În vremurile patriarhale, Valea Iordanului era „bine udată în întregime… ca o grădină a Domnului”. În această vale mănoasă, s-a așezat Lot să-și clădească căminul atunci când „și-a întins cortu-rile până la Sodoma” (Geneza 13,10.12). Când cetăţile câmpiei au fost distruse, regiunea din jur a devenit un pustiu și de atunci a format o parte a pustiei Iudeii.

O parte din valea cea frumoasă a fost cruţată împreună cu izvoarele și râurile dătătoare de viaţă, pentru a bucura inima omului. În această vale bogată în câmpii cu grâne și dumbrăvi de curmali și alţi pomi fructiferi, oștile lui Israel tăbărâseră după trecerea Iordanului și se împărtășiseră de roadele ţării făgăduite. Înaintea lor stătuseră zidurile Ierihonului, o cetate păgână, centrul închinării Astarteei – cea mai josnică și cea mai decăzută dintre toate formele de idolatrie canaanită. Zidurile au fost îndată dărâmate, iar locuitorii ei uciși. Cu ocazia prăbușirii ei, a fost făcută o declaraţie solemnă înaintea întregului Israel: „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile și cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porţile” (Iosua 6,26).

Au trecut cinci veacuri. Locul a rămas pustiu, blestemat de Dumnezeu. Chiar și izvoarele care mai rămăseseră în această porţiune de vale atât de plăcută sufereau efectele vătămătoare ale blestemului. Dar în zilele apostaziei lui Ahab când, prin influenţa Izabelei, închinarea la Astarteea a fost reînviată, Ierihonul, vechea reședinţă a acestei închinări, a fost reclădită cu un preţ înfricoșător pentru clăditor, Hiel din Betel. „I-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul născut și i-a pus porţile cu preţul lui Segur, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun” (1 Împăraţi 16,34). Nu departe de Ierihon, în mijlocul dumbrăvilor roditoare, se găsea una dintre școlile profeţilor, și acolo s-a dus Elisei după înălţarea lui Ilie.

În timpul șederii lui între ei, bărbaţii cetăţii au venit la proroc și i-au zis: „Iată, așezarea cetăţii este bună, după cum se vede, domnul meu; dar apele sunt rele, și ţara este stearpă”. Izvorul, care în anii de mai înainte fusese curat și dătător de viaţă și contribuise într-o mare măsură la aprovizionarea cu apă a cetăţii și a regiunii învecinate, acum nu mai poate fi folosit.

Ca răspuns la rugăciunea bărbaţilor din Ierihon, Elisei a zis: „Aduceţi-mi un blid nou și puneţi sare în el”. După ce le-a primit, „s-a dus la izvorul apelor și a aruncat sare în el și a zis: «Așa vorbește Domnul: Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune»” (2 Împăraţi 2,19-21).

Vindecarea apelor din Ierihon a fost realizată nu prin vreo înţelepciune omenească, ci prin intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu. Aceia care reclădiseră cetatea nu meritau favoarea Cerului; cu toate acestea, El, care „face să răsară soarele Său și peste buni și peste cei răi, și dă ploaie peste cei drepţi și peste cei nedrepţi”, a socotit că este bine în această situaţie să arate, prin acest semn al milei, dorinţa Lui de a-l vindeca pe Israel de bolile sale spirituale (Matei 5,45).

Vindecarea a fost permanentă; „apele au fost vindecate până în ziua aceasta, după cuvântul pe care-l rostise Domnul” (2 Împăraţi 2,22). Veac după veac, apele au continuat să curgă, făcând din acea parte a văii o oază a frumuseţii.

Multe sunt învăţăturile spirituale care se desprind din relatarea despre vindecarea apelor. Vasul cel bun, sarea, izvorul – toate au un înalt nivel simbolic.

Prin aruncarea sării în izvorul amar, Elisei a învăţat aceeași lecţie spirituală dată veacuri mai târziu de Mântuitorul ucenicilor Săi, când a declarat: „Voi sunteţi sarea pământului” (Matei 5,13). Sarea amestecată în izvorul cu ape rele l-a curăţat și a adus viaţa și binecuvântarea acolo unde mai înainte existase otravă și moarte. Când Dumnezeu îi compară pe copiii Săi cu sarea, El vrea să-i înveţe că scopul pentru care îi face supuși ai harului este ca ei să devină mijloace pentru salvarea altora. Planul lui Dumnezeu în alegerea unui popor mai presus de lumea întreagă a fost nu numai ca să-i înfieze ca fii și fiice, ci ca prin ei lumea să primească harul care aduce mântuire. Când Domnul l-a ales pe Avraam, a făcut aceasta nu numai ca el să fie un prieten deosebit al lui Dumnezeu, ci să fie transmiţător al privilegiilor deosebite pe care Dumnezeu dorea să le reverse peste popoare.

Lumea are nevoie de dovezi ale creștinismului sincer. Otrava păcatului este la lucru în inima societăţii. Metropole și orașe sunt cufundate în păcat și în nelegiuire. Atât aproape, cât și departe, se găsesc oameni în sărăcie și nenorocire, apăsaţi de simţământul vinovăţiei și pierind din lipsa unei influenţe salvatoare. Evanghelia adevărului le este mereu prezentată, cu toate acestea ei pier, deoa-rece exemplul acelora care ar trebui să fie o mireasmă a vieţii este o miasmă a morţii. Sufletele lor se încarcă de amărăciune, pentru că izvoarele sunt otrăvite, în timp ce ar trebui să fie ca un izvor de apă ţâșnind în viaţa veșnică.

Sarea trebuie amestecată cu substanţa căreia îi este adăugată; ea trebuie s-o pătrundă, să o îmbibe, ca ea să poată fi păstrată. Tot astfel, prin legături și prin asociere personală, oamenii sunt atrași de puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiţi în masă, ci ca indivizi. Influenţa personală este o putere. Ea trebuie să lucreze împreună cu influenţa lui Hristos, ca să înalţe așa cum înălţa Hristos, ca să împărtășească principii corecte și să stăvilească progresul stricăciunii în lume. Ea trebuie să răspândească acel har pe care numai Hristos îl poate dărui. Trebuie să înalţe, să îndulcească viaţa și caracterul altora, prin puterea unui exemplu curat, unit cu o credinţă stăruitoare și cu dragoste.

Despre izvorul până atunci otrăvit al Ierihonului, Domnul a zis: „Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici stârpiciune”. Izvorul otrăvit reprezintă sufletul care este despărţit de Dumnezeu. Păcatul, nu numai că desparte de Dumnezeu, dar și distruge în sufletul omenesc atât dorinţa, cât și capacitatea dea-L cunoaște. Prin păcat întreg organismul omenesc este deranjat, mintea este pervertită, iar imaginaţia coruptă; resursele sufletești sunt degradate. Se vede lipsa unei religii curate și a sfinţeniei inimii. Puterea convertitoare a lui Dumnezeu n-a lucrat transformarea caracterului. Sufletul este slab și, din lipsă de putere morală de a birui, este mânjit și înjosit.

În inima care a fost curăţată, totul este schimbat. Transforma-rea caracterului este mărturia pentru lume a locuirii lăuntrice a lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu produce o viaţă nouă în suflet, aducând gândurile și dorinţele în ascultare de voia lui Hristos, iar omul lăuntric este reînnoit după chipul lui Dumnezeu. Femei și bărbaţi slabi și supuși greșelilor, arată lumii că puterea răscumpărătoare a harului poate face ca un caracter defectuos să devină armonios și de o rodnicie îmbelșugată.

Inima care primește Cuvântul lui Dumnezeu nu este ca un lac care dispare, și nici ca o fântână crăpată, care își pierde comoara. Ea este ca un torent de munte hrănit de izvoare ce nu seacă, ale cărui ape reci și sclipitoare sar din stâncă în stâncă, înviorându-i pe cei obosiţi, pe cei însetaţi, pe cei împovăraţi. Ea este ca un râu ce curge mereu și, pe măsură ce înaintează, devine tot mai adânc și mai larg, până când apele lui dătătoare de viaţă se răspândesc peste tot pământul. Torentul care curge pe calea lui cântând, lasă în urmă darul lui de verdeaţă și de rodnicie. Iarba de pe malurile lui este de un verde viu, copacii au un frunziș mai bogat, florile sunt din belșug. Când pământul este uscat și pârjolit de căldura sufocantă a verii, un contur de verdeaţă arată cursul râului.

Așa stau lucrurile și cu adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Religia lui Hristos se manifestă ca un principiu însufleţitor și pătrunzător, ca o putere spirituală vie, lucrătoare. Când inima se deschide influenţei cerești a adevărului și dragostei, aceste principii se vor revărsa ca niște izvoare din pustie, făcând să apară rodnicie acolo unde acum este uscăciune și sărăcie.

Când aceia care sunt curăţiţi și sfinţiţi prin cunoașterea adevărului biblic se angajează cu toată inima în lucrarea de salvare a sufletelor, ei vor deveni cu adevărat un miros de viaţă spre viaţă. Şi dacă vor bea zilnic din izvorul nesecat de har și cunoștinţă, vor constata că inimile lor se revarsă de pline ce sunt cu Duhul Învăţătorului lor și că, prin lucrarea lor neegoistă, mulţi au un folos fizic, mintal și spiritual. Cei obosiţi sunt învioraţi, cei bolnavi însănătoșiţi, iar cei apăsaţi de păcate sunt despovăraţi. În ţări îndepărtate, se aud mulţumire de pe buzele acelora a căror inimă s-a întors de la slujirea păcatului la neprihănire.

„Daţi și vi se va da”, căci Cuvântul lui Dumnezeu este „o fântână din grădini, un izvor de ape vii, ce curge din Liban” (Luca 6,38; Cântarea cântărilor 4,15).