În Munţii Galaadului, la răsărit de Iordan, trăia în zilele lui Ahab un om al credinţei și al rugăciunii, a cărui lucrare neînfricată era destinată să oprească răspândirea rapidă a apostaziei în Israel. Departe de orice oraș renumit și neavând o poziţie înaltă în societate, Ilie Tișbitul a intrat totuși în misiunea lui încrezător în planul lui Dumnezeu de a pregăti calea înaintea lui și de a-i da succes deplin. Cuvântul credinţei și al puterii era pe buzele lui și întreaga lui viaţă era consacrată lucrării de reformă. Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra păcatul și pentru a respinge valul răului. Dar, deși a venit la oameni mustrând păcatul, solia lui oferea balsamul de Galaad sufletelor bolnave de păcat, ale acelora care doreau să fie vindecaţi.

Când Ilie l-a văzut pe Israel afundându-se din ce în ce mai mult în idolatrie, sufletul i-a fost îndurerat și l-a cuprins indignarea. Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său. Îl eliberase din robie și îi dăduse „pământurile neamurilor… ca să păzească poruncile Lui și să ţină legile Lui” (Psalmi 105,44.45). Dar planurile pline de îndurare ale lui Iehova erau acum aproape uitate. Necredinţa despărţea cu repeziciune poporul ales de Izvorul puterii lui. Văzând, din locuinţa lui retrasă de la munte, această apostazie, Ilie a a fost copleșit de amărăciune. Cu groază în suflet, el L-a implorat pe Dumnezeu să oprească poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită judecăţi, dacă este nevoie, ca să poată fi determinat să vadă în adevărată lumină îndepărtarea lui de Cer. El dorea să-i vadă pe cei din popor aduși la pocăinţă înainte ca ei să meargă atât de departe în nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul.

Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările și avertizările nu-l aduseseră pe poporul Israel la pocăinţă. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească prin judecăţi. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, roua și ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce dirijau natura și că prin energiile creatoare ale soarelui, pământul era îmbogăţit și făcut să rodească din belșug, blestemul lui Dumnezeu avea să cadă greu asupra ţării întinate. Seminţiilor apostaziate ale lui Israel trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântările pământești. Până când nu se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă și nu-L vor recunoaște ca Izvor al tuturor binecuvântărilor, nu va cădea pe pământ nici rouă, nici ploaie.

Lui Ilie i-a fost încredinţată misiunea de a-i da lui Ahab solia despre judecata Cerului. El nu a căutat să fie solul Domnului, ci Cuvântul Domnului a venit peste el. Şi gelos pentru onoarea cauzei lui Dumnezeu, nu a ezitat să asculte somaţia divină, cu toate că ascultarea părea să invite nimicirea lui grabnică de către mâna regelui nelegiuit. Prorocul a pornit de îndată și a călătorit zi și noapte până când a ajuns în Samaria. La palat nu a solicitat să fie primit, nici nu a așteptat ca venirea lui să fie anunţată în mod oficial. Îmbrăcat în hainele aspre, purtate de obicei de prorocii din vremea aceea, a trecut neobservat pe lângă paznici și s-a oprit pentru o clipă înaintea regelui uimit.

Ilie nu și-a cerut scuze pentru apariţia lui bruscă. Unul mai mare decât conducătorul lui Israel îl însărcinase să vorbească și, ridicându-și mâinile spre cer, a declarat solemn din partea viului Dumnezeu că judecăţile Celui Preaînalt erau gata să cadă peste Israel. „Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt”, a declarat el, „că în anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât după cuvântul meu”.

Numai prin exercitarea unei credinţe puternice în puterea fără greș a Cuvântului lui Dumnezeu și-a rostit Ilie solia. Dacă nu ar fi avut încredere deplină în Acela pe care Îl slujea, el nu s-ar fi arătat niciodată înaintea lui Ahab. Pe calea către Samaria, Ilie trecuse pe lângă râuri care curgeau cu ape bogate, peste dealuri acoperite cu verdeaţă și prin păduri maiestuoase care păreau peste putinţă să fie atinse de secetă. Tot ce vedea ochiul era îmbrăcat în frumuseţe. Profetul se putea întreba cum aceste râuri, care niciodată nu încetaseră să curgă, puteau seca sau cum aceste coline și văi puteau fi arse de secetă. Dar nu a dat loc îndoielii. El a crezut pe deplin că Dumnezeu va umili Israelul apostaziat și că prin judecăţile acestea cei din Israel vor fi aduși la pocăinţă. Hotărârea Cerului ieșise; Cuvântul lui Dumnezeu nu putea greși; și primejduindu-și viaţa, Ilie și-a îndeplinit fără teamă însărcinarea. Ca un tunet din cerul senin, solia despre judecăţile care erau gata să vină a căzut în urechile regelui nelegiuit; dar înainte ca Ahab să-și revină din uimire sau să schiţeze un răspuns, Ilie s-a făcut nevăzut tot atât de neașteptat cum venise, fără să aștepte să vadă efectul soliei lui. Iar Domnul a mers înaintea lui, pregătindu-i drumul. Profetul a fost îndrumat: „Îndreaptă-te către răsărit și ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Vei bea apă din pârâu și am poruncit corbilor să te hrănească acolo.”

Regele a făcut cercetări amănunţite, dar prorocul nu a putut fi găsit. Regina Izabela, mâniată la auzirea soliei care a încuiat comorile cerului, fără să piardă timp, s-a sfătuit cu prorocii lui Baal, care s-au unit cu ea să-l blesteme pe proroc și să sfideze mânia lui Iehova. Dar în ciuda dorinţei lor de a-l găsi pe acela care rostise cuvântul de nenorocire, urmau să fie dezamăgiţi. Nici nu puteau să ascundă pentru alţii cunoașterea judecăţii pronunţate ca urmare a apostaziei predominante. Veștile denunţării păcatelor lui Israel de către Ilie și despre profeţia cu privire la venirea grabnică a unei pedepse s-au răspândit repede în ţară. Temerile unora erau trezite, dar, în general, solia cerească a fost primită cu batjocură și dispreţ.

Cuvintele prorocului au fost urmate de un efect imediat. Aceia care la început au fost înclinaţi să ia în râs gândul unei calamităţi, au avut în scurt timp ocazia să gândească în mod serios; după câteva luni, pământul, nefiind reînviorat de rouă sau de ploaie, s-a uscat, iar vegetaţia a dispărut. Pe măsură ce timpul trecea, cursu-rile de apă, care nu secaseră niciodată, au început să se micșoreze, iar izvoarele să sece. Cu toate acestea, oamenii erau îndemnaţi de conducătorii lor să aibă încredere în puterea lui Baal și să nu ţină seama de cuvintele fără rost ale profeţiei lui Ilie. Preoţii încă mai susţineau că ploile cădeau prin puterea lui Baal. Nu vă temeţi de Dumnezeul lui Ilie și nu tremuraţi la cuvintele lui, îi îndemnau ei; Baal este acela care aduce secerișul la timp și care se îngrijește de oameni și de animale.

Solia lui Dumnezeu către Ahab le-a dat Izabelei și preoţilor ei, precum și tuturor urmașilor lui Baal și ai Astarteei, ocazia să pună la probă puterea zeilor lor și, dacă era posibil, să dovedească falsitatea cuvintelor lui Ilie. Împotriva asigurărilor sutelor de preoţi idolatri, prorocia lui Ilie rămânea sigură. Dacă, în ciuda declaraţiei prorocului, Baal ar fi putut da rouă și ploaie, făcând ca râurile să curgă mai departe, iar vegetaţia să crească, atunci regele lui Israel urma să se închine lui, iar prorocul să spună că el este dumnezeu.

Hotărâţi să ţină poporul în amăgire, preoţii lui Baal au continuat să aducă jertfe zeilor lor și să-i cheme zi și noapte să învioreze pământul. Cu jertfe costisitoare, preoţii încercau să potolească mânia zeilor lor; cu o râvnă și cu o stăruinţă demne de o cauză mai bună, dădeau ocol altarelor păgânești și se rugau în mod insistent pentru ploaie. Noapte de noapte se înălţau strigătele și rugăciunile lor prin ţara pustiită. Dar nu se arăta niciun nor pe cer în timpul zilei, ca să ascundă razele arzătoare ale soarelui. Nici roua, nici ploaia nu înviorau pământul însetat. Cuvântul lui Iehova însă rămânea neschimbat, orice ar fi făcut preoţii lui Baal.

Trecuse un an și încă nu căzuse ploaie. Pământul era pârjolit ca de foc. Căldura arzătoare a soarelui distrusese și puţina vegetaţie care supravieţuise. Râurile secaseră, iar puţinii cai și turmele istovite rătăceau încoace și încolo în disperare. Câmpiile, odinioară înfloritoare, ajunseseră ca o pustie de nisip arzător – o pustie nemărginită. Dumbrăvile dedicate închinării la idoli erau fără viaţă, iar copacii pădurii, ajunși niște cumplite schelete ale naturii, nu mai făceau nicio umbră. Aerul era uscat și înăbușitor, furtuni de praf orbeau ochii și aproape opreau respiraţia. Orașe și sate, atât de prospere odinioară, deveniseră locuri de jale. Foamea și setea aduseseră între oameni și animale o mortalitate îngrozitoare. Foametea, cu toate ororile ei, îi cuprinsese din ce în ce mai mult.

Dar, cu toate aceste dovezi ale puterii lui Dumnezeu, israeliţii nu s-au pocăit, nici n-au învăţat lecţia pe care Dumnezeu dorea ca ei s-o înveţe. Ei n-au văzut că Acela care a creat natura controlează legile ei și poate face din ele instrumente ale binecuvântării sau ale distrugerii. Cu inima îngâmfată, fermecat de închinarea lor falsă, nefiind gata să se umilească sub mâna puternică a lui Dumnezeu, au început să caute o altă cauză pentru suferinţele lor.

Izabela a refuzat categoric să recunoască seceta ca fiind o judecată din partea lui Iehova. Neabătută în hotărârea ei de a-L sfida pe Dumnezeul cerului, s-a unit împreună cu aproape întregul Israel ca să-l acuze pe Ilie, ca fiind cauza întregii lor nelegiuiri. Nu dăduse el mărturie împotriva formelor lor de închinare? Dacă ar putea fi înlăturat din cale, susţinea ea, mânia zeilor lor ar fi potolită, iar necazurile ar înceta.

Îndemnat de regină, Ahab a organizat o căutare stăruitoare a locului unde se ascundea profetul. A trimis solii popoarelor vecine de aproape și de departe, ca să-l caute pe omul pe care-l ura, dar de care se temea; și în dorinţa de a cerceta cât mai amănunţit posibil, el a cerut acestor împărăţii și popoare să jure că nu știau nimic cu privire la ascunzătoarea prorocului. Dar căutarea a fost zadarnică. Prorocul era la adăpost de răutatea regelui, ale cărui păcate aduseseră ţării condamnarea unui Dumnezeu insultat.

Nereușind în eforturile ei împotriva lui Ilie, Izabela a hotărât să se răzbune, ucigându-i pe toţi prorocii lui Iehova din Israel. Niciunul nu trebuia să fie lăsat în viaţă. Femeia înfuriată și-a adus la îndeplinire planul, masacrând mulţi slujitori ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, n-au pierit toţi. Obadia, dregător al casei lui Ahab, dar temător de Dumnezeu, „a luat o sută de proroci”, cu riscul vieţii lui, „i-a ascuns câte cincizeci într-o peșteră și i-a hrănit cu pâine și apă” (1 Împăraţi 18,4).

A trecut al doilea an de secetă și cerurile neîndurătoare nu dădeau încă niciun semn de ploaie. Seceta și foametea își continuau opera devastatoare în regat. Taţi și mame, neputincioși să aline suferinţele copiilor lor, erau constrânși să-i vadă murind. Cu toate acestea, cei din Israelul apostaziat refuzau să-și umilească inimile înaintea lui Dumnezeu și continuau să cârtească împotriva bărbatului prin al cărui cuvânt fuseseră aduse asupra lor aceste judecăţi groaznice. Ei nu erau în stare să recunoscă în suferinţa și în durerea lor o chemare la pocăinţă, o încercare divină de a-i salva de la pasul fatal, dincolo de limita iertării Cerului.

Apostazia lui Israel era un păcat mai ucigător decât toate ororile înmulţite ale foametei. Dumnezeu căuta să-l elibereze pe popor de amăgirea lui și să-l facă să înţeleagă răspunderea faţă de Acela căruia Îi datora viaţa și toate lucrurile. El încerca să-l ajute să-și recâștige credinţa pierdută și pentru aceasta trebuia negreșit să aducă asupra poporului acest mare necaz:

„Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască? Lepădaţi de la voi toate fărădelegile prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă și un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul, Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu și veţi trăi.” „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi, voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 18,23.31.32; 33,11)

Dumnezeu trimisese israeliţilor soli cu apeluri de reîntoarcere la supunere. Dacă ei ar fi luat aminte la aceste apeluri, dacă s-ar fi întors de la Baal la Dumnezeul cel viu, solia de judecată a lui Ilie n-ar fi fost dată niciodată. Dar avertizările care ar fi putut fi un miros de viaţă spre viaţă, s-au dovedit a fi un miros de moarte spre moarte. Mândria lor fusese rănită, mânia le fusese stârnită împotriva solilor, iar acum îl priveau cu ură adâncă pe prorocul Ilie. Numai de ar fi căzut în mâinile lor, bucuroși l-ar fi predat Izabelei – ca și când prin aducerea la tăcere a glasului lui ar fi putut continua să stea neclintiţi în idolatria lor. În felul acesta, ei măreau vinovăţia care aduse judecăţile Cerului asupra ţării.

Pentru Israelul lovit de nenorocire era doar o singură scăpare – o întoarcere de la păcatele care aduseseră asupra lui mânia pedepsitoare a Celui Atotputernic și o întoarcere la Domnul din toată inima. Poporului i se dăduse asigurarea: „Când voi închide cerul, și nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimite ciuma în poporul Meu: dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga și va căuta Faţa Mea, și se va abate de la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7,13.14). Pentru ca să se obţină acest rezultat binecuvântat, Dumnezeu a oprit mai departe de la ei roua și ploaia, până când o reformă hotărâtă avea să aibă loc.