De la moartea lui Ieroboam și până la arătarea lui Ilie înaintea lui Ahab, poporul lui Israel a suferit un declin spiritual continuu. Conduși de bărbaţi care nu se temeau de Iehova și care încurajau forme străine de închinare, un număr tot mai mare de oameni au pierdut repede din vedere datoria de a sluji viului Dumnezeu și au adoptat multe dintre practicile idolatre.

Nadab, fiul lui Ieroboam, a ocupat tronul lui Israel pentru numai câteva luni. Calea lui nelegiuită a fost oprită brusc de o conspiraţie, avându-l în frunte pe Baeșa, unul dintre generalii lui, urmărind să pună stăpânire pe conducere. Nadab a fost ucis împreună cu „toată casa lui”, care avea drept de succesiune, „după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin robul Său Ahia din Şilo, din pricina păcatelor pe care le făcuse Ieroboam și în care târâse și pe Israel” (1 Împăraţi 15,29.30).

Astfel a pierit casa lui Ieroboam. Închinarea idolatră, introdusă de el, a adus asupra hulitorilor vinovaţi judecăţile Cerului; și cu toate acestea, conducătorii care au urmat – Baeșa, Ela, Zimri și Omri –, într-o perioadă de aproape patruzeci de ani, au continuat pe aceeași cale fatală a nelegiuirii.

În cea mai mare parte a acestui timp de apostazie în Israel, Asa a condus Regatul de Sud. Timp de mulţi ani, „Asa a făcut ce este bine și plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului său. A îndepărtat altarele dumnezeilor străini și înălţimile idolești și a tăiat Astarteele. A poruncit lui Iuda să caute pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi, și să împlinească legea și poruncile. A îndepărtat din toate cetăţile lui Iuda înălţimile și stâlpii închinaţi soarelui. Şi împărăţia a avut pace sub el” (2 Cronici 14,2-5).

Credinţa lui Asa a fost pusă la aspră încercare atunci când „Zerah, etiopianul, a ieșit împotriva lui cu o oștire de un milion de oameni și trei sute de care” (2 Cronici 14,9) și a năvălit în regatul lui. În această criză, Asa nu și-a pus încrederea în „cetăţile întărite” ale lui Iuda pe care le clădise „cu ziduri, cu turnuri, cu porţi și cu zăvoare”, nici în „oamenii viteji” (2 Cronici 14,6-8) din armata lui bine pregătită. Încrederea regelui era în Dumnezeul oștirilor, în al cărui Nume fuseseră obţinute izbăviri măreţe de către Israelul din vechime. Așezându-și forţele în linie de bătaie, el a căutat ajutorul lui Dumnezeu.

Armatele vrăjmașe stăteau acum faţă în faţă. Era un timp de încercare pentru aceia care Îl slujeau pe Domnul. Își mărturisiseră ei toate păcatele? Aveau oamenii lui Iuda încrederea deplină în puterea lui Dumnezeu de a-i elibera? Gânduri ca acestea se frământau în mintea conducătorilor. După orice apreciere omenească, oastea cea mare a Egiptului avea să spulbere totul înaintea ei. Dar în timp de pace, Asa nu se dedase distracţiilor și plăcerilor, ci se pregătise pentru orice primejdie. Avea o armată instruită pentru luptă și se străduise să conducă poporul să se împace cu Dumnezeu. Iar acum, cu toate că forţele lui erau mai mici la număr decât ale vrăjmașului, credinţa lui în Acela în care-și pusese încrederea nu slăbise.

Deoarece Îl căutase pe Domnul în zilele de prosperitate, regele se putea sprijini pe El și acum, în ziua necazului. Cererile lui dovedeau că el nu era un străin faţă de puterea minunată a lui Dumnezeu. „Asa a chemat pe Domnul, Dumnezeu lui, și a zis: «Doamne, numai Tu poţi veni în ajutorul nostru, Doamne, Dumnezeul nostru!… Căci pe Tine ne sprijinim și în Numele Tău am venit împotriva acestei mulţimi. Doamne, Tu ești Dumnezeul nostru: să nu iasă biruitor omul împotriva Ta!»” (vers. 11)

Rugăciunea lui Asa este un model de urmat pentru orice credincios creștin. Noi luptăm într-un război „nu împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor…, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cerești” (Efeseni 6,12). În lupta vieţii trebuie să dăm piept cu agenţii răului, care s-au aliat împotriva dreptăţii. Nădejdea noastră nu este un om, ci viul Dumnezeu. Prin deplina asigurare a credinţei putem aștepta că El va uni atotputernicia Lui cu străduinţele uneltelor omenești pentru slava tronului Său. Îmbrăcaţi cu armura neprihănirii Sale, putem câștiga biruinţă asupra oricărui dușman.

Credinţa regelui Asa a fost răsplătită în mod remarcabil. „Domnul a lovit pe etiopieni dinaintea lui Asa și dinaintea lui Iuda, și etiopienii au luat-o la fugă. Asa și poporul care era cu el i-au urmărit până la Gherar și etiopienii au căzut fără să-și poată scăpa viaţa, căci au fost nimiciţi de Domnul și de oștirea Lui. Asa și poporul lui au făcut o pradă mare” (2 Cronici 14,12.13).

Când armatele biruitoare ale lui Iuda și Benjamin se întorceau la Ierusalim, „Duhul lui Dumnezeu a venit peste Azaria, fiul lui Obed, și Azaria s-a dus înaintea lui Asa și i-a zis: «Ascultaţi-mă, Asa și tot Iuda și Beniamin! Domnul este cu voi când sunteţi cu El; dacă-L căutaţi, Îl veţi găsi; dar, dacă-L părăsiţi, și El vă va părăsi… Voi dar întăriţi-vă și nu lăsaţi să vă slăbească mâinile, căci faptele voastre vor avea o răsplată” (2 Cronici 15,1.2.7).

Încurajat tot mai mult de aceste cuvinte, Asa a pornit la o a doua reformă în Iuda. El „a îndepărtat urâciunile din toată ţara lui Iuda și Beniamin și din cetăţile pe care le luaseră în muntele lui Efraim, și a înnoit altarul Domnului, care era înaintea pridvorului Domnului.

„A strâns pe tot Iuda și Beniamin și cei din Efraim, din Manase și din Simeon, care locuiau printre ei, căci un mare număr dintre oamenii lui Israel au trecut la el când au văzut că Domnul, Dumnezeul lui, era cu el. S-au adunat la Ierusalim în luna a treia a anului al cincisprezecelea al domniei lui Asa. În ziua aceasta, au jertfit Domnului, din prada pe care o aduseseră: șapte sute de boi și șapte mii de oi. Au făcut legământ să caute pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, din toată inima și din tot sufletul lor,… tot Iuda s-a bucurat de jurământul acesta, căci juraseră din toată inima lor, căutaseră pe Domnul de bunăvoia lor, și-L găsiseră. Şi Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur” (vers. 8-12.15).

Raportul lung al slujirii credincioase a lui Asa a fost întunecat de unele greșeli făcute atunci când nu și-a pus încrederea deplină în Domnul. Când, într-o anumită împrejurare, regele lui Israel a intrat în Regatul lui Iuda și a pus stăpânire pe Rama, o cetate întărită la o depărtare de numai opt kilometri de Ierusalim, Asa a căutat izbăvirea încheind o alianţă cu Ben-Hadad, împăratul Siriei. Lipsa lui de încredere numai în Dumnezeu, în timp de nevoie, a fost aspru mustrată de Hanania, văzătorul, care i s-a arătat lui Asa cu solia:

„… Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei și nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale. Etiopienii și libienii nu alcătuiau oare o oaste mare, o mulţime de care și călăreţi? Şi totuși Domnul i-a dat în mâinile tale, pentru să te sprijiniseși pe El. Căci Domnul Își întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în privinţa aceasta, căci de acum vei avea războaie” (2 Cronici 16,7-9).

În loc să se umilească înaintea lui Dumnezeu din cauza greșelii lui „Asa s-a mâniat pe văzător și l-a pus la închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui. Tot în același timp, Asa a apăsat pe unii din popor” (vers. 10).

„În al treizeci și nouălea an la domniei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare așa încât avea mari dureri; chiar în timpul bolii lui nu a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doctori” (vers. 12). Regele „a murit în al patruzeci și unulea an al domniei lui” și i-a urmat Iosafat, fiul lui.

Cu doi ani înainte de moartea lui Asa, Ahab a început să domnească în Regatul lui Israel. De la început, domnia lui a fost caracterizată de a o apostazie grozavă și nefirească. Tatăl lui Omri, întemeietorul Samariei, a făcut „ce este rău înaintea Domnului, și a lucrat mai rău decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui” (1 Împăraţi 16,25). Dar păcatele lui Ahab erau și mai mari. El „a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toţi regii lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi, ca și cum ar fi fost puţin lucru pentru el să se dedea la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat și de nevastă și pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul sidonienilor, și a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui” (1 Împăraţi 16,33.31). Nesatisfăcut de încurajarea formelor slujbelor religioase îndeplinite la Betel și Dan, el a condus cu îndrăzneală poporul în păgânismul cel mai josnic, înlocuind închinarea la Iehova cu închinare la Baal.

Luând-o de soţie pe Izabela, fiica lui Etbaal, „împăratul sidonienilor” și marele preot al lui Baal, Ahab „a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal în templul lui Baal pe care l-a zidit la Samaria” (1 Împăraţi 16,31.32).

Ahab nu numai că a introdus închinarea lui Baal în capitală, dar sub conducerea Izabelei a înălţat altare păgâne pe multe „înălţimi”, unde, la adăpostul crângurilor înconjurătoare, preoţii împreună cu cei legaţi de această formă seducătoare de idolatrie își exercitau influenţa lor dezastruoasă, până când aproape tot Israelul mergea după Baal. „N-a fost nimeni care să se fi vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa, Izabela, îl aţâţa la aceasta. El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau amoriţii, pe care-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (1 Împăraţi 21,25.26).

Ahab avea o putere morală slabă. Căsătoria cu o femeie idolatră, care avea un caracter hotărât și un temperament energic, a avut un rezultat dezastruos, atât pentru el, cât și pentru naţiune. Lipsit de principii și de un standard înalt de vieţuire, caracterul lui a fost modelat ușor de spiritul hotărât al Izabelei. Firea lui egoistă a fost neînstare să aprecieze darurile lui Dumnezeu pentru Israel, precum și obligaţiile lui ca păzitor și conducător al poporului ales.

Sub influenţa vătămătoare a domniei lui Ahab, Israel rătăcea departe de viul Dumnezeu și își stricase căile înaintea Lui. De mulţi ani, ei își pierdeau simţământul de respect și de teamă sfântă; iar acum se părea că nu se găsește nimeni care să îndrăznească să-și pună în primejdie viaţa, împotrivindu-se în mod deschis urâciunilor care predominau. Umbra întunecată a apostaziei acoperea întreaga ţară. Chipurile lui Baal și ale Asrarteei erau văzute pretutindeni. Templele idolatre și crângurile consacrate închinării, în faţa lucrărilor mâinilor omenești, se înmulţeau. Aerul era murdărit cu fumul jertfelor oferite zeilor falși. Dealurile și văile răsunau de strigătele de beţie ale unor preoţi păgâni, care jertfeau soarelui, lunii și stelelor.

Prin influenţa Izabelei și a preoţilor ei nelegiuiţi, poporul era învăţat că idolii zeilor care fuseseră înălţaţi erau divinităţi care conduceau prin puterea lor misterioasă elementele pământului, focul și apa. Toate darurile Cerului – torentele de apă vie, izvoarele care curgeau, roua cea plăcută, ploaia care înviora pământul și făcea câmpiile să rodească din belșug – erau atribuite favorii lui Baal și Astarteei, în loc să fie privite ca venind de la Dătătorul oricărui dar bun și desăvârșit. Poporul a uitat că dealurile și văile, izvoarele și pâraiele erau în mâna Dumnezeului celui viu, că El stăpânea soarele, norii cerului și toate puterile naturii.

Prin soli credincioși, Domnul a trimis avertizări repetate regelui și poporului decăzut; dar aceste cuvinte de mustrare erau zadarnice. În zadar au proclamat solii inspiraţi dreptul lui Iehova de a fi singurul Dumnezeu în Israel; în zadar au înălţat legile pe care El li le încredinţase. Cuceriţi de desfășurarea splendorii și de riturile fascinante ale închinării la idoli, oamenii urmau exemplul regelui de la curtea lui și se dădeau plăcerilor degradante și otrăvitoare ale unei închinări senzuale. În nebunia lor oarbă, au ales să-L respingă pe Dumnezeu și închinarea Lui. Lumina atât de îndurător dată lor devenise întuneric. Aurul curat se întunecase.

Vai, cât de mult se îndepărtase slava lui Israel! Niciodată mai înainte nu căzuse poporul ales atât de adânc în apostazie. Erau patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal, în afară de „patru sute de proroci ai Asrarteei” (1 Împăraţi 18,19). Numai puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu mai putea feri naţiunea de distrugere totală. Israel se despărţise de bunăvoie de Iehova; cu toate acestea, Domnul, în mila Sa, tânjea după aceia care fuseseră duși la păcat și era gata să le trimită unul dintre cei mai puternici proroci ai Săi, prin care mulţi aveau să fie aduși la ascultare de Dumnezeul părinţilor lor.

Cine este înțelept, să ia seama la aceste lucruri? Căci căile Domnului sunt drepte, și cei drepți ce umblă pe ele, dar cei răzvrătiți cad pe ele. (Osea 14,9)