„Solomon a adormit cu părinţii lui și a fost îngropat în cetatea tatălui său, David. În locul lui, a domnit fiul său Roboam” (1 Împăraţi 11,43).

La scurtă vreme de la urcarea pe tron, Roboam a venit la Sihem, unde se aștepta să primească recunoașterea oficială a tuturor seminţiilor: „Căci tot Israelul venise la Sihem să-l facă împărat” (2 Cronici 10,1).

Printre cei prezenţi se găsea și Ieroboam, fiul lui Nebat, același Ieroboam care în timpul domniei lui Solomon fusese cunoscut ca om „tare și viteaz” și căruia profetul Ahia din Silo îi dăduse o solie surprinzătoare: „Iată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon, și-ţi voi da zece seminţii” (1 Împăraţi 11,28.31).

Prin solul său, Domnul îi vorbise lămurit lui Ieroboam cu privire la necesitatea împărţirii împărăţiei. El spusese că această împărţire trebuie să aibă loc „pentru că M-au părăsit, și s-au închinat înaintea Astarteei, zeiţa sidonienilor, înaintea lui Chemoș, dumnezeul Moabului, și înaintea lui Milcom, dumnezeul fiilor lui Amon, și pentru că nu au umblat în căile Mele ca să păzească ce este drept înaintea Mea și să păzească legile și poruncile Mele, cum a făcut David” (1 Împăraţi 11,33).

Ieroboam fusese anunţat mai departe că împărăţia nu avea să fie împărţită înainte de încheierea domniei lui Solomon: „Nu voi lua din mâna lui toată împărăţia, căci îl voi ţine domn în tot timpul vieţii lui, pentru robul Meu David, pe care l-am ales, și care a păzit poruncile și legile Mele. Dar voi lua împărăţia din mâna fiului său, și-ţi voi da zece seminţii din ea” (1 Împăraţi 11,34.35).

Cu toate că Solomon dorise să-l pregătească pe Roboam, urmașul ales de el, că să întâmpine cu înţelepciune criza prevestită de prorocul lui Dumnezeu, niciodată el nu fusese în stare să exercite o influenţă puternică de modelare spre bine asupra minţii fiului său, a cărui educaţie timpurie fusese atât de mult neglijată. Roboam primise de la mama lui, o amonită, pecetea unui caracter nestatornic. Din când în când, el a încercat să-L slujească pe Dumnezeu și i-a fost dată o oarecare prosperitate; dar n-a fost statornic și, în cele din urmă, s-a lăsat dus de influenţele rele care-l înconjuraseră din copilărie. În greșelile din viaţa lui Roboam și în apostazia lui finală, se descoperă urmările teribile ale unirii lui Solomon cu femeile idolatre.

Seminţiile lui Israel suferiseră timp îndelungat nedreptăţi apăsătoare sub măsurile de asuprire luate de fostul lor conducător. Cheltuielile risipitoare ale domniei lui Solomon, în vremea apostaziei lui, l-au dus să pună pe umerii poporului impozite apăsătoare și să le ceară celor din popor multe servicii de slugă. Înainte de a-l încorona pe noul conducător, bărbaţii de frunte din seminţiile lui Israel au hotărât să se asigure dacă fiul lui Solomon avea de gând să le micșoreze poverile acestea: „Atunci, Ieroboam și tot Israelul au venit la Roboam și i-au vorbit așa: «Tatăl tău ne-a îngreunat jugul: acum ușurează această aspră povară și jugul greu pe care l-a pus peste noi tatăl tău. Şi îţi vom sluji».”

Dorind să primească sfat de la consilierii lui înainte de a stabili ce politică va urma, Roboam le-a răspuns: „Întoarceţi-vă la mine după trei zile, și poporul a plecat”.

„Împăratul Roboam a întrebat pe bătrânii care fuseseră cu tatăl său Solomon în timpul vieţii lui, și a zis: «Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia?» Şi iată ce au zis ei: «Dacă vei fi bun cu poporul acesta, dacă-i vei primi bine și dacă le vei vorbi cu bunăvoinţă, îţi vor sluji pe vecie»” (2 Cronici 10,3-7).

Nemulţumit, Roboam s-a îndreptat către bărbaţii mai tineri, cu care fusese împreună în tinereţe și în primii ani ai maturităţii lui, și i-a întrebat „Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia care-mi vorbește astfel: «Ușurează jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi»” (1 Împăraţi 12,9). Tinerii i-au sugerat să se poarte cu asprime cu supușii împărăţiei lui și să-i lămurească chiar de la început că nu va admite să se pună vreo piedică în calea dorinţelor sale.

Măgulit de perspectiva exercitării autorităţii supreme, Roboam s-a hotărât să nu ţină seama de sfatul bătrânilor din regatul său și să facă din tineri sfătuitorii lui. Astfel, în ziua rânduită, când „Ieroboam și tot poporul au venit la Roboam” pentru declaraţia cu privire la cursul pe care avea să-l urmeze, Roboam „a răspuns aspru poporului… «Tatăl meu v-a îngreunat jugul, dar eu vi-l voi face și mai greu; tatăl meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioane»” (1 Împăraţi 12,12-14).

Dacă Roboam și sfătuitorii lui lipsiţi de experienţă ar fi înţeles voinţa divină cu privire la Israel, ei ar fi ţinut seama de cererea poporului pentru reforme hotărâte în administrarea guvernării. Dar în momentul favorabil, pe care l-au avut cu ocazia întâlnirii de la Sihem, ei nu au reușit să judece de la cauză la efect și în felul acesta au slăbit pentru totdeauna influenţa lor asupra unui mare număr de oameni din popor. Hotărârea lor de a menţine și de a spori apăsarea introdusă în timpul domniei lui Solomon era în conflict direct cu planul lui Dumnezeu pentru Israel și a dat poporului motive serioase ca să se îndoiască de sinceritatea motivelor lor. În această încercare neînţeleaptă și neîndurătoare de a exercita puterea, împăratul împreună cu sfătuitorii aleși de el și-au manifestat mândria pentru poziţia și autoritatea lor.

Domnul nu i-a îngăduit lui Roboam să-și aducă la îndeplinire planul pe care-l anunţase. Printre seminţii erau și mii de oameni extrem de agitaţi din cauza măsurilor apăsătoare ale domniei lui Solomon, și acum ei au socotit că nu puteau face altfel decât să se răscoale împotriva casei lui David: „Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l ascultă, poporul a răspuns împăratului: «Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moștenire cu fiul lui Ișai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ţi de casă, Davide!» Şi Israel s-a dus la corturile lui” (1 Împăraţi 12,16).

Ruptura provocată de vorbirea aspră a lui Roboam s-a dovedit de nereparat. De acum înainte, cele douăsprezece seminţii ale lui Israel au fost despărţite, seminţiile lui Iuda și Benianim formând Regatul de Sud al lui Iuda, sub conducerea lui Roboam, pe când cele zece seminţii din nord au format și au menţinut o conducere separată, cunoscută sub numele de Regatul lui Israel, avându-l pe Ieroboam drept conducător. În felul acesta s-a împlinit prevestirea prorocului cu privire la împărţirea împărăţiei. „Lucru acesta a fost orânduit de Domnul” (1 Împăraţi 12,15).

Când Roboam a văzut cele zece seminţii părăsindu-și supunerea faţă de el, a pornit la acţiune. Printr-unul dintre oamenii influenţi ai împărăţiei, „Adoram, care era mai-mare peste biruri”, el a făcut o încercare de împăcare. Dar trimisul păcii a fost tratat într-un mod care dădea mărturie despre sentimentele de împotrivire faţă de Roboam. „Adoram a fost ucis cu pietre de tot Israelul și a murit.” Şocat de această dovadă a forţei răscoalei, „împăratul Roboam s-a grăbit să se suie într-un car ca să ajungă la Ierusalim” (1 Împăraţi 12,18).

„Roboam, ajungând la Ierusalim, a strâns toată casa lui Iuda și seminţia lui Beniamin, o sută optzeci de mii de oameni aleși, buni pentru război, ca să lupte împotriva lui Israel și să-l aducă înapoi sub stăpânirea lui Roboam, fiul lui Solomon. Dar cuvântul lui Dumnezeu a vorbi astfel lui Şemaia, omul lui Dumnezeu: «Vorbește lui Roboam, fiul lui Solomon, împăratul lui Iuda, și întregii case a lui Iuda și a lui Beniamin și celuilalt popor și spune-le: Așa vorbește Domnul: ’Nu vă suiţi și nu faceţi război împotriva fraţilor voștri, copiii lui Israel! Fiecare din voi să se întoarcă acasă, căci de la Mine s-a întâmplat aceasta.’ Ei au ascultat de cuvântul Domnului și s-au întors acasă, după cuvântul Domnului»” (1 Împăraţi 12,21-24).

Timp de trei ani, Roboam a încercat să profite de trista sa experienţă de la începutul domniei și în acest efort a reușit. El… „a zidit cetăţi întărite în Iuda”, „le-a întărit și a pus în ele căpitani și magazii de bucate, de untdelemn și vin”. S-a îngrijit să facă aceste cetăţi „foarte tari” (2 Cronici 11,5.11.12). Însă secretul prosperităţii lui Iuda, în primii ani ai domniei lui Roboam, nu consta în aceste măsuri. Recunoașterea lui Dumnezeu drept Conducător suprem a fost aceea care a adus seminţiile lui Iuda și Beniamin într-o poziţie avantajoasă. La numărul lor s-au adăugat mulţi bărbaţi temători de Dumnezeu din seminţiile de la nord. „Aceia din toate seminţiile lui Israel”, spune raportul, „care aveau pe inimă să-L caute pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, au urmat pe leviţi la Ierusalim, ca să jertfească Domnului, Dumnezeului părinţilor lor. Ei au dat astfel tărie Regatului lui Iuda, și au întărit pe Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani; căci trei ani au umblat în calea lui David și a lui Solomon” (2 Cronici 11,16.17).

Roboam avea ocazia să răscumpere într-o mare măsură greșelile trecutului și să restabilească încrederea în priceperea lui de a conduce cu înţelepciune, dacă ar fi mers mai departe pe același drum. Dar pana inspirată trasează un raport trist al succesorului lui Solomon, ca a unuia care nu a reușit să exercite o influenţă puternică în formarea credincioșiei faţă de Iehova. Cu toate că regele era încăpăţânat din fire, încrezător în sine, îndărătnic și inclinat spre idolatrie, dacă și-ar fi pus încrederea deplină în Dumnezeu, ar fi putut să-și dezvolte tăria de caracter. Dar pe măsură ce timpul trecea, regele și-a pus încrederea în puterea poziţiei și în cetăţile pe care le-a întărit. Încet, încet, a trecut cu totul de partea idolatriei. „Când s-a întărit Roboam în domnie și a căpătat putere, a părăsit Legea Domnului, și tot Israelul a părăsit-o împreună cu el” (2 Cronici 12,1).

Cât de triste și cât de pline de însemnătate sunt cuvintele: „… și tot Israelul împreună cu el!” Poporul pe care Dumnezeu îl alesese să fie o lumină pentru popoarele înconjurătoare se depărta de Izvorul puterii sale și căuta să devină asemenea popoarelor din jur. După cum s-a întâmplat cu ei, se întâmplă și astăzi, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu oricine se predă lucrării celui rău – influenţa faptei rele nu se mărginește doar la făptuitor. Nimeni nu trăiește pentru sine. Nimeni nu piere singur în nelegiuirea lui. Fiecare viaţă este o lumină care strălucește și încurajează calea altora sau o influenţă întunecată și nimicitoare, care duce la disperare și la ruină. Noi îi conducem pe alţii fie în sus, către fericire și viaţă nemuritoare, fie în jos, către durere și moarte veșnică. Şi dacă prin faptele noastre punem sau întărim la lucru puterile rele ale acelora din jurul nostru, ne facem părtași la păcatele lor.

Dumnezeu n-a îngăduit ca apostazia conducătorului lui Iuda să rămână nepedepsită. „În al cincilea an al domniei lui Roboam, Şișac, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva Ierusalimului, pentru că păcătuiseră împotriva Domnului. Avea o mie două sute de care din Egipt, un popor fără număr, dintre libieni, suchieni și etiopieni. A luat cetăţile întărite ale lui Iuda și a ajuns până la Ierusalim.

Atunci, prorocul Şemaia s-a dus la Roboam și la căpeteniile lui Iuda, care se adunaseră în Ierusalim, la apropierea lui Şișac, și le-a zis: Așa vorbește Domnul: «Voi M-aţi părăsit; vă părăsesc și Eu și vă dau în mâinile lui Şișac»” (2 Cronici 12,2-5).

Poporul nu mersese atât de departe în apostazie, încât să dispreţuiască judecăţile lui Dumnezeu. În pierderile provocate de invazia lui Şișac, ei au recunoscut mâna lui Dumnezeu și pentru o vreme s-au umilit. „Domnul este drept”, au recunoscut ei.

„Şi când a văzut Domnul că s-au smerit, cuvântul Domnului a vorbit astfel lui Şemaia: «S-au smerit, nu-i voi nimici, nu voi zăbovi să le vin în ajutor, și mâna Mea nu va veni asupra Ierusalimului prin Şișac; dar îi vor supune și vor ști ce însemnă să-Mi slujească Mie sau să slujească împăraţilor altor ţări».

Şișac, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva Ierusalimului. A luat scuturile de aur pe care le făcuse Solomon. Împăratul Roboam a făcut în loc niște scuturi de aramă și le-a dat în grija căpeteniilor alergătorilor, care păzeau intrarea casei împăratului… Pentru că Roboam se smerise, Domnul Şi-a abătut mânia de la el și nu l-a nimicit de tot. Şi tot mai era ceva bun în Iuda” (2 Cronici 12,6-12).

Dar când mâna suferinţei a fost îndepărtată și naţiunea a prosperat iarăși, mulţi au uitat de teamă și s-au întors la idolatrie. Printre aceștia a fost chiar regele Roboam. Deși umilit prin calamităţile ce căzuseră asupra lui, nu a reușit să facă din această experienţă un punct decisiv pentru întoarcere în viaţa lui. Uitând lecţia pe care Dumnezeu a urmărit să-l înveţe, a căzut din nou în păcatele care aduseseră judecăţi asupra naţiunii. După câţiva ani lipsiţi de glorie, în timpul cărora regele „a făcut lucruri rele, pentru că nu și-a pus inima să caute pe Domnul”, „Roboam a adormit cu părinţii săi și a fost îngropat în cetatea lui David. Şi în locul lui a domnit fiul său Abia” (2 Cronici 12,14.16).

Odată cu despărţirea împărăţiei, la începutul domniei lui Roboam, slava lui Israel a început să se depărteze, pentru ca niciodată să nu mai fie recâștigată în plinătatea ei. Uneori, de-a lungul veacurilor care au urmat, tronul lui David a fost ocupat de oameni cu valoare morală și judecată clarvăzătoare, și sub conducerea acestor suverani, binecuvântările care erau revărsate asupra oamenilor lui Iuda se răspândeau și asupra popoarelor înconjurătoare. Uneori, Numele lui Iehova a fost înălţat mai presus de orice dumnezeu fals, iar Legea Sa a fost privită cu respect. Din timp în timp, se ridicau proroci puternici pentru a întări mâinile conducătorilor și pentru a încuraja poporul la o continuă credincioșie. Dar seminţele răului, care deja răsăriseră atunci când Roboam a urcat pe tron, nu aveau să fie niciodată cu totul dezrădăcinate, și uneori poporul lui Dumnezeu, atât de favorizat odinioară, avea să cadă atât de jos, încât să ajungă printre păgâni.

Dar în ciuda perversităţii acelora care alunecau spre practici idolatre, Dumnezeu, în mila Sa, avea să facă tot ce era în puterea Sa pentru a salva împărăţia dezbinată, de ruină totală. Şi pe măsură ce anii treceau, iar planul Său cu privire la Israel părea să fie zădărnicit prin uneltirile oamenilor conduși de agenţii satanici, El încă Își manifesta planurile Sale binefăcătoare prin robia și restatornicirea poporului ales.

Dezbinarea împărăţiei nu a fost decât începutul unei istorii minunate în care sunt descoperite îndelunga răbdare și mila duioasă ale lui Dumnezeu. Din grelele încercări ale suferinţei prin care aveau să treacă din cauza înclinaţiilor către rău, moștenite sau cultivate, aceia pe care Dumnezeu căuta să-i curăţească pentru a-Şi întocmi un popor deosebit, plin de râvnă pentru fapte bune, aveau să recunoască până la urmă: „Niciunul nu este ca tine, Doamne! Mare ești Tu și mare este Numele Tău prin puterea Ta. Cine să nu se teamă de Tine, Împărate al neamurilor?… Căci între toţi înţelepţii neamurilor și în toate împărăţiile lor, niciunul nu este ca Tine… Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu și un Împărat veșnic” (Ieremia 10,6.7.10).

Iar închinătorii la idoli aveau să înveţe, în cele din urmă, lecţia că zeii falși sunt fără putere să înalţe și să mântuiască. „Dumnezeii care nu au făcut nici cerurile și nici pământul, vor pieri de pe pământ și de sub ceruri” (Ieremia 10,11). Numai în credincioșie faţă de Dumnezeul cel viu, Creatorul tuturor și Conducătorul a toate, poate să găsească omul liniște și pace.

Într-un glas, cei pedepsiţi și pocăiţi din Israel și Iuda aveau în cele din urmă să-și reînnoiască legământul lor cu Dumnezeu oștirilor, Dumnezeul părinţilor lor, și aveau să spună despre El: „Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea, prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naștere fulgerelor și ploii și scoate vântul din cămările Lui. Atunci se arată omul cât este de prost cu știinţa lui, și orice argintar rămâne de rușine cu chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună și nu este nicio suflare în ei; sunt un lucru de nimic, o lucrare înșelătoare, și vor pieri, când va veni pedeapsa. Dar Cel ce este partea lui Iacov, nu este ca ei; căci Domnul a întocmit totul, și Israel este seminţia moștenirii Lui; Domnul oștirilor este Numele Lui” (Ieremia 10,12-16).