Pentru o vreme, Ilie a rămas ascuns în munţii de lângă pârâul Cherit. Acolo, timp de multe luni, i s-a asigurat în mod supranatural hrana. După aceea, când din cauza secetei care continua pârâul a secat, Dumnezeu i-a poruncit servului Său să-și caute adăpost într-o ţară străină. „Scoală-te”, i s-a poruncit, „du-te la Sarepta, care ţine de Sidon, și locuiește acolo. Iată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească.”

Această femeie nu era israelită. Niciodată nu avusese privilegiile și binecuvântările de care se bucurase poporul lui Dumnezeu, dar ea credea în Dumnezeul cel adevărat și umbla în toată lumina care strălucea pe cărarea ei. Iar acum, când pentru Ilie nu era nicio siguranţă în ţara lui Israel, Dumnezeu l-a trimis la această femeie să găsească adăpost în casa ei.

„Ilie s-a sculat și s-a dus la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetăţii, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne. El a chemat-o și i-a zis: «Du-te și adu-mi, te rog, puţină apă într-un vas, ca să beau». Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou și i-a zis: «Adu-mi, te rog, și o bucată de pâine în mâna ta».”

În acest cămin lovit de sărăcie, foametea apăsa greu, și puţina hrană era pe terminate. Venirea lui Ilie chiar în ziua în care văduva se temea că trebuie să renunţe la lupta pentru susţinerea vieţii a supus unei probe cât se poate de aspre credinţa ei în puterea Dumnezeului celui viu de a îngriji de nevoile ei. Dar chiar în acest impas teribil, ea a dat mărturie despre credinţa ei, împlinind cererea străinului care i-a cerut să împartă cu el ultima ei bucăţică de pâine.

Ca răspuns la cererea lui Ilie pentru pâine și apă, văduva a răspuns: „«Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n-am nimic copt, n-am decât un pumn de făină într-o oală și puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, strâng două bucăţi de lemne, apoi mă voi întoarce și voi pregăti ce am pentru mine și pentru fiul meu: vom mânca și apoi vom muri». Ilie i-a zis: «Nu te teme, întoarce-te și fă cum ai spus. Numai pregătește-mi întâi mie cu untdelemnul și făina aceea o mică turtă și adu-mi-o; pe urmă să faci și pentru tine și pentru fiul tău. Căci așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ’Făina din oală nu va scădea și untdelemnul din urcior nu se va împuţina, până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa pământului’»” (1 Împăraţi 17,12-14).

Nu s-ar fi putut cere o încercare mai mare a credinţei decât aceasta. Văduva îi tratase și până acum pe toţi străinii cu bunătate și cu dărnicie. Acum, cu toată suferinţa care putea să urmeze pentru ea și pentru copil, încrezându-se în Dumnezeul lui Israel, pentru împlinirea tuturor nevoilor ei, a făcut faţă acestei încercări supreme a ospitalităţii, făcând „după cuvântul lui Ilie”.

„După aceea, fiul femeii, stăpâna casei, s-a îmbolnăvit. Şi boala lui a fost atât de cumplită, încât n-a mai rămas suflare în el. Femeia i-a zis atunci lui Ilie: «Ce am eu a face cu tine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine doar să-I aduci aminte lui Dumnezeu de nelegiuirea mea și să-mi omori astfel fiul?» El a răspuns: «Dă-mi încoace pe fiul tău». Şi l-a luat de pe sânul femeii, l-a suit în odaia de sus unde locuia el, și l-a culcat pe patul lui… și s-a întins de trei ori peste copil, a chemat pe Domnul… și Domnul i-a ascultat glasul lui Ilie, și sufletul copilului s-a întors în el și a înviat.

Ilie a luat copilul, l-a pogorât jos în casă, din odaia de sus, și l-a dat mamei sale. Şi Ilie a zis: «Iată, fiul tău este viu». Şi femeia a zis lui Ilie: «Cunosc acum că ești om al lui Dumnezeu și cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!»” (1 Împăraţi 17,17-24)

Văduva din Sarepta și-a împărţit bucăţica de hrană cu Ilie, și ca urmare viaţa ei și a fiului ei au fost ocrotite. Şi tuturor acelora care, în timp de încercare și de lipsă, manifestă împreună-simţire și ajutorare faţă de cei în nevoie, Dumnezeu le făgăduiește binecuvântări mari. El nu Se schimbă. Puterea Lui nu este mai mică acum decât în zilele lui Ilie. Nici făgăduinţa rostită de Mântuitorul nostru nu este mai puţin sigură acum decât atunci: „Cine primește un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc” (Matei 10,41).

„Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să știe, pe îngeri” (Evrei 13,2). Aceste cuvinte n-au pierdut nimic din puterea lor odată cu trecerea timpului. Tatăl nostru ceresc continuă să așeze pe cărarea copiilor Săi ocazii care sunt binecuvântări ascunse; iar aceia care folosesc aceste ocazii găsesc o mare bucurie. „Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Isaia 58,10.11).

Hristos spune slujitorilor Săi credincioși de astăzi: „Cine vă primește pe voi, Mă primește pe Mine; și cine mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei 10,40). Nicio faptă de bunătate făcută în Numele Său nu va trece nerecunoscută și nerăsplătită. Şi în aceeași recunoaștere iubitoare, Domnul Hristos îl cuprinde chiar pe cel mai slab și mai umil din familia lui Dumnezeu. „Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece”, spune El, „unuia dintre acești micuţi” – aceia care sunt copii în credinţă și în cunoașterea lui Hristos – „în numele unui ucenic adevărat, vă spun că nu-și va pierde răsplata” (Matei 10,42).

În anii lungi de secetă și de foamete, Ilie s-a rugat stăruitor ca inimile celor din poporul Israel să se întoarcă de la idolatrie la slujirea lui Dumnezeu. Cu răbdare, prorocul a așteptat, în timp ce mâna Domnului apăsa cu putere peste ţara lovită. Când a văzut dovezile suferinţei și lipsei înmulţindu-se în toate părţile, inima i-a fost copleșită de durere și tânjea după puterea care să aducă cât mai grabnic reforma. Dar Însuși Dumnezeu Își aducea la îndeplinire planul, și tot ce putea să facă slujitorul Său era să se roage în credinţă și să aștepte timpul pentru o acţiune hotărâtă. Apostazia care predomina în zilele lui Ahab era urmarea multor ani de fărădelegi. Pas cu pas, an după an, israeliţii se depărtaseră de calea cea dreaptă. Căci generaţie după generaţie refuzaseră să-și îndrepte căile picioarelor lor, și, în cele din urmă, majoritatea poporului se supusese conducerii puterilor întunericului.

Trecuse aproape un secol de când, sub conducerea împăratului David, Israel se unise cu bucurie în intonarea imnului de laudă la adresa Celui Preaînalt, ca recunoaștere a deplinei lor dependenţe de El pentru binecuvântările fiecărei zile. Ascultaţi cuvintele corurilor de laudă ale israeliţilor:

Dumnezeul mântuirii noastre…

Tu umpli de veselie răsăritul și apusul îndepărtat.

Tu cercetezi pământul și-i dai belșug,

îl umpli de bogăţii

și râuri dumnezeiești, pline de apă.

Tu dai grâu pe care iată cum îl faci să rodească:

îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îi moi cu ploaia,

și-i binecuvântezi răsadul.

Încununezi anul cu bunătăţile Tale,

și pașii Tăi varsă belșugul.

Câmpiile pustiei sunt adăpate,

și dealurile sunt încinse cu veselie.

Pășunile se acoperă de oi,

și văile se îmbracă cu grâu:

toate strigă de bucurie și cântă. (Psalmi 65,8-13)

Israeliţii recunoscuseră atunci în Dumnezeu pe Acela care „pusese temeliile pământului”. Exprimându-și credinţa, ei cântaseră:

Tu ai așezat pământul pe temeliile lui

și niciodată nu se clatină.

Tu îl acoperiseși cu adâncul

cum l-ai acoperi cu o haină;

apele stăteau pe munţi,

dar, la ameninţarea Ta, au fugit,

la glasul tunetului Tău au luat-o la fugă,

suindu-se pe munţi și pogorându-se în văi,

până la locul, pe care li-l hotărâseși Tu.

Le-ai pus o margine, pe care nu trebuie s-o treacă,

pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul.

 (Psalmi 104,5-9)

Prin puterea cea mare a Celui Infinit elementele naturii pe pământ, în apă și în aer sunt mereu ţinute în limitele lor. Şi El folosește aceste elemente pentru fericirea creaturilor Sale. „Comoara Lui cea bună” este revărsată fără plată, să dea „ploaie la vreme și să binecuvânteze tot lucrul mâinilor tale” (Deuteronomul 28,12).

Tu faci să ţâșnească izvoarele în văi,

și ele curg printre munţi.

Tu adăpi la ele toate fiarele câmpului;

în ele își potolesc setea măgarii sălbatici.

Păsările cerului locuiesc pe marginea lor,

și fac să le răsune glasul printre ramuri…

Tu faci să crească iarba pentru vite,

și verdeţuri pentru nevoile omului,

ca pământul să dea hrană:

vin, care înveselește inima omului,

untdelemn, care-i înfrumuseţează faţa,

și pâine, care-i întărește inima…

Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne!

Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune,

și pământul este plin de făpturile Tale.

Iată marea cea întinsă și mare:

în ea se mișcă nenumărate vieţuitoare

mici și mari…

Toate aceste vieţuitoare Te așteaptă,

ca să le dai hrana la vreme.

Le-o dai Tu, ele o primesc;

Îţi deschizi Tu mâna,

ele se satură de bunătăţile Tale. (Psalmi 104,10-15.24.28)

Copiii lui Israel avuseseră multe ocazii de bucurie. Ţara în care Dumnezeu îi adusese era o ţară în care curgea lapte și miere. În timpul peregrinării prin pustie, Dumnezeu îi asigurase că îi călăuzea către o ţară în care nu aveau să sufere niciodată lipsă de ploaie. „Ţara în stăpânirea căreia veţi intra”, le spunea El, „nu este ca ţara Egiptului, din care aţi ieșit, unde îţi aruncai sămânţa în ogoare și le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavat. Ţara pe care o veţi stăpâni este o ţară cu munţi și văi, care se adapă din ploaia cerului; este o ţară de care îngrijește Domnul, Dumnezeul tău, și asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău, are neîncetat ochii de la începutul până la sfârșitul anului” (Deuteronomul 11,10-12).

Făgăduinţa ploilor îmbelșugate fusese dată cu condiţia ascultării. „Dacă veţi asculta de poruncile Mele pe care le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru și dacă-I veţi slujii din toată inima voastră și din tot sufletul vostru, El va da ţării voastre grâul, mustul și undelemnul; de asemenea, va da iarbă pe câmpiile tale pentru vite și vei mânca și te vei sătura.

Vedeţi să nu vi se amăgească inima, și să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei și să vă închinaţi înaintea lor. Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile și n-ar mai da ploaie; pământul nu și-ar mai da roadele și aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul” (Deuteronomul 28,15.23.24).

Acesta erau unele dintre sfaturile înţelepte ale lui Iehova către Israelul din vechime. „Puneţi-vă dar în inimă și în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere-aminte pe mâinile voastre, și să fie ca niște fruntarii între ochii voștri. Să învăţaţi pe copiii voștri în ele, și să le vorbiţi despre ele când vei fi acasă și când vei merge în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deuteronomul 11,18.19). Aceste porunci erau lămurite; cu toate acestea, pe măsură ce veacurile treceau și generaţie după generaţie pierdea din vedere măsurile luate pentru bunăstarea lor spirituală, influenţele distrugătoare ale apostaziei ameninţau să dea la o parte orice opreliște pusă de harul divin.

În felul acesta s-a ajuns ca Dumnezeu să-l lovească acum pe poporul Său cu cea mai aspră dintre judecăţile Sale. Profeţia lui Ilie se împlinea în mod groaznic. Timp de trei ani, solul blestemului a fost căutat din cetate în cetate și din ţară în ţară. La cererea lui Ahab, mulţi conducători își dăduseră cuvântul de onoare că ciudatul proroc nu se găsea în ţara lor. Cu toate acestea, cercetarea a continuat, deoarece Izabela și prorocii lui Baal îl urau pe Ilie cu o ură de moarte și n-au precupeţit niciun efort ca să-l aducă sub puterea lor. Şi încă ploaia nu venea din cer. În cele din urmă, după „multe zile”, cuvântul Domnului a venit la Ilie: „Du-te și înfăţișează-te înaintea lui Ahab ca să dau ploaie pe faţa pământului”.

În ascultare de această poruncă, „Ilie s-a dus să se înfăţișeze înaintea lui Ahab”. Cam în același timp în care prorocul își începea călătoria către Samaria, Ahab îi propusese lui Obadia, îngrijitorul casei lui, un plan pentru căutarea izvoarelor și pâraielor de apă, în nădejdea că vor găsi pășuni pentru vitele și turmele care piereau de foame. Chiar și la curtea regală se simţea puternic efectul secetei îndelungate. Regele, serios îngrijorat cu privire la soarta casei lui, a hotărât să meargă personal cu slujitorul său în căutarea unor locuri mai bune unde s-ar fi găsit pășune. „Şi-au împărţit ţara s-o cutreiere. Ahab a plecat singur pe un drum, și Obadia a plecat pe alt drum.

Pe când Obadia era pe drum, iată că l-a întâlnit Ilie. Obadia, cunoscându-l, a căzut cu faţa la pământ și i-a zis: «Tu ești domnul meu Ilie?»” (1 Împăraţi 18,6.7)

În timpul apostaziei lui Israel, Obadia rămăsese credincios. Stăpânul lui, regele nu fusese în stare să-l îndepărteze de la ascultarea de viul Dumnezeu. Acum a fost onorat cu o însărcinare din partea lui Ilie, care i-a zis: „Du-te și spune stăpânului tău: «Iată că a venit Ilie!»”

Îngrozit peste măsură, Obadia a exclamat: „Ce păcat am săvârșit eu, ca să dai pe robul tău în mâinile lui Ahab, ca să mă omoare?” Să îi ducă o astfel de solie lui Ahab, însemna să alerge la moarte. „Viu este Domnul”, i-a explicat el prorocului, „că nu a rămas popor sau împărăţie unde să nu fi trimis stăpânul meu să te caute; și când se spunea că nu ești acolo, punea pe împărăţia și poporul acela să jure că nu te-au găsit. Şi acum zici: «Du-te și spune stăpânului tău: Iată că a venit Ilie!» Şi apoi, când voi pleca de la tine, Duhul Domnului te va duce nu știu unde. Dacă m-aș duce să dau de știre lui Ahab și nu te-ar găsi, mă va omorî” (1 Împăraţi 18,10-12).

Obadia a stăruit pe lângă proroc să nu-l trimită. „Robul tău”, stărui el, „se teme de Domnul din tinereţea lui. Nu s-a spus oare domnului meu ce am făcut când a ucis Izabela pe prorocii Domnului? Cum am ascuns o sută de proroci ai Domnului, câte cincizeci într-o peșteră și i-am hrănit cu pâine și apă? Şi acum tu zici: «Du-te și spune stăpânului tău: Iată că a venit Ilie!» El mă va ucide.”

Cu jurământ solemn, Ilie i-a făgăduit lui Obadia că însărcinarea lui nu va fi zadarnică: „Viu este Domnul oștirilor, al cărui slujitor sunt”, declară el, „că astăzi mă voi înfăţișa înaintea lui Ahab” (1 Împăraţi 18,15).

În uimire amestecată cu groază, regele a ascultat solia de la omul de care se temea și pe care-l ura, omul pe care-l căutase neobosit. Ştia bine că Ilie nu-și punea viaţa în primejdie numai ca să se întâlnească cu el. Se putea oare ca prorocul să rostească încă un blestem împotriva poporului Israel? Inima regelui a fost cuprinsă de groază. Şi-a adus aminte de braţul uscat al lui Ieroboam. Ahab nu putea să nu asculte somaţia și nici nu îndrăznea să-și ridice mâna împotriva solului lui Dumnezeu. Şi astfel, însoţit de o gardă personală, monarhul tremurând s-a dus să se întâlnească cu profetul.

Regele și prorocul se aflau faţă în faţă. Cu toate că Ahab era plin de o ură clocotitoare, totuși, în prezenţa lui Ilie, părea lipsit de bărbăţie și fără putere. În primele cuvinte șovăielnice: „Tu ești acela care nenorocești pe Israel?”, fără să-și dea seama, el își dezvălui simţămintele inimii. Ahab știa totuși că prin cuvântul lui Dumnezeu cerurile se făcuseră ca arama, totuși el căuta să arunce asupra prorocului vina pentru judecăţile grele care erau în ţară.

Pentru cel ce face rele este natural să arunce asupra solilor lui Dumnezeu răspunderea pentru nenorocirile care vin ca urmare sigură a depărtării de calea neprihănirii. Aceia care se așază sub puterea lui Satana nu sunt în stare să vadă lucrurile așa cum le vede Dumnezeu. Când oglinda adevărului este îndreptată spre ei, ei se revoltă la gândul primirii mustrării. Orbiţi de păcat, ei refuză să se pocăiască, dar simt că slujitorii lui Dumnezeu s-au întors împotriva lor și că sunt vrednici de cea mai aspră mustrare.

Stând înaintea lui Ahab, pe deplin conștient de nevinovăţia sa, Ilie nu face nicio încercare să se scuze sau să-l lingușească pe rege. Nici nu caută să îndepărteze mânia regelui prin vestea bună că seceta este pe sfârșite. Nu are de adus nicio scuză. Indignat și gelos pentru onoarea lui Dumnezeu, el respinge acuzaţia lui Ahab, declarând fără teamă regelui că păcatele lui și păcatele părinţilor lui au adus asupra poporului Israel această nenorocire groaznică. „Nu eu nenorocesc pe Israel”, declară Ilie plin de curaj, „ci tu și casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului și te-ai dus după Baali” (1 Împăraţi 18,18).

Şi astăzi este nevoie de un glas care să mustre cu asprime, deoarece păcate grele îi despart pe oameni de Dumnezeu. Necredinţa devine repede o modă. „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19,14), este vorbirea miilor de oameni. Predicile plăcute rostite prea adesea nu fac o impresie durabilă, trâmbiţa nu dă semnalul lămurit. Oamenii nu sunt străpunși în inimă de adevărurile tăioase și lămurite ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Sunt mulţi creștini cu numele care, dacă și-ar manifesta adevăratele sentimente, ar spune: De ce este nevoie să vorbim atât de lămurit? Ei ar putea tot așa de bine să întrebe: De ce a trebuit ca Ioan Botezătorul să le spună fariseilor: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Luca 3,7). De ce a trebuit el să stârnească mânia Irodiadei, spunându-i lui Irod că nu este drept să trăiască cu nevasta fratelui său? Înainte-mergătorul lui Hristos și-a pierdut viaţa din pricina vorbirii lui lămurite. De ce nu a putut să treacă cu vederea fără să provoace neplăcerea acelora care trăiau în păcat?

În acest mod, bărbaţi care trebuie să stea ca păzitori credincioși ai Legii lui Dumnezeu argumentează până când diplomaţia ia locul credincioșiei, iar păcatul este îngăduit să meargă înainte fără a fi mustrat. Cum se va auzi glasul unei mustrări credincioase în biserică?

„Tu ești omul acesta!” (2 Samuel 12,7). Cuvinte tot atât de lămurite ca acelea spuse de Natan lui David se aud astăzi rar la amvoane, se văd rar în publicaţii. Dacă nu ar fi atât de rare, am vedea mai mult din puterea lui Dumnezeu, descoperită între oameni. Solii Domnului să nu se plângă că străduinţele lor sunt fără rod, până nu se pocăiesc de propria plăcere, care-i face să înăbușe adevărul.

Acei slujitori care vor să placă oamenilor, care strigă: „Pace, pace”, atunci când Dumnezeu nu vorbește de pace, mai bine să-și umilească inimile înaintea lui Dumnezeu, cerându-I iertare pentru nesinceritatea lor și pentru lipsa lor de curaj moral. Nu datorită iubirii faţă de aproapele îndulcesc ei solia încredinţată, ci pentru că sunt îngăduitori cu ei înșiși. Dragostea adevărată caută mai întâi onoarea lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor. Aceia care au această iubire nu vor evita adevărul ca să scape de urmările neplăcute ale unei vorbiri lămurite. Când sufletele sunt în primejdie, slujitorii lui Dumnezeu nu vor ţine seama de eu, ci vor rosti cuvântul lui Dumnezeu dat lor să-l rostească, refuzând să scuze sau să ascundă păcatul.

O, dacă fiecare slujitor și-ar da seama de caracterul sacru al slujbei sale și de sfinţenia lucrării sale și ar arăta curajul pe care l-a arătat Ilie! Ca soli rânduiţi de Divinitate, slujitorii Evangheliei sunt într-o poziţie de responsabilitate. Ei trebuie să mustre, să certe, să îndemne, „cu toată blândeţea și învăţătura” (2 Timotei 4,2). În locul lui Hristos, ei trebuie să lucreze ca ispravnici ai tainelor Universului, încurajându-i pe cei ascultători și avertizându-i pe cei neascultători. Procedeele lumești nu trebuie să aibă niciun preţ în lucrarea lor. Niciodată nu trebuie să se abată de pe calea pe care Iisus le poruncește să meargă. Trebuie să meargă înainte în credinţă, amintindu-și că sunt înconjuraţi de un nor de martori. Nu trebuie să vorbească propriile cuvinte, ci cuvintele pe care Cel ce este mai mare decât potentaţii pământului le-a poruncit să le rostească. Solia lor trebuie să fie: „Așa vorbește Domnul”. Dumnezeu cheamă bărbaţi ca Ilie, Natan și Ioan Botezătorul – oameni care vor duce solia Sa cu credincioșie, indiferent de urmări, oameni care vor rosti în mod curajos adevărul, chiar dacă acesta cere să jertfească tot ce au.

Dumnezeu nu-i poate folosi pe oamenii care, în vreme de primejdie, când sunt necesare puterea, curajul și influenţa tuturor, se tem să ia atitudine hotărâtă pentru dreptate. El cheamă bărbaţi care vor putea purta cu credincioșie bătălia împotriva celui rău, luptând împotriva domniilor și puterilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cerești. Unora ca aceștia, El le spune: „Bine, rob bun și credincios… intră în bucuria stăpânului tău” (Matei 25,23).