Odată cu uciderea prorocilor lui Baal s-a deschis calea pentru aducerea la îndeplinire a unei puternice reforme spirituale în cele zece seminţii ale Regatului de Nord. Ilie prezentase poporului apostazia lui: îl chemase să-și umilească inimile și să se întoarcă la Domnul. Judecăţile Cerului fuseseră aduse la îndeplinire, poporul își mărturisise păcatele și Îl recunoscuse pe Dumnezeul părinţilor lor ca fiind Dumnezeul cel viu; și acum blestemul Cerului avea să fie retras, iar binecuvântările vremelnice ale vieţii să fie reînnoite. Ţara urma să fie reînviorată cu ploaie. „Suie-te de mănâncă și bea”, i-a spus Ilie lui Ahab, „căci se aude vuiet de ploaie”. Apoi, prorocul s-a urcat în vârful muntelui să se roage.

Nu pentru că se arătase vreo dovadă exterioară a ploii, care era gata să cadă, a putut Ilie să-l îndemne atât de sigur pe Ahab să se pregătească de ploaie. Prorocul n-a văzut niciun nor pe cer, nu a auzit niciun tunet. El a vorbit numai cuvântul pe care Duhul Domnului l-a îndemnat să-l spună, ca răspuns la credinţa lui puternică. Toată ziua se conformase neabătut voinţei lui Dumnezeu; iar acum, după ce făcuse tot ce fusese în puterea lui, știa că Cerul va revărsa din belșug binecuvântările promise. Același Dumnezeu care trimisese seceta, făgăduise o ploaie îmbelșugată ca răsplată a îndeplinirii dreptăţii; și acum Ilie aștepta revărsarea făgăduită. Într-o atitudine de umilinţă, „cu faţa între genunchi”, el mijlocea înaintea lui Dumnezeu în favoarea Israelului pocăit.

Iar și iar, Ilie l-a trimis pe solul său într-un loc de unde se putea vedea Marea Mediterană, să vadă dacă este vreun semn vizibil că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. De fiecare dată robul se întorcea spunând: „Nu este nimic”. Prorocul nu și-a pierdut răbdarea și nici credinţa, ci a continuat cererea lui stăruitoare. De șapte ori s-a întors robul cu răspunsul că nu vede niciun nor de ploaie pe cerul ca arama. Nedescurajat, Ilie l-a trimis încă o dată, și de data aceasta robul s-a întors zicând: „Iată că se ridică un nor mic din mare, ca o palmă de om”.

Acest fapt era suficient. Ilie nu a așteptat ca cerul să se întunece. În acel mic nor el a văzut, prin credinţă, o ploaie îmbelșugată și a acţionat potrivit credinţei sale, trimiţându-l de îndată pe slujitorul său la Ahab, cu solia: „Înhamă și pogoară-te ca să nu te oprească ploaia”.

Deoarece Ilie a fost un bărbat cu o mare credinţă, Dumnezeu l-a putut folosi în această criză din istoria lui Israel. În timp ce se ruga, mâna credinţei sale a prins făgăduinţele Cerului și a stăruit în rugăciune până când cererile sale au fost ascultate. El nu a așteptat o dovadă deplină că Dumnezeu l-a ascultat, ci a fost gata să se avânte, riscând totul, la cel mai slab semn al bunăvoinţei divine. Totuși, ceea ce el a fost în stare să facă prin puterea lui Dumnezeu, toţi pot să facă în domeniul lor de activitate în slujba lui Dumnezeu, căci despre prorocul din Munţii Galaadului stă scris: „Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi; și s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, și nu a plouat în ţară trei ani și jumătate” (Iacov 5,17).

O credinţă ca aceasta este necesară în lume astăzi – credinţa care se prinde de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu și nu se lasă până când Cerul nu răspunde. O credinţă ca aceasta ne leagă strâns cu Cerul și ne aduce putere pentru a lupta cu forţele întunericului. „Prin credinţă” copiii lui Dumnezeu „au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţișul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștile vrăjmașe” (Evrei 11,33.34). Şi prin credinţă și noi, astăzi, trebuie să atingem înălţimile planului lui Dumnezeu pentru noi! „Tu zici: Dacă poţi!… toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9,23)

Credinţa este un element esenţial al rugăciunii biruitoare. „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6). „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi, dacă știm că ne ascultă, ori ce I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care le-am cerut” (1 Ioan 5,14.15). Cu credinţa stăruitoare a lui Iacov, cu stăruinţa neabătută a lui Ilie, să prezentăm rugăciunile noastre Tatălui, cerându-I tot ceea ce El a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împlinirea cuvântului Său.

Umbrele nopţii se adunau pe Carmel când Ahab se pregătea să coboare. „Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul și a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car și a plecat la Izreel” (1 Împăraţi 18,45). Călătorind către cetatea împărătească prin întunericul și ploaia ce-i orbeau ochii, Ahab nu era în stare să vadă înainte. Ilie, care ca profet la lui Dumnezeu îl umilise pe Ahab în ziua aceea înaintea supușilor lui și îi ucisese preoţii idolatri, încă îl recunoștea ca rege al lui Israel, iar acum, ca un act de omagiu și întărit de puterea lui Dumnezeu, a alergat înaintea carului regesc, călăuzindu-l pe rege până la intrarea în cetate.

În această faptă binevoitoare a solului lui Dumnezeu faţă de regele nelegiuit, se găsește o lecţie pentru toţi aceia care pretind a fi slujitorii lui Dumnezeu, dar care se înalţă prin propria apreciere. Aceia care se consideră mai presus de îndeplinirea datoriilor lor, sunt cei cărora acestea li se par umilitoare. Ei se dau înapoi de a îndeplini chiar și un serviciu necesar, temându-se să nu fie găsiţi făcând lucrarea unui servitor. Aceștia au mult de învăţat din exemplul lui Ilie. Prin cuvântul lui, comorile cerului fuseseră retrase timp de trei ani de pe pământ; el fusese onorat în mod vizibil de Dumnezeu când, ca răspuns la rugăciunea lui pe Carmel, căzuse foc din cer și mistuise jertfa; mâna lui adusese la îndeplinire judecăţile lui Dumnezeu, nimicindu-i pe prorocii idolatri; rugăciunea lui pentru ploaie fusese ascultată. Cu toate acestea, după biruinţele lui vădite cu care Dumnezeu binevoise să onoreze lucrarea lui publică, el era gata să îndeplinească lucrarea unui rob.

La poarta Izreelului, Ilie și Ahab s-au despărţit. Prorocul, alergând să rămână în afara zidurilor, s-a acoperit cu mantia și s-a așezat pe pământul gol să doarmă. Regele a intrat, a ajuns repede la adăpostul palatului și a povestit soţiei evenimentele ieșite din comun ale zilei, precum și descoperirea minunată a puterii dumnezeiești care i-a dovedit lui Israel că Iehova este Dumnezeul cel adevărat, iar Ilie solul Său ales. Când Ahab i-a spus reginei despre uciderea profeţilor idolatri, Izabela, împietrită și nepocăită, s-a înfuriat. A refuzat să recunoască în evenimentele de pe Carmel providenţa atotstăpânitoare a lui Dumnezeu și, mai sfidătoare, a declarat cu îndrăzneală că Ilie trebuie să moară.

În noaptea aceea, un sol l-a trezit pe prorocul obosit și i-a spus cuvintele Izabelei: „Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine la ceasul acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut cu viaţa fiecăruia din ei” (1 Împăraţi 19,2).

Se părea că, după ce a manifestat un curaj atât de neînfricat, după ce i-a învins atât de deplin pe rege, pe preoţii și pe popor, Ilie nu ar mai fi putut niciodată ceda descurajării și nici n-ar mai fi putut să se înspăimânte. Dar el, care fusese binecuvântat cu atât de multe dovezi ale grijii iubitoare a lui Dumnezeu, nu era în afara slăbiciunilor omenești, și, în acest ceas întunecat, credinţa și curajul său l-au părăsit. Tulburat, el a tresărit din somnul său. Ploaia se revărsa din cer, și întunericul era pretutindeni. Uitând că mai înainte cu trei ani Dumnezeu îi îndrumase pașii către un loc de adăpost de mânia Izabelei și căutarea lui Ahab, acum prorocul a fugit să-și scape viaţa. Ajungând la Beer-Şeba, „și-a lăsat slujitorul acolo”, iar el a mers o zi întreagă în pustie.

Ilie nu ar fi trebuit să fugă de la postul lui. Ar fi trebuit să facă faţă ameninţării Izabelei, înălţând o rugăciune de ocrotire către Acela care-l însărcinase să îndreptăţească onoarea lui Iehova. Ar fi trebuit să-i spună solului că Dumnezeul în care s-a încrezut îl va ocroti de mânia reginei. Trecuseră doar câteva ceasuri de când fusese martorul manifestării minunate a puterii divine, și aceasta ar fi trebuit să-i dea asigurarea că nici acum nu va fi uitat. Dacă ar fi rămas acolo unde se găsea și dacă ar fi făcut din Dumnezeu locul lui de scăpare și tăria lui, stând neabătut pentru o atât de mare biruinţă, trimiţând judecăţile sale asupra Izabelei, impresia făcută asupra regelui și asupra poporului ar fi dus la o mare reformă.

Ilie așteptase mult de la minunea săvârșită pe Carmel. El nădăjduise că după această desfășurare a puterii divine, Izabela nu va mai avea influenţă asupra minţii lui Ahab și că o reformă rapidă se va produce în întregul Israel. Pe înălţimile Carmelului, se trudise fără hrană o zi întreagă. Cu toate acestea, atunci când el a condus carul lui Ahab până la poarta Izreelului, curajul său era puternic, în ciuda încordării fizice sub care lucrase.

Dar o reacţie care adesea urmează după o credinţă tare și un succes strălucit s-a declanșat în fiinţa lui Ilie. El se temea că reforma începută pe Carmel nu va dura mult și l-a cuprins descurajarea. Atunci fusese înălţat pe vârful Pisga; acum se afla în vale. Când fusese sub inspiraţia Celui Atotputernic făcuse faţă celor mai aspre încercări ale credinţei, dar în acest timp de descurajare, cu ameninţarea Izabelei sunându-i în urechi, văzându-l pe Satana luptând încă pentru biruinţă prin complotul acestei femei nelegiuite, el și-a pierdut încrederea în Dumnezeu. El fusese înălţat peste măsură de mult și reacţia a fost înspăimântătoare. Uitându-L pe Dumnezeu, Ilie fugea tot mai departe, până când s-a găsit singur, într-o pustie întristătoare. Obosit peste măsură, s-a așezat să se odihnească sub un ienupăr. Şi stând acolo, s-a rugat să moară. „Destul! Acum, Doamne”, a zis el, „i-am sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei”. Fugar, departe de locuinţele omenești, cu inima zdrobită de o descurajare amară, nu dorea să mai vadă faţă de om. În cele din urmă, istovit de tot a adormit.

În experienţa tuturor vin vremuri de descurajare cruntă și dezamăgire amară – zile când amărăciunea le este partea și le este greu să creadă că Dumnezeu mai este binefăcătorul cel iubitor al copiilor Lui de pe pământ, zile când necazurile hărţuiesc sufletul, până acolo încât moartea pare mai de dorit decât viaţa. În asemenea împrejurări, mulţi își pierd încrederea în Dumnezeu și sunt duși în robia îndoielii, în sclavia necredinţei. Dacă am putea, în acele situaţii, să vedem cu ochii spirituali semnificaţia providenţelor lui Dumnezeu, am vedea îngerii căutând să ne salveze de noi înșine, luptând să așeze picioarele noastre pe o temelie mai tare decât dealurile veșnice. Atunci, o credinţă nouă, o viaţă nouă ar curge în fiinţa noastră.

Iov cel credincios, în ziua necazului și întunecimii lui, spunea: „Blestemată să fie ziua în care m-am născut”. „Oh! de ar fi cu putinţă să mi se cântărească durerea și să mi se pună toate nenorocirile în cumpănă… O, de mi s-ar asculta dorinţa și de mi-ar împlini Dumnezeu nădejdea! De ar vrea Dumnezeu să mă zdrobească, întindă-Şi mâna și să mă prăpădească! Îmi va rămâne măcar această mângâiere, această bucurie în durerile mele cu care mă copleșește: că niciodată n-am călcat poruncile Celui Sfânt”. „De aceea, nu-mi voi ţine gura, ci voi vorbi în neliniștea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu. Ah! Aș vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase! Le dispreţuiesc!… Nu voi trăi în veci… Lasă-mă, căci doar o suflare mi-i viaţa!” (Iov 3,3; 6,2.8-10; 7,15.16)

Dar, deși dezgustat de viaţă, Iov nu a fost lăsat să moară. I s-au arătat posibilităţile viitorului și i s-a dat o solie de nădejde: „Şi atunci, îţi vei ridica fruntea fără teamă, vei fi tare și fără frică; îţi vei uita suferinţele, și-ţi vei aduce aminte de ele ca de niște ape care s-au scurs. Zilele tale vor străluci mai tare decât soarele la amiază, întunericul tău va fi ca lumina dimineţii. Vei fi plin de încredere și nădejdea nu-ţi va fi zadarnică… Te vei culca și nimeni nu te va tulbura și mulţi vor umbla după bunăvoinţa ta. Dar ochii celor răi se vor topi; și ei nu au loc de scăpare; moartea, iată nădejdea lor!” (Iov 11,15-20)

Din adâncimile descurajării și mâhnirii, Iov s-a ridicat pe înălţimile încrederii fără rezervă și în puterea salvatoare a lui Dumnezeu. El declară biruitor: „Chiar dacă mă va ucide, eu voi nădăjdui în El… Chiar și lucrul acesta poate sluji la scăparea mea… Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu și că se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia” (Iov 13,15.16; 19,25-27).

„Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii” (Iov 38,1), și i-a descoperit slujitorului Său tăria puterii Sale. Când Iov a întrezărit o străfulgerare a Creatorului lui, i-a fost silă de sine și s-a pocăit în ţărână și cenușă. Atunci, Domnul a fost gata să-l binecuvânteze cu îmbelșugare și să facă din ultimii lui ani de viaţă cei mai buni ani.

Nădejdea și curajul sunt esenţiale unei slujiri desăvârșite pentru Dumnezeu. Acestea sunt roadele credinţei. Descurajarea este păcătoasă și iraţională. Dumnezeu poate și dorește „cu mai multă tărie” (Evrei 6,17), să reverse asupra slujitorilor Săi puterea de care au nevoie în încercările și în experienţele lor amare. Planurile vrăjmașilor lucrării Sale pot părea bine aranjate și puternice; dar Dumnezeu îl poate răsturna pe cel mai tare dintre ele. Şi aceasta o face la timpul Său și pe calea Sa, atunci când vede că toată credinţa slujitorilor săi a fost încercată destul.

Pentru cel descurajat, există un remediu sigur – credinţă, rugăciune, lucrare. Credinţa și activitatea vor aduce asigurare și satisfacţii care vor crește zi de zi. Ești ispitit să faci loc simţămintelor de presimţiri sumbre sau de descurajare profundă? În zilele cele mai întunecoase, când aparenţele se arată mai ameninţătoare, nu te teme. Ai credinţă în Dumnezeu. El cunoaște nevoile tale. El are toată puterea. Dragostea și mila Lui nemărginită nu obosesc niciodată. Nu te teme că El nu-Şi va îndeplini făgăduinţa. El este Adevărul veșnic. Niciodată nu-Şi va schimba legământul pe care l-a făcut cu aceia care-L iubesc. Şi El va revărsa asupra slujitorilor Săi credincioși măsura priceperii pe care nevoia lor o cere. Apostolul Pavel a mărturisit: „El mi-a zis: «Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită». Deci mă voi lăuda mult mai mult cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab atunci sunt tare” (2 Corinteni 12,9.10). L-a uitat Dumnezeu pe Ilie în ceasul încercării sale? O, nu! El nu l-a iubit pe slujitorul Lui mai puţin atunci când Ilie se simţea părăsit de Dumnezeu și de oameni, decât atunci când, ca răspuns la rugăciunea lui, El coborâse foc din cer și luminase vârful muntelui. Şi acum, când Ilie dormea, o atingere delicată și un glas plăcut l-au trezit. El a tresărit îngrozit, gata să fugă, temându-se că vrăjmașul l-a descoperit. Dar faţa plină de gingășie care s-a aplecat asupra lui nu era faţa unui vrăjmaș, ci a unui prieten. Dumnezeu a trimis un înger din cer cu hrană pentru slujitorul Său. „Scoală-te și mănâncă”, a spus îngerul. „El s-a uitat, la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe niște pietre și un urcior cu apă.”

După ce Ilie a luat din hrana și apa pregătite pentru el, a adormit iarăși. Îngerul a venit a doua oară. Atingându-l pe omul istovit, i-a spus cu o blândeţe plină de milă: „«Scoală-te și mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine». Şi el s-a sculat, a mâncat și a băut”; și căpătând putere din mâncarea aceea a putut să călătorească „patruzeci de zile și patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb”, unde și-a găsit adăpostul într-o peșteră.