Așezat pe tron de către cele zece seminţii ale lui Israel, care se răsculaseră împotriva casei lui David, Ieroboam, fostul slujitor al lui Solomon, era în situaţia să aducă reforme înţelepte atât în viaţa religioasă, cât și în cea civilă. Sub conducerea lui Solomon, el manifestase pricepere și o judecată sănătoasă, iar cunoștinţele pe care le câștigase în anii de slujire credincioasă îl făceau în stare să conducă cu înţelepciune. Dar Ieroboam n-a ajuns să facă din Dumnezeu tăria lui.

Cea mai mare teamă a lui Ieroboam a fost că în viitor inimile supușilor săi ar putea fi câștigate de conducătorul care va ocupa tronul lui David. El a socotit că atâta vreme cât celor zece seminţii li se va îngădui să viziteze frecvent vechea reședinţă a monarhiei iudaice, unde slujbele de la templu se desfășurau tot ca în anii domniei lui Solomon, mulţi vor fi înclinaţi să-și reînnoiască devotamentul faţă de conducerea de la Ierusalim. Consultându-se cu sfătuitorii lui, Ieroboam s-a hotărât ca printr-o acţiune îndrăzneaţă se slăbească cât mai mult cu putinţă probabilitatea unei răscoale împotriva conducerii lui. El a reușit acest lucru, rânduind înăuntrul graniţelor regatului două centre de închinare, unul la Betel și altul la Dan. În aceste locuri, și nu la Ierusalim, cele zece seminţii aveau să fie invitate să se adune, ca să se închine.

Organizând acest transfer, Ieroboam s-a gândit să facă apel la imaginaţia israeliţilor, punându-le înainte o reprezentare vizibilă, care să simbolizeze prezenţa lui Dumnezeu. Ca urmare, a pus să se facă temple la centrele de închinare stabilite. În străduinţa aceasta de a reprezenta Dumnezeirea, Ieroboam a călcat porunca lămurită a lui Iehova: „Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” (Exodul 20,4.5).

Atât de puternică era dorinţa lui Ieroboam de a ţine departe de Ierusalim cele zece seminţii, încât a pierdut din vedere slăbiciunea fundamentală a planului său. El n-a luat în consideraţie primejdia cea mare la care îi expunea pe israeliţi, punând în faţa lor un simbol idolatru cu care strămoșii lor fuseseră atât de obișnuiţi timp de veacuri în robia egipteană. Locuinţa recentă a lui Ieroboam în Egipt ar fi trebuit să-l înveţe cât de nebunesc era să așeze înaintea poporului asemenea reprezentări păgâne. Dar scopul lui, de a face ca seminţiile din nord să întrerupă vizitele anuale la cetatea sfântă, l-a adus la adoptarea măsurilor celor mai nesocotite. „Destul v-aţi suit la Ierusalim, Israele!”, i-a instruit el. „Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului” (1 Împăraţi 12,28). În felul acesta, ei au fost invitaţi să se plece înaintea chipurilor de aur și să adopte forme de închinare străine.

Regele a încercat să-i convingă pe leviţi, dintre care unii trăiau înăuntrul regatului său, să slujească ca preoţi în templele nou-înălţate la Betel și Dan; dar străduinţele lui s-au soldat cu un eșec. De aceea, a fost constrâns să ridice la preoţie bărbaţi „luaţi din tot poporul” (1 Împăraţi 12,31). Alarmaţi de perspective, mulţi dintre cei credincioși, printre care un număr de leviţi, s-au refugiat la Ierusalim, unde se puteau închina în armonie cu cerinţele divine.

„A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, sărbătoare care se prăznuia la Betel, ca să se aducă jertfe viţeilor pe care îi făcuse el. A pus în slujbă la Betel pe preoţii înălţimilor ridicate de el” (1 Împăraţi 12,32).

Sfidarea îndrăzneaţă a lui Dumnezeu din partea regelui, prin îndepărtarea instituţiilor rânduite pe cale divină, nu a lăsat să treacă fără să fie mustrată. Chiar în timp ce oficia și ardea tămâie în timpul dedicării altarului străin pe care îl înălţase la Betel, a venit înaintea lui un om al lui Dumnezeu din Regatul lui Iuda, trimis să-l mustre pentru îndrăzneala de a introduce forme noi de închinare. Prorocul „a strigat împotriva altarului… și a zis: «Altarule! Altarule! Așa vorbește Domnul: Iată că se va naște un fiu casei lui David; numele lui va fi Iosia; el va junghia pe tine pe preoţii înălţimilor, care ard tămâie pe tine, și pe tine se vor arde oseminte omenești!»

Şi în aceeași zi a dat un semn, zicând: «Acesta este semnul care arată că Domnul a vorbit: Altarul se va despica, și cenușa de pe el se va vărsa». Altarul s-a despicat, și cenușa de pe el s-a vărsat, după semnul pe care-l dăduse omul lui Dumnezeu, potrivit cu Cuvântul Domnului” (1 Împăraţi 13,2.3.5).

Văzând acest lucru, Ieroboam s-a umplut de un spirit de sfidare a lui Dumnezeu și a încercat să-l împiedice pe acela care dăduse solia. Cu mânie „a întins mâna de pe altar” și a strigat: „Prindeţi-l!” Gestul lui impulsiv a întâmpinat o mustrare imediată. Mâna întinsă împotriva solului lui Iehova și-a pierdut deodată puterea și nu a mai putut-o trage înapoi.

Cuprins de groază, regele s-a rugat de proroc să mijlocească la Dumnezeu în favoarea lui. „«Roagă-te Domnului Dumnezeului tău, a implorat el, și cere-I să-mi pot trage mâna înapoi». Omul lui Dumnezeu s-a rugat Domnului și împăratul a putut să-și tragă înapoi mâna, care s-a făcut sănătoasă ca mai înainte” (1 Împăraţi 13,4-6).

Străduinţa de a învesti cu solemnitate dedicarea altarului străin, a cărui respectare ar fi condus la nerespectarea închinării lui Iehova în Templul din Ierusalim, fusese zadarnică. Prin solia prorocului, împăratul lui Israel ar fi trebuit adus la pocăinţă și să renunţe la planurile lui nelegiuite, care îndepărtau poporul de la adevărata închinare la Dumnezeu. Dar el și-a împietrit inima și s-a hotărât să urmeze calea pe care și-o alesese. Până la sărbătoarea de la Betel, inimile israeliţilor nu se împietriseră cu totul. Mulţi erau sensibili la influenţa Duhului Sfânt. Domnul intenţionase ca aceia care făcuseră pași repezi în apostazie să fie opriţi din calea lor înaintea de a fi prea târziu. El trimisese pe solul Său să întrerupă practicile idolatre și să le descopere regelui și poporului care aveau să fie efectele apostaziei. Despicarea altarului era un semn al dezaprobării lui Dumnezeu faţă de urâciunea care fusese comisă în Israel.

Domnul caută să mântuiască, nu să distrugă. El are plăcere să îi salveze pe păcătoși. „Spune-le: «Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului»” (Ezechiel 33,11). Prin avertizări și îndemnuri, El îi cheamă pe cei neascultători să se întoarcă de la faptele lor rele, să se întoarcă la El și să trăiască. El le dă solilor Săi aleși o îndrăzneală sfântă, ca aceia care ascultă să se teamă și să fie aduși la pocăinţă. Cât de categoric l-a mustrat omul lui Dumnezeu pe rege! Şi această fermitate era esenţială. În niciun alt mod nu puteau fi mustrate păcatele săvârșite. Domnul a dat slujitorului Său îndrăzneala, pentru ca impresia dăinuitoare să rămână asupra acelora care ascultau. Solii Domnului nu trebuie să se teamă niciodată de faţa omului, ci să stea neclintiţi pentru dreptate. Atâta vreme cât își pun încrederea în Dumnezeu, nu trebuie să se teamă; căci Acela care le dă însărcinarea, le dă și asigurarea protecţiei Sale.

După ce și-a rostit solia, prorocul era gata să se întoarcă, când Ieroboam i-a zis: „«Intră cu mine în casă, să iei ceva de mâncare, și-ţi voi da un dar». Omul lui Dumnezeu a zis împăratului: «Jumătate din casa ta să-mi dai și n-aș intra cu tine. Nu voi mânca pâine și nu voi bea apă în locul acesta; căci iată ce poruncă mi-a fost dată, prin cuvântul Domnului: «Să nu mănânci pâine nici să nu bei apă și nici să nu te întorci pe drumul pe care te vei duce»” (1 Împăraţi 13,7-9).

Ar fi fost bine pentru proroc, dacă s-ar fi ţinut de planul să se întoarcă în Iudeea fără întârziere. În timp ce călătorea spre casă pe alt drum, el a fost întâmpinat de un om în vârstă care pretindea a fi profet și care l-a minţit pe omul lui Dumnezeu, spunând; „Şi eu sunt proroc ca tine; și un înger mi-a vorbit din partea Domnului și a zis: «Adu-l în casă cu tine ca să mănânce pâine și să bea apă».” Iar a fost repetată minciuna, și invitaţia a fost adresată până omul lui Dumnezeu a fost convins să se întoarcă.

Din cauză că prorocul adevărat și-a îngăduit să meargă pe o cale contrară datoriei, Dumnezeu a îngăduit ca el să sufere pedeapsa neascultării. Pe când el și acela care-l invitase să se întoarcă la Betel stăteau împreună la masă, inspiraţia Celui Atotputernic a venit asupra prorocului fals „și el a strigat omului lui Dumnezeu care venise din Iuda, zicând: «Așa vorbește Domnul: Pentru că nu ai ascultat porunca Domnului și nu ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău… trupul tău mort nu va intra în mormântul părinţilor tăi»” (vers. 18-22).

Această profeţie cu privire la soarta sa a fost curând împlinită cuvânt cu cuvânt. „Şi după ce a mâncat pâine și a băut apă, prorocul pe care-l întorsese și-a pus șaua pe măgar. Omul lui Dumnezeu a plecat; și a fost întâlnit pe drum de un leu care l-a omorât. Trupul lui mort era întins pe drum; măgarul a rămas lângă el, și leul stătea și el lângă trup. Şi niște oameni care treceau pe acolo au văzut trupul întins în drum… și au spus lucrul acesta, la venirea lor în cetatea în care locuia prorocul cel bătrân. Când a auzit lucrul acesta, prorocul care îl întorsese de pe drum pe omul lui Dumnezeu, a zis: «Este omul lui Dumnezeu care nu a ascultat de porunca Domnului«” (vers. 23-26).

Pedeapsa care a căzut peste solul necredincios a fost încă o dovadă cu privire la adevărul profeţiei rostită asupra altarului. Dacă după ce nu a ascultat de cuvântul Domnului, prorocului i s-ar fi îngăduit să meargă în siguranţă, regele ar fi folosit acest fapt ca încercare de a-și justifica propria neascultare. În despicarea altarului, în uscarea braţului și în soarta grozavă a aceluia care a îndrăznit să nesocotească porunca expresă a lui Iehova, Ieroboam ar fi trebuit să discearnă dezaprobarea grabnică a unui Dumnezeu insultat, și aceste judecăţi ar fi trebuit să-l avertizeze să nu stăruie în fărădelege. Dar, departe de a se pocăi, „Ieroboam nu s-a abătut de pe calea lui cea rea. A pus iarăși preoţi pentru înălţimi, luaţi din tot poporul: pe oricine dorea, îl sfinţea preot al înălţimilor. Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire pentru casa lui Ieroboam, și pentru aceasta a fost nimicită ea și ștearsă de pe faţa pământului” (1 Împărat 13,33,34; 14,16).

Spre încheierea unei domnii agitate, care a durat douăzeci și doi de ani, Ieroboam a avut de făcut faţă înfrângerii dezastruoase în războiul cu Abia, succesorul lui Roboam. „Ieroboam n-a mai avut puterea pe vremea lui Abia, și Domnul l-a lovit și a murit” (2 Cronici 13,20).

Apostazia introdusă în timpul domniei lui Ieroboam s-a accentuat din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, a avut ca rezultat ruina totală a Regatului lui Israel. Chiar înainte de moartea lui Ieroboam, Ahia, bătrânul proroc din Silo, care cu mulţi ani înainte prorocise înălţarea lui Ieroboam pe tron, declara: „Domnul va lovi pe Israel, și Israel va fi ca o trestie clătinată de ape; va smulge pe Israel din această ţară bună pe care o dăduse părinţilor lor, și-i va împrăștia dincolo de Râu, pentru că și-au făcut idoli, mâniind pe Domnul. Va părăsi pe Israel, din pricina păcatelor pe care le-a făcut Ieroboam și în care a târât și pe Israel” (1 Împăraţi 14,15.16).

Cu toate acestea, Domnul nu a părăsit poporul Israel fără ca mai înainte să facă tot ce putea fi făcut pentru a-l aduce înapoi la ascultarea de El. De-a lungul anilor, lungi și întunecaţi, când conducător după conducător s-a ridicat sfidând cu îndrăzneală Cerul și a condus poporul Israel din ce în ce mai adânc în idolatrie, Dumnezeu a trimis solie după solie către poporul Său abătut. Prin prorocii Săi le-a dat toate ocaziile să oprească valul de apostazie și să se întoarcă la El. În anii care aveau să urmeze dezbinării împărăţiei, urmau să trăiască și să lucreze Ilie și Elisei, și apelurile mișcătoare ale lui Osea, Amos și Obadia aveau să fie auzite în ţară. Niciodată împărăţia lui Israel n-a fost lăsată fără mărturia nobilă a puterii extraordinare a lui Dumnezeu de a salva din păcat. Chiar și în ceasurile cele mai sumbre, unii aveau să rămână credincioși Conducătorului lor divin, și în mijlocul idolatriei aveau să trăiască fără pată înaintea unui Dumnezeu sfânt. Acești credincioși erau socotiţi ca făcând parte din rămășiţa evlavioasă, prin care planul veșnic al lui Iehova avea să fie, în cele din urmă, adus la îndeplinire.