Dumnezeu îi poruncise lui Ilie să ungă alt proroc în locul lui. „Să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat… ca proroc în locul tău” (1 Împăraţi 19,16), spusese El, și, în ascultare de poruncă, Ilie a plecat să-l caute pe Elisei. Călătorind spre nord, a văzut cât de schimbată era priveliștea faţă de ceea ce fusese cu numai puţin timp înainte! Atunci pământul era pârjolit, terenurile agricole nelucrate, căci nu căzuse nici rouă, nici ploaie timp de trei ani și jumătate. Acum, peste tot vegetaţia creștea, ca și cum ar fi trebuit să răscumpere timpul de secetă și de foamete.

Tatăl lui Elisei era un agricultor bogat, un bărbat a cărui familie era din numărul acelora care, în timpul unei apostazii aproape generale, nu-și plecaseră genunchii înaintea lui Baal. În casa lor, Dumnezeu era onorat și devotamentul faţă de credinţa vechiului Israel era regula vieţii de fiecare zi. Într-un astfel de mediu s-au desfășurat primii ani ai lui Elisei. În liniștea vieţii de la ţară, sub învăţătura lui Dumnezeu și a naturii și prin disciplina unei munci folositoare, el a fost educat pentru o viaţă de simplitate și ascultare de părinţii lui și de Dumnezeu, care l-au făcut potrivit pentru poziţa înaltă pe care urma să o ocupe mai târziu.

Elisei a primit chemarea profetică atunci când, împreună cu tatăl său, ara câmpul. El îndeplinea lucrările cele mai potrivite. Avea calităţi atât de conducător între oameni, cât și blândeţea aceluia care este gata de slujire. Cu spirit liniștit și amabil, era în același timp energic și statornic. Integritatea, credincioșia și dragostea, împreună cu temerea de Dumnezeu erau calităţile lui; și în ocupaţia umilă și truda zilnică câștiga tărie în urmărirea ţintelor și nobleţe de caracter, crescând mereu în har și în cunoștinţă. În timp ce își unea eforturile cu tatăl său în îndatoririle vieţii de familie, el învăţa să conlucreze cu Dumnezeu. Prin credincioșie în lucrurile mici, Elisei se pregătea pentru răspunderi mai mari. Zi de zi, prin experienţă practică, el câștiga destoinicia pentru o lucrare mai cuprinzătoare și mai înaltă. Învăţa să slujească și, învăţând lucrul acesta, a învăţat și cum să îndrume și să conducă. Lecţia aceasta este pentru toţi. Nimeni nu este în stare să cunoască care este planul lui Dumnezeu în lucrarea Sa de disciplinare, dar toţi pot fi siguri că credincioșia în lucrurile mici este dovada pregătirii pentru răspunderi mai mari. Orice faptă din viaţă este o descoperire a caracterului, și numai acela care în lucrurile mici se dovedește „un lucrător care nu are de ce să-i fie rușine”, poate fi onorat de Dumnezeu cu o slujire mai înaltă (2 Timotei 2,15).

Acela care consideră că nu are nicio importanţă cum își aduce la îndeplinirea sarcinile cele mai mici se dovedește nepregătit pentru un loc mai onorat. El se poate considera întru totul competent să-și asume sarcini mai mari, dar Dumnezeu vede mai profund, dincolo de suprafaţă. După probă și cercetare, se dă sentinţa împotriva lui: „Ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor”. Necredincioșia lui i se ridică împotrivă. El nu câștigă harul, puterea și tăria de caracter, care se obţin prin predarea fără rezerve.

Pentru că nu sunt legaţi în mod direct de o anumită lucrare religioasă, mulţi consideră că viaţa lor este nefolositoare, că nu fac nimic pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă ar putea face o lucrare mare, cât de bucuroși ar aduce-o la îndeplinire! Dar pentru că pot sluji numai în lucrurile mici, ei se socotesc îndreptăţiţi să nu facă nimic. În aceasta, ei greșesc. Un om poate fi în slujirea activă a lui Dumnezeu, în timp ce este ocupat cu datoriile zilnice obișnuite – la tăiatul copacilor, la desţelenirea ogorului sau ţinând coarnele plugului. Mama care-și educă copiii pentru Hristos lucrează pentru Dumnezeu tot așa cum o face și pastorul la amvon.

Mulţi tânjesc după un talent deosebit cu care să facă o lucrare minunată, în timp ce datoriile care le stau la îndemână, prin îndeplinirea cărora viaţa ar putea fi plăcută, sunt pierdute din vedere. Unii ca aceștia să se ocupe de îndatoririle care se află chiar pe calea lor. Succesul depinde nu atât de mult de talent, cât de energie și bunăvoinţă. Nu posedarea unor talente strălucite este aceea care ne face în stare să îndeplinim o slujire care să poată fi primită, ci împlinirea conștiincioasă a îndatoririlor zilnice, un spirit mulţumitor, un interes sincer, natural, faţă de binele celorlalţi. În felul cel mai umil se poate câștiga adevărata superioritate. Datoriile cele mai obișnuite, îndeplinite cu credincioșie iubitoare, sunt plăcute în ochii lui Dumnezeu.

Când, fiind îndrumat de Dumnezeu să caute un urmaș, a trecut pe câmpul în care era Elisei, Ilie a aruncat pe umerii tânărului mantaua consacrării. În timpul foametei, familia lui Şafat cunoscuse lucrarea și misiunea lui Ilie, iar acum Duhul lui Dumnezeu a arătat inimii lui Elisei însemnătatea faptei prorocului. Pentru el, acesta era semnul că Dumnezeu îl chemase să fie urmașul lui Ilie. „Elisei a părăsit boii, a alergat după Ilie, și a zis: «Lasă-mă să sărut pe tatăl meu și pe mama mea și te voi urma».” „Du-te și apoi întoarce-te,”, a fost răspunsul lui Ilie, „dar gândește-te la ce ţi-am făcut”. Acesta nu era un refuz, ci o încercare a credinţei. Elisei trebuia să calculeze preţul și să hotărască singur dacă să primească sau să respingă chemarea. Dacă dorinţele lui se legau de cămin și de avantajele lui, el era liber să rămână acolo. Dar Elisei a înţeles sensul chemării. Ştia că venise de la Dumnezeu și n-a ezitat să asculte. Pentru niciun câștig pământesc nu dorea să piardă ocazia de a deveni solul lui Dumnezeu sau să jertfească privilegiul colaborării cu slujitorul Său. „A luat o pereche de boi pe care i-a adus jertfă; cu uneltele boilor le-a fiert carnea, și a dat-o oamenilor s-o mănânce. Apoi s-a sculat, a urmat pe Ilie și a fost în slujba lui” (1 Împăraţi 19,20.21). Fără ezitare, a părăsit casa în care era iubit, ca să-l înţeleagă pe proroc în viaţa lui nesigură.

Dacă Elisei l-ar fi întrebat pe Ilie ce așteaptă de la el – care avea să fie lucrarea lui – i-ar fi răspuns: Dumnezeu știe, el îţi va face cunoscut. Dacă vei sta lângă Domnul, El îţi va răspunde la toate întrebările. Poţi veni cu mine dacă ai dovada că Dumnezeu te-a chemat. Asigură-te că Dumnezeu este cu tine și că ceea ce auzi este glasul Lui. Dacă vei socoti totul ca un gunoi, ca să câștigi favoarea lui Dumnezeu, vino.

Răspunsul la chemarea adresată lui Elisei se aseamănă cu acela dat de Hristos tânărului conducător care i-a pus întrebarea: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veșnică?” „Dacă vrei să fii desăvârșit, i-a zis, du-te de vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea o comoară în cer! Apoi vino și urmează-Mă” (Matei 19,16.21).

Elisei a primit chemarea la slujire, neprivind înapoi la plăcerile și la viaţa comodă pe care le părăsea. Când a auzit răspunsul Mântuitorului, tânărul conducător „a plecat întristat, căci avea multe bogăţii” (vers. 22). El nu a fost gata pentru acest sacrificiu. Iubirea pentru bogăţiile lui era mai mare decât iubirea pentru Dumnezeu. Prin refuzul de a renunţa la toate pentru Hristos, el s-a dovedit nedemn pentru un loc în slujba Domnului.

Chemarea de a așeza totul pe altarul slujirii este adresată fiecăruia. Nu ni se cere să slujim cum a slujit Elisei, nici nu ni se poruncește tuturor să vindem tot ce avem; ci Dumnezeu ne cere să dăm slujirii Sale primul loc în viaţa noastră, să nu lăsăm nicio zi să treacă fără să facem ceva pentru înaintarea lucrării Sale pe pământ. El nu așteaptă de la toţi același fel de slujire. Unul poate fi chemat să slujească într-o ţară străină, altuia i se cere să ofere bunurile lui pentru a susţine lucrarea Evangheliei. Dumnezeu primește darurile fiecăruia. Este nevoie de consacrarea vieţii și a tuturor intereselor ei. Aceia care se consacră astfel vor auzi și vor asculta chemarea Cerului.

Domnul rânduiește ca fiecare dintre aceia care devin părtași ai harului Său să lucreze pentru alţii. Fiecare trebuie să răspundem pentru noi înșine, zicând: „Iată-mă!” Fie că cineva este slujitor al Cuvântului, fie că este medic, fie că este comerciant sau agricultor, meseriaș sau tehnician, asupra lui zace o răspundere. Lucrarea lui este aceea de a descoperi altora Evanghelia mântuirii lor. Orice ocupaţie în care el se angajează să fie un mijloc spre acest scop.

La început, nu i s-a cerut lui Elisei să îndeplinească o lucrare importantă; datoriile obișnuite constituiau încă educaţia lui. El era gata să facă tot ce Domnul îl îndruma, și la fiecare pas învăţa lecţii de umilinţă și de slujire. Ca ajutor personal al prorocului, el a continuat să se dovedească credincios în lucrurile neînsemnate, în timp ce, cu o hotărâre care se întărea din zi în zi, se devota misiunii rânduite lui de Dumnezeu.

Viaţa lui Elisei, după ce s-a unit cu Ilie, nu a fost fără ispite. Încercări avea din belșug, dar în orice nevoie se încredea în Dumnezeu. Era ispitit să se gândească la căminul pe care îl părăsise, dar n-a dat nicio atenţie acestei ispite. După ce a pus mâna pe plug, s-a hotărât să nu se uite înapoi și, prin încercări și necazuri, s-a dovedit credincios răspunderii sale.

Slujirea cuprinde mai mult decât predicarea Cuvântului. Înseamnă educarea tinerilor, așa cum l-a îndrumat Ilie pe Elisei. Luându-i de la îndatoririle lor obișnuite și dându-le să poarte răspunderi în lucrarea lui Dumnezeu, la început răspunderi mici, apoi altele mari, pe măsură ce câștigă putere și experienţă. În lucrare sunt oameni ai credinţei și ai rugăciunii, oameni care pot spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieţii…, deci ce am văzut și ce am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveţi părtășie cu noi. Şi părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul său Iisus Hristos” (1 Ioan 1,1-3). Lucrătorii tineri, lipsiţi de experienţă, trebuie să fie formaţi prin activitatea reală împreună cu slujitorii cu experienţă ai lui Dumnezeu. În felul acesta, ei vor învăţa cum să poarte poverile.

Aceia care iau asupra lor formarea tinerilor lucrători fac un serviciu nobil. Însuși Domnul conlucrează cu eforturile lor. Iar slujitorii tineri, cărora le-a fost rostit cuvântul de consacrare, al căror privilegiu este să fie aduși în legătură strânsă cu slujitorii evlavioși și zeloși, trebuie să folosească din plin această ocazie. Dumnezeu i-a onorat alegându-i pentru slujirea Lui și așezân-

du-i acolo unde pot câștiga o calificare superioară; ei trebuie să fie smeriţi, credincioși, ascultători și gata de jertfă. Dacă se supun disciplinării lui Dumnezeu, aducând la îndeplinire îndrumările Sale și alegându-i pe slujitorii Lui ca sfătuitori, ei se vor dezvolta ca bărbaţi drepţi, cu principii înalte și statornici, cărora Dumnezeu le poate încredinţa răspunderi.

Pe măsură ce Evanghelia este proclamată în curăţia ei, vor fi chemaţi oameni de la plug și de la ocupaţiile obișnuite, care le preocupă în mare măsură mintea, și vor fi educaţi în tovărășia oamenilor cu experienţă. Dacă vor învăţa să lucreze în mod eficient, ei vor vesti adevărul cu putere. Prin lucrările minunate ale providenţei divine, munţi de greutăţi vor fi daţi la o parte și aruncaţi în mare. Solia care înseamnă atât de mult pentru locuitorii pământului va fi auzită și înţeleasă. Oamenii vor cunoaște ce este adevărul. Lucrarea va înainta mereu și mereu până când întregul pământ va fi avertizat, și atunci va veni sfârșitul.

Timp de câţiva ani după chemarea lui Elisei, Ilie și Elisei au lucrat împreună, cel mai tânăr câștigând zilnic o mai bună pregătire pentru lucrarea sa. Ilie fusese unealta lui Dumnezeu pentru înfrângerea unor păcate mari. Idolatria care, susţinută de Ahab și Izabela cea păgână, amăgise poporul primise o lovitură de moarte. Prorocii lui Baal fuseseră uciși. Întregul popor al lui Israel fusese profund mișcat și mulţi s-au reîntors la închinarea în faţa lui Dumnezeu. Ca urmaș al lui, Elisei, printr-o educaţie plină de grijă și răbdare, trebuia să-l călăuzească pe Israel pe căi sigure. Unirea lui cu Ilie, cel mai mare proroc după zilele lui Moise, l-a pregătit pentru lucrarea pe care, în curând, avea să o îndeplinească singur.

În acești ani de împreună-slujire, Ilie a fost chemat, din când în când, să înfrunte păcatele flagrante cu mustrări aspre. Când Ahab cel nelegiuit răpise via lui Nabot, glasul lui Ilie a fost acela care a prorocit căderea sa și a întregii lui case. Iar când Ahazia, după moartea tatălui său Ahab, se întorsese de la Dumnezeul cel viu la Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, glasul lui Ilie a fost auzit într-un protest categoric.

Şcolile prorocilor, întemeiate de Samuel, decăzuseră în anii de apostazie a lui Israel. Ilie a reorganizat aceste școli, luând măsuri pentru ca tinerii să primească o educaţie care să-i conducă la înălţarea Legii lui Dumnezeu. Trei dintre aceste școli, una la Ghilgal, una la Betel și alta la Ierihon, sunt menţionate în raportul biblic. Chiar înainte să fie luat la cer, Ilie împreună cu Elisei au vizitat aceste centre de educaţie. Învăţăturile pe care profetul lui Dumnezeu le dăduse în vizitele anterioare le-a repetat acum. Îndeosebi i-a îndrumat cu privire la înaltul privilegiu al credincioșiei și părăsirii atașamentului lor faţă de Dumnezeul cerului. De asemenea, el a accentuat în mintea lor cât de important este să lase ca simplitatea să caracterizeze fiecare aspect al educaţiei lor. Numai în felul acesta puteau primi caracterul Cerului și să pornească să lucreze în căile Domnului.

Inima lui Ilie s-a bucurat când a văzut cât se realizează cu ajutorul acestor școli. Lucrarea de reformă nu era terminată, dar în tot regatul se putea vedea o confirmare a Cuvântului lui Dumnezeu: „Dar voi lăsa în Israel șapte mii de bărbaţi, și anume pe toţi cei ce nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-au sărutat” (1 Împăraţi 19,18).

În timp ce Elisei îl însoţea pe proroc în călătoriile sale de la o școală la alta, credinţa și hotărârea lui au fost iarăși puse la probă. La Ghilgal, apoi al Betel și la Ierihon a fost rugat de proroc să se întoarcă. „Rămâi aici, te rog”, i-a spus Ilie, „căci Domnul mă trimite până la Betel”. Dar în timpul lucrării lui la câmp, Elisei învăţase să nu se descurajeze și să nu se lase; iar acum, când pusese mâinile pe plug într-un alt domeniu de lucru, n-a putut fi abătut de la ţinta lui. El nu putea fi despărţit de stăpânul lui, atâta vreme cât rămânea ocazia unei pregătiri continue pentru slujire. Necunoscută de Ilie, descoperirea că el avea să fie răpit la cer fusese cunoscută ucenicilor lui din școlile profeţilor și îndeosebi lui Elisei. Iar acum, slujitorul încercat al omului lui Dumnezeu se ţinea aproape de el. De fiecare dată când i s-a făcut invitaţia să se întoarcă, răspunsul lui a fost: „Viu este Domnul și viu este sufletul tău că nu te voi părăsi”.

„Şi amândoi și-au văzut de drum…, amândoi s-au oprit pe malul Iordanului. Atunci Ilie și-a luat mantaua, a făcut-o sul, și a lovit cu ea apele, care s-au despărţit într-o parte și alta și au trecut amândoi pe uscat. După ce au trecut, Ilie a zis lui Elisei: «Cere ce vrei să-ţi fac, înainte ca să fiu răpit de la tine».”

Elisei n-a cerut onoare pământească, niciun loc printre oamenii mari ai pământului. Ceea ce dorea el cu ardoare era o măsură bogată din Duhul pe care Dumnezeu Îl revărsase atât de bogat peste acela care era pe punctul de a fi înălţat la cer. El știa că nimic altceva, decât Duhul care fusese asupra lui Ilie, nu-l putea face în stare să ocupe în Israel locul la care Dumnezeu îl chemase, și astfel a cerut: „Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău!”

Ca răspuns la cererea lui, Ilie a zis: „Greu lucru ceri. Dar, dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, așa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla așa. Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc și niște cai de foc i-au despărţit pe unul de altul și Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt” (vezi 2 Împăraţi 2,1-11).

Ilie reprezintă sfinţii care vor fi în viaţă pe pământ la cea de-a doua venire a lui Hristos, și care vor fi „schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă”, fără să guste moartea (1 Corinteni 15,51.52). Ca reprezentant al acelora care vor fi răpiţi, i-a fost îngăduit lui Ilie să stea împreună cu Moise alături de Mântuitorul, pe Muntele Schimbării la Faţă, aproape de încheierea lucrării pământești a lui Hristos. În aceste fiinţe proslăvite, ucenicii au văzut o preînchipuire a Împărăţiei celor răscumpăraţi. Au privit la Iisus, îmbrăcat în lumina cerului; ei au auzit glasul din nor (Luca 9,35), recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu; l-au văzut pe Moise, reprezentându-i pe aceia care vor fi înviaţi din morţi la cea de-a doua venire, și acolo mai era și Ilie, reprezentându-i pe aceia care, la încheierea istoriei pământului, vor fi schimbaţi din muritori în nemuritori și vor fi înălţaţi la cer fără să vadă moartea.

În pustie, singur și descurajat, Ilie spusese că trăise destul și se rugase să moară. Dar Domnul, în mila Sa, nu ţinuse seama de cuvintele lui. Ilie mai avea o lucrare mare de făcut, iar când lucrarea a fost terminată, nu avea să piară în descurajare și singurătate. Pentru el era pregătită nu coborârea în mormânt, ci înălţarea împreună cu îngerii lui Dumnezeu în prezenţa slavei Sale.

„Elisei se uita și striga: «Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!» Şi nu l-a mai văzut. Apucându-și hainele, le-a sfâșiat în două bucăţi și a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors și s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, și a lovit apele cu ea, și a zis: «Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?» Şi a lovit apele, care s-au despărţit într-o parte și alta, și Elisei a trecut. Fiii prorocilor, care erau în faţa Ierihonului, când au văzut, au zis: «Duhul lui Ilie a venit peste Elisei». Şi i-au ieșit înainte și s-au închinat până la pământ înaintea lui” (2 Împăraţi 2,12.15).

Când Domnul, în providenţa Sa, vede că este potrivit să-i scoată din lucrarea Sa pe aceia cărora le dăduse înţelepciune, El îi va ajuta și îi va întări pe urmașii lor, dacă ei Îl vor căuta pentru ajutor și vor umbla în căile Lui. Ei pot să fie chiar mai înţelepţi decât înaintașii lor, căci au avantajul experienţei acelora și pot căpăta înţelepciune din greșelile lor.

De acum încolo, Elisei a rămas în locul lui Ilie. El, care fusese credincios în cele mai mici lucruri, avea să se dovedească credincios și în cele mari.