Stând înaintea lui Ahab, Ilie a cerut ca tot poporul Israel să fie adunat pentru a se întâlni cu el și cu profeţii lui Baal și ai Astarteei pe muntele Carmel. „Strânge”, a poruncit el, „pe tot Israelul la mine, la muntele Carmel, pe cei patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal și pe cei patru sute de proroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei.”

Porunca a fost dată de unul care părea că stă chiar în prezenţa lui Iehova, și Ahab a ascultat îndată, ca și când prorocul era monarh, iar regele un supus. Soli grabnici au fost trimiși prin tot regatul, chemând la întâlnirea cu Ilie și cu profeţii lui Baal și ai Astarteei. În toate orașele și satele, oamenii se pregăteau să se adune la timpul stabilit. În timp ce călătoreau către acel loc, inimile multora erau pline de presimţiri sumbre. Ceva neobișnuit era pe cale să aibă loc, căci altfel ce rost avea această chemare să se adune la Carmel? Ce nenorocire nouă era gata să cadă asupra poporului și a ţării?

Înainte de secetă, muntele Carmel fusese locul frumuseţii, torentele lui fiind hrănite din izvoarele care nu secau niciodată, iar povârnișurile fertile erau acoperite cu flori frumoase și dumbrăvi înfloritoare. Dar acum frumuseţea lor pierise sub blestemul uscăciunii. Altarele înălţate pentru închinarea la Baal și Astarteea stăteau în dumbrăvi desfrunzite. Pe culmea unuia dintre cele mai înalte piscuri, într-un contrast izbitor cu ele, era altarul dărâmat al lui Iehova.

De pe Carmel, se putea vedea o mare parte a ţării; înălţimile lui se vedeau din multe părţi ale Regatului lui Israel. La poalele muntelui, erau locuri de unde se putea vedea aproape tot ce se petrecea deasupra. Dumnezeu fusese profund dezonorat prin închinarea idolatră adusă la adăpostul coastelor împădurite, și Ilie a ales înălţimea aceasta ca fiind locul cel mai potrivit pentru desfășurarea puterii lui Dumnezeu și pentru apărarea onoarei Numelui Său.

Dis-de-dimineaţă, în ziua hotărâtă, oștile Israelului apostaziat, într-o așteptare încordată, s-au adunat aproape de vârful muntelui. Profeţii Izabelei înaintau într-un cortegiu impunător. În fast orbitor, apăru regele ocupându-și locul în fruntea preoţilor, acei idolatri salutând puternic sosirea lui. Dar inimile preoţilor erau neliniștite când își aduceau aminte de cuvintele prorocului prin care ţara lui Israel fusese lipsită timp de trei ani și jumătate de rouă și de ploaie. Ei presimţeau iminenţa unei crize înfricoșătoare. Zeii în care se încrezuseră nu fuseseră în stare să-l dovedească pe Ilie ca fiind un proroc fals. Obiectele închinării lor arătaseră o stranie nepăsare faţă de strigătele lor disperate, faţă de rugăciunile, lacrimile și umilinţa lor, precum și faţă de ceremoniile revoltătoare și jertfele lor scumpe și neîncetate.

În faţa lui Ahab, a prorocilor falși și a oștilor adunate ale lui Israel, care-l înconjurau, Ilie era unicul care venise să apere onoarea lui Iehova. El, asupra căruia întregul regat a aruncat toată greutatea blestemelor, era acum înaintea lor, în aparenţă fără apărare, în prezenţa monarhului lui Israel, a prorocilor lui Baal, a bărbaţilor de război și a mulţimii din jur. Dar Ilie nu era singur. Deasupra și împrejurul lui erau oștile ocrotitoare ale Cerului – îngerii care excelează în putere.

Fără să se rușineze, neînfricat, prorocul stătea înaintea mulţimii, pe deplin conștient de însărcinarea de a aduce la îndeplinire porunca divină. Faţa îi era luminată de o solemnitate înfricoșătoare. Într-o așteptare tensionată, poporul îl aștepta să vorbească. Privind mai întâi la altarul dărâmat al lui Iehova și apoi la mulţime, Ilie strigă cu glas lămurit, ca o trâmbiţă: „Până când vă clătinaţi între două păreri?” (trad. engl.). „Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!”

Poporul nu i-a răspuns nimic. Niciunul din acea uriașă adunare n-a avut curajul să mărturisească credincioșia faţă de Iehova. Ca un nor întunecat, amăgirea și orbirea se întinseseră asupra lui Israel. Această apostazie fatală nu îi cuprinsese dintr-odată, ci treptat, când, din timp în timp, ei nu luaseră aminte la cuvintele de avertizare și de mustrare pe care Domnul le trimesese. Fiecare îndepărtare de la dreptate, fiecare refuz de a se pocăi adâncise vinovăţia lor și-i duseseră și mai departe de cer. Iar acum, în această criză, ei stăruiau în refuzul de a lua poziţie de partea lui Dumnezeu.

Domnul urăște indiferenţa și necredincioșia în timp de criză pentru lucrarea Sa. Universul întreg așteaptă cu un interes de nedescris scenele de încheiere ale marii lupte dintre bine și rău. Poporul lui Dumnezeu se apropie de hotarele lumii veșnice; ce poate fi mai important pentru ei decât să fie credincioși Dumnezeului cerului? De-a lungul tuturor veacurilor, Dumnezeu a avut eroi morali – și îi are și acum – aceia care, asemenea lui Iosif, Ilie și Daniel, nu se rușinează să se recunoască drept poporul Său pus deoparte. Binecuvântările Lui deosebite însoţesc lucrările oamenilor de acţiune; persoane care nu vor fi abătute de la calea cea dreaptă a datoriei și care, cu energie divină, vor întreba: „Cine este de partea Domnului?” (Exodul 32,26), persoane care nu se vor opri numai la întrebare, ci vor dori ca aceia care aleg să se identifice cu poporul lui Dumnezeu, să pășească înainte și să-și exprime în mod limpede atașamentul lor faţă de Împăratul împăraţilor și Domnul domnilor. Astfel de persoane fac ca voinţa și planurile lor să se subordoneze Legii lui Dumnezeu. Din dragoste pentru El, ei nu vor socoti viaţa lor ca fiindu-le scumpă. Lucrarea faţă de Dumnezeu, acesta este motto-ul lor.

În timp ce poporul Israel, pe Carmel, se îndoiește și ezită, glasul lui Ilie străpunge iarăși tăcerea: „Eu singur am rămas din prorocii Domnului, pe când proroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-și aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi și să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celălalt junc, și-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi, voi chemaţi numele dumnezeului vostru; și eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu” (1 Împăraţi 18,22-24).

Propunerea lui Ilie era atât de raţională, încât cei din popor nu o puteau evita, astfel că nu au avut curajul să răspundă: „Bine!” Prorocii lui Baal nu îndrăzneau să-și ridice glasul împotrivă; și, adresându-li-se, Ilie porunci: „Alegeţi-vă un junc din cei doi, pregătiţi-l voi mai întâi, căci sunteţi mai mulţi, și chemaţi numele dumnezeului vostru; dar să nu puneţi foc” (1 Împăraţi 18,25).

Voind să pară îndrăzneţi și sfidători, dar îngroziţi în inimile lor vinovate, preoţii falși au pregătit altarul, punând pe el lemnele și jertfa, după care au început să rostească formulele lor magice. Strigătele lor stridente răsunau, iar ecoul se întorcea de prin pădurile și înălţimile vecine, atunci când ei invocau numele zeului lor, zicând; „Baale, auzi-ne”. Preoţii s-au adunat în jurul altarului lor cu sărituri, zvârcoliri și strigăte, și, smulgându-și părul, își făceau tăieturi în carne, chemându-l pe dumnezeul lor să le vină în ajutor.

Dimineaţa a trecut, a venit amiaza și încă nu se arăta nicio dovadă că Baal auzea strigătele slujitorilor lui amăgiţi. Nu se auzea niciun glas, niciun răspuns la rugăciunile lor frenetice. Jertfa rămase nemistuită.

În timp ce continuau devoţiunile lor exaltate, preoţii cei puternici încercau fără încetare să născocească vreun mijloc prin care să aprindă focul pe altar și să-i facă pe oameni să creadă că focul vine direct de la Baal. Dar Ilie supraveghea orice mișcare, iar preoţii, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi să prindă ocazia să înșele, continuau să-și desfășoare ceremoniile lor fără sens. „La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei, și e zis: «Strigaţi mai tare, fiindcă este dumnezeu; se gândește la ceva sau poate are treabă, sau este în călătorie, sau poate că doarme și se va trezi». Ei au strigat tare, și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și cu suliţele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare-aminte” (1 Împăraţi 18,27-29).

Bucuros ar fi venit Satana să-i ajute pe aceia pe care îi amăgise și care erau devotaţi servirii lui. Bucuros ar fi trimis fulgerul să le aprindă jertfa. Dar Iehova i-a pus hotare lui Satana – i-a restrâns puterea – și chiar toate născocirile vrăjmașului nu au putut trimite nici măcar o scânteie pe altarul lui Baal.

În cele din urmă, cu glasurile lor răgușite de atâta strigare, cu veșmintele mânjite de sângele care cursese din rănile lor pe care și le făcuseră, preoţii au ajuns la disperare. Cu o frenezie neobosită, ei amestecau acum în rugăciunile lor blesteme groaznice ale Zeului-Soare, iar Ilie continua să vegheze cu atenţie, căci el știa că dacă prin vreun mijloc oarecare ar reuși să aprindă focul pe altarul lor, el ar fi fost făcut bucăţi într-o clipă.

Se apropia seara. Prorocii lui Baal erau năuci, istoviţi și fără putere. Unul sugera un lucru, altul cu totul altceva, până când, în cele din urmă, își încetară eforturile. Ţipetele și blestemele lor nu mai răsunau pe Carmel. Pierzându-și orice speranţă, ei s-au retras din luptă.

Ziua întreagă, oamenii au fost martorii demonstraţiilor acestor preoţi vicleni. Au văzut săriturile lor în jurul altarului, ca și cum ar fi vrut să prindă razele arzătoare ale soarelui pentru a sluji scopului lor. Ei au privit cu oroare cum preoţii s-au mutilat singuri și au avut ocazia să cugete la nebunia închinării la idoli. Mulţi oameni erau dezgustaţi de aceste manifestări demonice și așteptau acum, cu profund interes, acţiunile lui Ilie.

Era ceasul jertfei de seară când Ilie le porunci celor din popor: „Apropiaţi-vă de mine”. Când ei s-au apropiat tremurând, el s-a îndreptat către altarul dărâmat, unde oamenii se închinaseră odinioară Dumnezeului cerului, și îl repară. Pentru el aceste ruine erau mai preţioase decât toate altarele măreţe ale păgânismului.

În reclădirea acestui altar vechi, Ilie și-a manifestat respectul pentru legământul pe care îl făcuse Domnul cu Israel atunci când ei au trecut Iordanul în ţara făgăduită. Alegând, „douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov…, a zidit un altar în Numele Domnului”.

Preoţii lui Baal, dezamăgiţi de străduinţele lor zadarnice, așteptau să vadă ce va face Ilie. Ei îl urau pe proroc pentru propunerea făcută, această probă care demonstrase slăbiciunea și neputinţa zeilor lor; totuși ei se temeau de puterea lui. Poporul, și el înspăimântat și aproape fără suflare, aștepta și privea cum Ilie își continua pregătirile. Purtarea liniștită a profetului era în contrast cu exaltarea fără sens și fanatică a slujitorilor lui Baal.

 Terminând de clădit altarul, prorocul făcu un șanţ în jurul lui și, după ce puse lemnele în ordine și pregăti juncul, puse jertfa pe altar și porunci celor din popor să inunde altarul cu apă. „Umpleţi patru vedre cu apă”, porunci el, „și vărsaţi-le pe arderea de tot și pe lemne”. „Şi au făcut așa. Apoi a zis: «Mai faceţi lucrul acesta o dată». Şi l-au făcut încă o dată. Apoi a zis: «Mai faceţi-l și a treia oară». Şi l-au făcut și a treia oară. Apa curgea în jurul altarului și au umplut cu apă și șanţul” (1 Împăraţi 18,33-35).

Reamintind copiilor lui Israel îndelungata apostazie care stârnise mânia lui Iehova, Ilie îi somă să-și umilească inimile și să se întoarcă la Dumnezeul părinţilor lor, pentru ca blestemul să fie îndepărtat din ţară. Apoi, plecându-se cu respect înaintea Dumnezeului nevăzut, își înălţă mâinile către cer și rosti o rugăciune simplă. Preoţii lui Baal săriseră, ţipaseră, făcuseră spume, dis-de-dimineaţă până după-amiază, dar, când Ilie se rugă, niciun ţipăt fără rost nu sună pe înălţimea Carmelului. El se ruga ca și când știa că Iehova este acolo, martor la scenă, și ascultă cererea lui. Prorocii lui Baal s-au rugat prostește, fără niciun înţeles. Ilie se rugă simplu, cu multă căldură, cerându-I lui Dumnezeu să-Şi arate superioritatea asupra lui Baal, pentru ca Israel să poată fi determinat să se întoarcă la El.

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel!” se ruga profetul. „Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, și că toate aceste lucruri le-am făcut ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu și că le întorci astfel inima spre bine” (1 Împăraţi 18,36.37).

O tăcere apăsătoare se așternu peste toţi. Preoţii lui Baal tremurau de groază. Conștienţi de vinovăţia lor, se așteptau acum la o pedeapsă grabnică.

Nici nu s-a sfârșit rugăciunea lui Ilie, că flăcări de foc, ca fulgere strălucitoare de lumină, au coborât din cer peste altarul înălţat, mistuind jertfa, secând apa din șanţ și mistuind chiar și pietrele altarului. Strălucirea focului ilumină muntele și orbi ochii mulţimii. În văile de jos, de unde mulţi priveau cu încordare și îngrijorare mișcările celor de sus, coborârea focului s-a văzut clar și toţi au fost uimiţi de priveliște. Aceasta semăna cu stâlpul de foc care, la Marea Roșie, i-a despărţit pe copiii lui Israel de oastea egipteană.

Poporul de pe munte s-a prosternat cu groază înaintea Dumnezeului nevăzut. Ei nu îndrăzneau să mai privească focul trimis de Cer. Se temeau că și ei vor fi mistuiţi; și convinși de datoria lor de a-L recunoaște pe Dumnezeul lui Ilie ca Dumnezeul părinţilor lor, căruia Îi datorau supunere, strigară împreună într-un singur glas: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu!” Cu o claritate uimitoare, strigătul răsună peste munte, iar ecoul ajunse în câmpie. În sfârșit, poporul Israel se trezi, neamăgit și pocăit. În sfârșit, el văzu cât de mult L-a dezonorat pe Dumnezeu. Caracterul închinării la Baal, în contrast cu slujirea raţională cerută de Dumnezeul cel adevărat, era descoperit pe deplin. Poporul recunoscu dreptatea lui Dumnezeu și mila Sa care oprise ploaia și roua pământului până când au fost aduși să mărturisească Numele Său. Acum erau gata să recunoască faptul că Dumnezeul lui Ilie era mai presus de orice idol.

Preoţii lui Baal priveau cu consternare descoperirea minunată a puterii lui Iehova. Însă, cu toată înfrângerea lor și aflându-se în prezenţa slavei divine, ei au refuzat să se pocăiască de nelegiuirea lor. Ei doreau să rămână tot profeţi ai lui Baal. În felul acesta, s-au dovedit copţi pentru nimicire. Pentru ca Israelul pocăit să fie protejat de rătăcirile acelora care îl învăţase să se închine la Baal, Ilie a fost îndrumat de Domnul să-i distrugă pe acești învăţători falși. Mânia poporului era deja trezită împotriva conducătorilor în nelegiuire, și, când Ilie le dădu porunca: „Puneţi mâna pe prorocii lui Baal, niciunul să nu scape”, ei au fost gata să asculte. I-au prins pe preoţi, i-au adus la pârâul Chison și acolo, înainte de încheierea zilei care a marcat începutul unei reforme hotărâte, slujitorii lui Baal au fost înjunghiaţi. Niciunuia nu i s-a îngăduit să trăiască.