Lucrarea lui Elisei ca proroc a fost, în anumite privinţe, foarte deosebită de aceea a lui Ilie. Lui Ilie îi fuseseră încredinţate soliile de condamnare și de judecată; glasul lui a fost un glas de mustrare neînfricată, chemându-i pe rege și pe popor să se întoarcă de la căile lor rele. Misiunea lui Elisei a fost mai pașnică, și anume, să înveţe, să înalţe și să întărească lucrarea pe care Ilie o începuse, ca pe unul care venea în legătură personală cu poporul, înconjurat de fiii prorocilor, aducând prin minuni și prin slujirea sa vindecare și bucurie.

Elisei era un bărbat cu un spirit blând și binevoitor, dar că putea fi și sever se vede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a fost batjocorit de niște tineri lumești ce ieșiseră din cetate. Acești tineri auziseră despre înălţarea lui Ilie și făceau din acest eveniment solemn subiectul batjocurilor lor, spunându-i lui Elisei: „Suie-te, pleșuvule! Suie-te pleșuvule!” La auzul cuvintelor batjocoritoare, prorocul s-a întors și, sub inspiraţia Celui Atotputernic, a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu: „Atunci au ieșit doi urși din pădure și au sfâșiat patruzeci și doi din acești copii” (2 Împăraţi 2,23.24).

Dacă Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai departe batjocorit și înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma și de a salva, într-o vreme de mare primejdie naţională, ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă ca să impună respect faţă de el pentru întreaga viaţă. Timp de încă cincizeci de ani, el a intrat și a ieșit pe poarta Betelului, încoace și încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin mulţimi de tineri, grosolani și desfrânaţi, dar niciunul nu și-a mai bătut joc de el, și nici nu a vorbit cu ușurătate despre calitatea lui de profet al Celui Preaînalt.

Chiar și bunătatea își are limitele ei. Autoritatea trebuie menţinută printr-o severitate categorică, altfel va fi privită de mulţime cu batjocură și dispreţ. Așa-numita bunătate, lingușirea și îngăduinţa faţă de tineri, manifestată de unii părinţi sau supraveghetori, sunt unele dintre cele mai grave rele care se pot abate asupra lor. În orice familie, fermitatea, hotărârea, cerinţele categorice și clare sunt esenţiale.

Respectul care le lipsea tinerilor ce și-au bătut joc de Elisei este un har care trebuie cultivat cu grijă. Orice copil să fie învăţat să-și manifeste adevăratul respect pentru Dumnezeu. Niciodată Numele Său să nu fie rostit cu ușurătate sau neglijenţă. Când îl rostesc, îngerii își acoperă feţele. Noi, care sunt decăzuţi și păcătoși, ar trebui să-l pronunţăm cu mult respect. Respectul trebuie să fie arătat faţă de reprezentanţii lui Dumnezeu – slujitori ai Evangheliei, învăţători și părinţi, care sunt chemaţi să vorbească și să acţioneze în locul Lui. În respectul arătat lor, Dumnezeu este onorat.

Amabilitatea este alt dar al Duhului și trebuie să fie cultivată de toţi. Ea are puterea să înmoaie firi, care fără ea ar crește neînduplecate și aspre. Aceia care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos și totuși sunt aspri, fără bunătate și lipsiţi de amabilitate, nu au învăţat de la Iisus. S-ar putea ca sinceritatea lor să nu fie pusă la îndoială, cinstea lor să nu fie discutată; dar sinceritatea și cinstea nu ţin locul amabilităţii și bunătăţii.

Spiritul bun care l-a făcut pe Elisei să exercite o influenţă puternică asupra vieţii multora din Israel se poate vedea în relatarea legăturilor lui prietenești cu familia care locuia în Sunem. În călătoriile lui încoace și încolo prin regat, „într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea.” Stăpâna casei a înţeles că Elisei era „un om sfânt al lui Dumnezeu” și i-a spus bărbatului ei: „Să facem o mică masă, un scaun și un sfeșnic, ca să stea acolo când va veni la noi”. În acest cămin retras, Elisei venea deseori, recunoscător pentru locul lui liniștit. Nici Dumnezeu n-a trecut cu vederea bunăvoinţa femeii. Ea nu avusese copii, iar acum Domnul i-a răsplătit ospitalitatea, dăruindu-i un fiu.

Anii au trecut. Copilul era destul de mare ca să iasă pe câmp cu secerătorii. Într-o zi, i s-a făcut rău din cauza arșiţei și i-a zis tatălui său: „Capul meu! Capul meu!” Tatăl i-a poruncit unui slujitor să-l ducă pe copil la mama lui. „Slujitorul l-a luat și l-a dus la mama lui. Şi copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază, și apoi a murit. Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a închis ușa după ea, și a ieșit.”

În nenorocirea ei, această femeie s-a hotărât să meargă după ajutor la Elisei. Prorocul era atunci plecat la muntele Carmel, și femeia, însoţită de un slujitor al ei, a plecat îndată: „Omul lui Dumnezeu a văzut-o de departe și a zis slujitorului său Ghehazi: «Iată pe sunamita aceea! Acum aleargă dar înaintea ei și spune-i: Ești bine? Bărbatul tău și copilul sunt bine?»” Slujitorul a făcut cum i s-a poruncit, dar mama lovită de nenorocire nu a dezvăluit cauza necazului ei decât atunci când a ajuns la Elisei. Auzind de pierderea suferită, Elisei i-a poruncit lui Ghehazi: „Încinge-ţi mijlocul, ia toiagul meu în mână și pleacă. Dacă vei întâlni pe cineva să nu-l întrebi de sănătate, și dacă te va întreba cineva de sănătate, să nu-i răspunzi, să pui toiagul meu peste faţa copilului.”

Dar mama n-a fost mulţumită până n-a venit personal cu ea. „Viu este Domnul și viu este sufletul tău că nu te voi părăsi”, a zis ea. „Şi el s-a sculat și a mers după ea. Ghehazi le-o luase înainte și puse toiagul pe faţa copilului; dar nu a dat nici glas, nici semn de simţire. S-a întors înaintea lui Elisei, i-a spus lucrul acesta și a zis: «Copilul nu s-a trezit».”

Când au ajuns acasă, Elisei a intrat în camera unde se afla întins copilul mort, „a închis ușa după ei amândoi și s-a rugat Domnului. S-a suit și s-a culcat pe copil; și-a pus gura pe gura lui, ochii pe ochii lui, mâinile pe mâinile lui, și s-a întins peste el. Şi trupul copilului s-a încălzit. Elisei s-a coborât, a mers încoace și încolo prin casă, apoi s-a suit iarăși și s-a întins peste copil. Şi copilul a strănutat de șapte ori și a deschis ochii.”

Chemându-l pe Ghehazi, Elisei i-a poruncit să o trimită pe mamă la el. „Şi ea a venit la Elisei, care a zis: «Ia-ţi fiul!» Ea s-a dus și s-a aruncat la picioarele lui și s-a închinat până la pământ. Şi și-a luat fiul și a ieșit afară.”

În felul acesta a fost răsplătită credinţa acestei femei. Domnul Hristos, marele Dătător al vieţii, i-a redat fiul. În același fel vor fi răsplătiţi cei credincioși ai Săi când, la venirea Sa, moartea își va pierde boldul, iar mormântul va fi lipsit de biruinţa pe care o pretinsese. Atunci, El le va reda slujitorilor Săi copiii care le-au fost luaţi prin moarte. „Așa vorbește Domnul: Un ţipăt s-a auzit în Rama, plângeri și lacrimi amare: Rahela își plânge copiii și nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt! Așa vorbește Domnul: «Oprește-ţi plânsul, oprește-ţi lacrimile din ochi, căci truda îţi va fi răsplătită… ei se vor întoarce iarăși din ţara vrăjmașului. Este nădejde pentru urmașii tăi, zice Domnul; copiii tăi se vor întoarce în ţinuturile lor»” (Ieremia 31,15-17).

Iisus ne mângâie în durerea noastră pentru cei morţi cu solia plină de o nădejde nemărginită: „Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea?” (Osea 13,14). „Eu sunt cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii și ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1,18). „Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbiţa lui Dumnezeu sa va pogorî din cer și întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, că să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4,16.17).

Asemenea Mântuitorului omenirii, al cărui tip era, Elisei, în slujirea sa printre oameni, a unit lucrarea de vindecare cu cea de educare. Credincios și neobosit în toată lucrarea lui îndelungată și eficientă, Elisei s-a străduit să întărească și să promoveze importanta lucrare de educaţie îndeplinită în școala profeţilor. În providenţa lui Dumnezeu, cuvintele lui de îndrumare către grupele de tineri serioși erau confirmate prin impresiile profunde ale Duhului Sfânt și, uneori, prin alte dovezi certe ale autorităţii lui ca slujitor al lui Iehova.

Cu ocazia uneia dintre vizitele la școala întemeiată în Ghilgal, el a vindecat o mâncare otrăvită. „În ţară bântuia o foamete. Pe când fiii prorocilor ședeau înaintea lui, a zis slujitorului său: «Pune oala cea mare și fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!» Unul dintre ei a ieșit pe câmp să culeagă verdeţuri; a găsit viţă sălbatică și a cules din ea curcubete sălbatice, până și-a umplut haina. Când s-a întors, le-a tăiat în bucăţi în oala cu ciorbă, căci nu le cunoștea. Le-a dat oamenilor acelora să mănânce. Dar cum au mâncat din ciorba aceea au strigat: «Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!» Şi nu au putut să mănânce. Elisei a zis: «Luaţi făină». A aruncat făină în oală și a zis: «Dă oamenilor acestora să mănânce». Şi nu era nimic vătămător în oală.”

Tot la Ghilgal, în timp ce foametea era încă în ţară, Elisei a hrănit o sută de bărbaţi cu darul adus pentru el de către „un om din Baal-Şalișa”, „pâine din cele dintâi roade și anume douăzeci de pâini de orz și spice noi în sac”. Împreună cu el erau oameni care erau într-o nevoie disperată de hrană. Când a sosit darul, el i-a spus slujitorului său: „«Dă oamenilor acestora să mănânce». Slujitorul său a răspuns: «Cum pot să dau din ele la o sută de inși?» Dar Elisei a zis: «Dă oamenilor să mănânce, căci așa vorbește Domnul: Vor mânca și va mai rămâne». Atunci le-a pus pâinile înainte și au mâncat și le-a mai rămas, după cuvântul Domnului.”

Câtă bunăvoinţă a arătat Domnul Hristos prin solul Său, îndeplinind această minune pentru potolirea foamei! De atunci, Domnul a lucrat mereu și mereu, deși nu într-un mod atât de vizibil și de clar, pentru îndeplinirea nevoilor omenești. Dacă am avea un discernământ spiritual mai clar, am recunoaște mai repede decât acum procedeele minunate ale lui Dumnezeu cu fiii oamenilor.

Harul lui Dumnezeu căzut peste partea cea mai mică, o face să fie îndestulătoare. Mâna lui Dumnezeu o poate înmulţi însutit. Din resursele Sale poate întinde o masă în pustie. Prin atingerea mâinii Sale poate mări proviziile sărăcăcioase și să le facă îndestulătoare pentru toţi. Puterea Lui a fost aceea care a înmulţit pâinile și spicele în mâinile fiilor prorocilor.

În zilele lucrării Sale pământești, când Domnul Hristos a făcut o minune asemănătoare, hrănind mulţimile, a fost arătată aceeași necredinţă care a fost manifestată de cei asociaţi cu prorocul din vechime. „Cum pot să dau din ele la o sută de inși?” a întrebat slujitorul lui Elisei. Iar când Iisus a poruncit ucenicilor să dea mulţimii să mănânce, ei au răspuns: „N-avem decât cinci pâini și doi pești; afară numai dacă ne vom duce noi înșine să cumpărăm merinde pentru tot norodul acesta” (Luca 9,13). Ce este aceasta pentru atât de mulţi?

Învăţătura este pentru copiii lui Dumnezeu din toate veacurile. Când Domnul dă o lucrare de făcut, oamenii să nu stea și să se întrebe cât de înţeleaptă este porunca sau care va fi rezultatul probabil al eforturilor de a asculta. Hrana din mâna lor poate părea puţină pentru nevoile care trebuie împlinite, dar în mâinile Domnului se va dovedi mai mult decât îndestulătoare. Slujitorul „le-a pus pâinile înainte și au mâncat și le-a mai și rămas, după cuvântul Domnului”.

Aceasta este marea nevoie a bisericii de astăzi – o înţelegere deplină a legăturii lui Dumnezeu cu aceia pe care i-a răscumpărat prin darul Fiului Său, o credinţă mai mare în înaintarea cauzei Sale pe pământ. Nimeni să nu piardă timp deplângând sărăcia mijloacelor văzute. Înfăţișarea exterioară poate fi nepromiţătoare, dar puterea și încrederea în Dumnezeu vor spori mijloacele. El va înmulţi darul adus cu mulţumire și cu rugăciune, ca să fie binecuvântat din partea Sa, așa cum a înmulţit hrana dată fiilor profeţilor și mulţimii obosite.