În timpul domniei lui Solomon, Domnul i s-a arătat de două ori, aducându-i cuvinte de aprobare și de sfat – în viziunea de noapte de la Gabaon, când făgăduinţa înţelepciunii, bogăţiei și onoarei a fost însoţită de sfatul de a rămâne smerit și ascultător, și după consacrarea templului, când Domnul încă o dată l-a îndemnat la credincioșie. Sfaturile date lui Solomon au fost clare, iar făgăduinţele minunate; totuși despre acela care, prin împrejurări, caracter și viaţă, părea pregătit din plin să îndeplinească sarcina și să facă faţă așteptărilor Cerului este scris: „Solomon nu a păzit poruncile Domnului”. „Își abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i se arătase de două ori. În privinţa aceasta îi spusese, să nu meargă după alţi dumnezei” (1 Împăraţi 11,9.10). Şi apostazia lui Solomon a fost atât de deplină, atât de mult i s-a împietrit inima în nelegiuire, încât cazul părea aproape fără nădejde.

De la bucuria comuniunii cu Dumnezeu, Solomon s-a întors să găsească satisfacţii în plăcerile senzuale. Despre această experienţă el spune: „Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii; mi-am făcut grădini și livezi de pomi și am sădit în ele tot felul de pomi. Am cumpărat robi și roabe…; mi-am strâns argint și aur, și bogăţii ca de împăraţi și ţări. Mi-am adus cântăreţi și cântăreţe, și desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim…

Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea… Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vânt, și că nu este nimic trainic sub soare.

Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune, prostie și nebunie. Căci ce va face omul care va veni după împărat?

Ceea ce s-a făcut și mai înainte. Atunci am urât viaţa… Mi-am urât până și toată munca pe care am făcut-o sub soare” (Eclesiastul 2,4-18).

Prin experienţa lui amară, Solomon a învăţat despre deșertăciunea unei vieţi care caută în lucrurile pământești binele suprem. A înălţat altare idolilor păgâni, numai ca să constate cât de zadarnică este făgăduinţa lor pentru odihna spirituală. Gânduri sumbre și chinuitoare l-au tulburat zi și noapte. Pentru el nu mai era nicio bucurie de viaţă, nici pace a sufletului, iar viitorul era întunecat de disperare.

Cu toate acestea, Domnul nu l-a părăsit. Prin solii de mustrare și prin judecăţi aspre, El a căutat să-l trezească pe împărat ca să-și dea seama de păcătoșenia căii lui. A îndepărtat grija Sa ocrotitoare și a îngăduit vrăjmașilor să-l hărţuiască și să-i slăbească împărăţia. „Domnul a ridicat un alt vrăjmaș lui Solomon: pe Rezom… capul unei cete…, care ura pe Israel. El a împărăţit peste Siria. Şi Ieroboam, slujitorul lui Solomon… era tare și viteaz… și a ridicat mâna împotriva împăratului” (1 Împăraţi 11,23-28).

În cele din urmă, Domnul, printr-un proroc, i-a trimis lui Solomon o solie înspăimântătoare: „Fiindcă ai făcut așa, și n-ai păzit legământul Meu și legile Mele pe care ţi le-am dat, voi rupe împărăţia de la tine și o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, pentru tatăl tău David. Ci din mâna fiului tău o voi rupe” (1 Împăraţi 11,11.12).

Trezit ca dintr-un vis de această sentinţă de judecată rostită împotriva lui și a casei lui, Solomon, a cărui conștiinţă s-a trezit, a început să-și vadă nebunia în adevărata ei lumină. Cu mustrări de conștiinţă, având mintea și trupul slăbite, el s-a întors obosit și însetat de la fântânile crăpate ale lumii, ca să mai bea o dată din Izvorul vieţii. În cele din urmă, disciplina suferinţei și-a adus la îndeplinire lucrarea pentru el. Multă vreme fusese chinuit de teama unei ruine depline, din cauza neputinţei de a se întoarce de la nebunie; dar acum a întrezărit în solia dată o rază de nădejde. Dumnezeu nu îl respinsese cu totul, ci era gata să-l elibereze dintr-o robie mai crudă decât mormântul și din care nu avusese puterea să se elibereze singur. Cu pioșenie, Solomon a recunoscut puterea și bunătatea iubitoare ale Aceluia care este mai mare decât „cel mare” (Eclesiastul 5,8); prin pocăinţă, el a început să-și îndrepte din nou pașii către idealul înalt de curăţie și sfinţenie de la care căzuse atât de jos. El nu putea niciodată să nădăjduiască să scape de urmările distrugătoare ale păcatului. Niciodată nu avea să-și elibereze mintea de toată amintirea căii de îngăduinţă de sine pe care o urmase; dar avea să se străduiască în mod stăruitor să-i convingă pe alţii să nu mai repete această nebunie. Avea să-și mărturisească cu umilinţă greșeala căilor lui și să-și înalţe glasul în avertizare, ca alţii să nu fie pierduţi fără putinţă de scăpare datorită influenţelor către rău pe care el le pusese în mișcare.

Acela care se pocăiește cu adevărat nu alungă din minte păcatele trecutului. Odată ce a primit pacea sufletului, el nu ajunge nepăsător faţă de greșelile săvârșite. El se gândește la aceia care sunt duși în păcat prin purtarea sa și încearcă, pe toate căile, să-i readucă pe calea cea dreaptă. Cu cât mai mare este lumina de care are parte, cu atât mai puternică îi este și dorinţa de a aduce picioarele altora pe calea cea bună. El nu privește cu ușurătate asupra comportamentului său stricat, socotindu-și greșeala ca un lucru lipsit de importanţă, ci trage semnalul de alarmă pentru ca și alţii să fie avertizaţi. Solomon a recunoscut că „inima oamenilor este plină de răutate și… este atâta nebunie în inima lor” (Eclesiastul 9,3). El mai declară: „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău. Totuși măcar că păcătosul face de o sută de ori răul și stăruiește multă vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu și au frică de El. Dar cel rău nu este fericit și nu-și va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că nu are frică de Dumnezeu” (Eclesiastul 8,11-13).

Prin inspiraţie, împăratul a scris pentru generaţiile care aveau să vină după el istoria anilor pierduţi, împreună cu lecţiile și avertismentele lor. În felul acesta, cu toate că sămânţa semănată de el a fost recoltată de poporul lui într-un seceriș de păcat, munca sa de o viaţă întreagă nu s-a pierdut cu totul. Cu blândeţe și cu umilinţă, în anii săi de pe urmă, Solomon „l-a învăţat știinţa pe popor, a cercetat să afle cuvintele plăcute și să scrie întocmai cuvintele adevărului. Cuvintele înţelepţilor sunt ca niște bolduri; și strânse la un loc sunt ca niște cuie bătute, date de un singur stăpân. Încolo, fiule, ia învăţătura din aceste lucruri” (Eclesiastul 12,9-12).

„Să ascultăm dar încheierea tuturor lucrurilor: Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12,13.14).

Ultimele scrieri ale lui Solomon descoperă că, pe măsură ce și-a dat seama tot mai mult de păcătoșenia căii lui, el a dat o atenţie deosebită avertizării date tinerilor împotriva căderii în greșelile care l-au dus să irosească cele mai alese daruri ale Cerului. Cu amărăciune și cu rușine, el a mărturisit că în prima parte a vieţii lui mature, când ar fi trebuit să găsească în Dumnezeu mângâierea, sprijinul și viaţa, se întorsese de la lumina cerului și de la înţelepciunea lui Dumnezeu și așezase idolatria în locul închinării lui Iehova.

Iar acum, după ce învăţase printr-o tristă experienţă nebunia unei astfel de vieţi, dorinţa lui arzătoare era să-i prevină pe alţii ca să nu intre în experienţa amară prin care trecuse el. Cu un patos impresionant, el descrie privilegiile și răspunderile care stau înaintea tinerilor, în slujirea lui Dumnezeu:

„Dulce este lumina și o plăcere pentru ochi să vadă soarele. Deci, dacă un om trăiește mulţi ani, să se bucure, în toţi ani aceștia, și să se gândească ce multe vor fi zilele de întuneric. Tot ce va veni este deșertăciune. Bucură-te tinere de tinereţea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute ochilor tăi; dar să știi că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată. Gonește orice necaz din inima ta și depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea și zorile vieţii sunt trecătoare” (Eclesiastul 11,7-10).

Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale.

Până nu vin zilele cele rele

Şi până nu se apropie anii când vei zice:

„Nu găsesc nicio plăcere în ei”.

Până nu se întunecă soarele și lumina, luna și stelele,

și până nu se întorc norii îndată după ploaie;

până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile)

și să se încovoaie cele tari (picioarele);

până nu se opresc cei ce macină (dinţii),

căci s-au împuţinat;

până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);

până nu se închid cele două uși dinspre uliţă (buzele),

când uruitul morii slăbește,

te scoli la ciripitul unei păsări,

glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbușit,

te temi de orice înălţime

și te speri pe drum;

până nu înflorește migdalul cu peri albi,

și de-abia se târăște lăcusta,

până nu-ţi trec poftele,

căci omul merge spre casa lui cea veșnică,

și bocitorii cutreieră uliţele,

până nu se rupe funia de argint,

până nu se sfarmă vasul de aur,

până nu se sparge găleata la izvor

și până nu se strică roata de la fântână;

până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost,

și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat!

(Eclesiastul 12,1-7)

Nu numai pentru tineri, ci și pentru cei maturi, ca și pentru cei care coboară de pe culmea vieţii, cu faţa către soarele în apus, viaţa lui Solomon este plină cu avertismente. Vedem și auzim despre nestatornicia celor tineri – tineri care oscilează între bine și rău, iar curentul patimilor păcătoase se dovedește prea puternic pentru ei. Din partea celor cu ani mai mulţi nu ne așteptăm la nestatornicie și necredincioșie; așteptăm un caracter statornic, principii înrădăcinate puternic. Dar nu întotdeauna se întâmplă așa. Atunci când Solomon ar fi trebuit să aibă un caracter ca un stejar puternic, el a căzut de la statornicie sub puterea ispitei. Atunci când ar fi trebuit să aibă cea mai mare putere, el s-a dovedit a fi cel mai slab.

Din aceste exemple să învăţăm că în veghere și în rugăciune se găsește siguranţa atât la tânăr, cât și la bătrân. Siguranţa nu constă în poziţia înaltă și în privilegiile mari. Se poate ca timp de mai mulţi ani, cineva să se bucure de o adevărată experienţă creștină, dar el este încă expus atacurilor din afară, chiar și înţeleptul și puternicul Solomon a fost înfrânt. Căderea lui ne învaţă că oricât de multe calităţi intelectuale ar avea un om și oricât de credincios i-ar fi slujit lui Dumnezeu în trecut, el nu poate să se încreadă în propria înţelepciune și integritate.

În orice generaţie și în orice ţară, adevărata temelie și exemplu pentru formarea caracterului au fost și sunt aceleași. Legea divină: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta…, și pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27), marele principiu manifestat în caracterul și în viaţa Mântuitorului nostru este unica temelie sigură și singura călăuză. „Înţelepciunea și priceperea sunt un izvor de mântuire” (Isaia 33,6) – înţelepciunea și priceperea pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu le oferă.

Cuvintele spuse lui Israel cu privire la ascultarea de poruncile Sale sunt tot atât de adevărate acum ca și atunci: „Căci aceasta va fi înţelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor” (Deuteronomul 4,6). În aceasta stă singura ocrotire a integrităţii individului, a curăţiei căminului, a bunăstării societăţii sau stabilitatea unui popor. În mijlocul încercărilor și al primejdiilor vieţii, al pretenţiilor potrivnice una alteia, unica regulă sigură și sănătoasă este să faci ceea ce Dumnezeu cere: „Orânduirile Domnului sunt fără prihană” (Psalmi 19,8) și „cel ce se poartă așa, nu se clatină niciodată” (Psalmi 15,5).

Aceia care iau seama la avertizarea pe care o constituie apostazia lui Solomon se vor feri dintr-un început de apropierea de acele păcate care l-au învins pe el. Numai ascultarea de cerinţele Cerului îl va păzi pe om de apostazie. Dumnezeu revarsă asupra omului lumină și multe binecuvântări; dar, dacă această lumină și aceste binecuvântări nu sunt primite, nu există nicio siguranţă împotriva neascultării și apostaziei. Când aceia pe care Dumnezeu îi ridică la poziţii de înaltă încredere se întorc de la El la înţelepciunea omenească, lumina lor devine întuneric. Capacităţile încredinţate devin o capcană.

Până la încheierea luptei, vor fi mereu dintre aceia care se vor îndepărta de Dumnezeu. Satana va pregăti în așa fel împrejurările încât, dacă nu suntem păziţi de puterea divină, ele vor slăbi aproape pe nesimţite întăriturile sufletului. Trebuie se ne întrebăm la fiecare pas: „Este aceasta calea Domnului? Atâta timp cât va dura viaţa, va fi nevoie să ne punem ca ţintă să veghem cu tărie asupra sentimentelor și pasiunilor. Nu putem fi în siguranţă nicio clipă, afară de faptul că Îi încredinţăm lui Dumnezeu viaţa ascunsă cu Hristos. Vegherea și rugăciunea sunt garanţia curăţiei.

Toţi aceia care vor intra în cetatea lui Dumnezeu vor intra pe poarta îngustă – printr-un efort chinuitor, căci, „nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21,27). Dar niciunul dintre aceia care au căzut nu trebuie să se lase pradă disperării. Bărbaţi în vârstă, care odinioară L-au onorat pe Dumnezeu, și-au mânjit sufletul, jertfind virtutea pe altarul poftei, dacă se pocăiesc, părăsesc păcatul și se întorc la Dumnezeu este încă nădejde pentru ei. Acela care declară: „Fii credincios până la moarte și îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2,10), face invitaţia: „Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia 55,7). Dumnezeu urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor”, spune El, „îi voi iubi cu adevărat” (Osea 14,4).

Pocăinţa lui Solomon a fost sinceră, dar paguba pe care exemplul lui nelegiuit a adus-o nu putea fi îndepărtată. În timpul apostaziei sale, au fost în împărăţie bărbaţi care au rămas credincioși însărcinării lor, păstrându-și curăţia și credincioșia. Mulţi au fost duși în rătăcire, dar puterea răului, pusă în mișcare prin introducerea idolatriei și practicilor păcătoase, nu a putut fi oprită de către împăratul pocăit. Influenţa lui spre bine a fost într-o mare măsură slăbită. Mulţi au ezitat să-și pună încrederea deplină în conducerea lui. Cu toate că împăratul și-a mărturisit păcatul, a scris pentru binele generaţiilor care aveau să vină după el un raport al nebuniei și al pocăinţei lui, nu a putut nădăjdui niciodată să anuleze în totul influenţa dezastroasă a faptelor lui rele. Încurajaţi de apostazia sa, mulţi au continuat să facă rău și numai rău. Şi în viaţa decăzută a multora dintre conducătorii care i-au urmat se poate găsi influenţa tristă a pervertirii puterilor date lui de Dumnezeu.

Chinuit de gândul amar al păcătoșeniei căii sale, Solomon a fost silit să spună: „Înţelepciunea este mai de preţ decât sculele de război; dar un singur păcătos nimicește mult bine. Este un rău pe care l-am văzut sub soare, ca o greșeală care vine de la cel ce cârmuiește: nebunia este pusă în dregătorii înalte” (Eclesiastul 9,18; 10,5.6).

„Muștele moarte strică și acresc untdelemnul negustorului

de unsori; tot așa, puţină nebunie biruie înţelepciunea și slava”

(Eclesiastul 10,1).

Dintre toate învăţăturile ce pot fi luate din viaţa lui Solomon, niciuna nu este mai puternic accentuată ca puterea influenţei spre bine sau spre rău. Oricât de restrânsă poate fi sfera noastră de activitate, noi exercităm totuși o influenţă spre fericire sau spre ne-norocire. Dincolo de capacitatea noastră de a ști sau de a controla, ea îi face pe alţii să binecuvânteze sau să blesteme. Ea poate fi încărcată cu ceaţa nemulţumirii și egoismului sau otrăvită de întinăciunea mortală a vreunui păcat nutrit sau, dimpotrivă, a credinţei, curajului și nădejdii și îndulcită cu parfumul iubirii. Dar un efect spre bine sau spre rău ea va avea cu siguranţă.

Este înfiorător gândul că influenţa noastră este o miasmă de moarte spre moarte, totuși acest lucru este posibil. Un suflet rătăcit care pierde viaţa veșnică – cine poate calcula pierderea! Cu toate acestea, o faptă nesăbuită, un cuvânt nechibzuit din partea noastră pot exercita o influenţă atât de profundă asupra vieţii altuia, încât îi poate ruina sufletul. O pată asupra caracterului îi poate îndepărta pe mulţi de la Hristos.

Sămânţa semănată produce un seceriș, iar acesta este semănat la rândul lui; astfel, secerișul se înmulţește. În legăturile noastre cu ceilalţi, legea aceasta se dovedește a fi adevărată. Orice faptă sau orice cuvânt este o sămânţă care va aduce rod. Orice faptă de bunătate plină de iubire, de ascultare, de renunţare la sine se va reproduce în alţii și, prin aceștia, în mulţi alţii. La fel, fiecare faptă de gelozie, de răutate sau de dezbinare este o sămânţă care va răsări într-o „rădăcină de amărăciune… și mulţi să fie întinaţi de ea” (Evrei 12,15). Şi cât de mare va fi numărul celor pe care cei „mulţi” îi vor perverti! În felul acesta, semănatul binelui și al răului continuă pentru acum și în veșnicie.