„Naaman, căpetenia oștirii împăratului Siriei, avea trecere înaintea stăpânului său și mare vază; căci prin el izbăvise Domnul pe sirieni. Dar omul acesta tare și viteaz era lepros.”

Ben-Hadad, împăratul Siriei, biruise oștile lui Israel în lupta care a avut ca rezultat moartea lui Ahab. De atunci, sirienii duseseră lupte neîncetate la hotare împotriva lui Israel; și, cu ocazia uneia dintre aceste incursiuni, au luat și o fetiţă, care, în ţara robiei ei, era „în slujba nevestei lui Naaman”. Roabă, departe de căminul ei, această fetiţă era totuși unul dintre martorii lui Dumnezeu, împlinind fără să-și dea seama planul pentru care Dumnezeu îl alesese pe Israel ca popor al Său. În timp ce slujea în acest cămin păgân, simţămintele ei au fost trezite pentru binele stăpânului ei și, amintindu-și de minunile de vindecare făcute prin Elisei, i-a spus stăpânei: „Oh, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar tămădui de lepra lui!” Ea știa că puterea Cerului era cu Elisei și credea că, prin această putere, Naaman putea fi vindecat.

Comportamentul acestei fete roabe, felul în care s-a purtat în acel cămin păgân sunt o mărturie puternică despre puterea educaţiei din primii ani de viaţă în cămin. Nu există o însărcinare mai înaltă decât aceea încredinţată taţilor și mamelor în îngrijirea și educarea copiilor lor. Părinţii au de-a face chiar cu temeliile de-prinderilor și caracterului. Prin exemplul și învăţătura lor se hotărăște în mare măsură viitorul copiilor lor.

Ferice de părinţii a căror viaţă este o reflectare fidelă a celei divine, astfel încât făgăduinţele și poruncile lui Dumnezeu trezesc în copil recunoștinţă și respect de părinţii a căror blândeţe, dreptate și îndelungă răbdare ilustrează pentru copil dragostea, dreptatea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și care, învăţându-l pe copil să-i iubească, să se încreadă în ei și să-i asculte, îl învaţă să iubească, să se încreadă și să-L asculte pe Tatăl din ceruri. Părinţii care îi dau copilului un astfel de dar l-au înzestrat cu o comoară mai preţioasă decât bogăţia tuturor veacurilor – o comoară care dăinuiește cât veșnicia.

Nu știm în ce domenii de activitate vor fi chemaţi copiii noștri să slujească. S-ar putea să-și petreacă viaţa în cercul căminului, să se angajeze în ocupaţiile obișnuite ale vieţii sau să plece ca învăţători ai Evangheliei în ţările păgâne, dar toţi sunt chemaţi în aceeași măsură să fie misionari pentru Dumnezeu, slujitori ai harului către lume. Ei trebuie să primească o educaţie care-i va ajuta să stea de partea lui Hristos într-o slujire neegoistă.

Când au educat-o pentru Dumnezeu, părinţii acelei fete israelite nu-i cunoșteau viitorul. Dar ei au fost credincioși însărcinării lor, iar în căminul comandantului oștirii siriene, copila lor a dat mărturie despre Dumnezeul pe care învăţase să-L cinstească.

Naaman a auzit de cuvintele pe care fetiţa le spusese stăpânei ei și, primind îngăduinţă de la împărat, a plecat să-și caute vindecarea, „luând cu el zece talanţi de argint, șase mii de sicli de aur și zece haine de schimb”. A mai luat și o scrisoare de la împăratul Siriei către regele lui Israel, în care era scrisă următoarea solie: „… Îţi trimit pe slujitorul meu, Naaman, ca să-l vindeci de lepra lui”. Când regele lui Israel a citit scrisoarea „și-a rupt hainele, și a zis: «Oare sunt eu Dumnezeu, ca să omor și să înviez, de-mi spune să vindec pe un om de lepra lui? Să știţi dar și să înţelegeţi că el caută prilej de ceartă cu mine».”

Veștile despre această situaţie au ajuns la Elisei, care i-a trimis cuvânt regelui, zicând: „Pentru ce ţi-ai sfâșiat hainele? Lasă-l să vină la mine și va ști că este un proroc în Israel.”

„Naaman a venit cu caii și cu carul lui și s-a oprit la poarta casei lui Elisei. Elisei a trimis să-i spună printr-un sol: «Du-te și scaldă-te de șapte ori în Iordan; și carnea ţi se va face sănătoasă, și vei fi curat».”

Naaman se aștepta să vadă o manifestare extraordinară a puterii din cer. „Eu credeam”, a zis el, „că va ieși la mine, se va înfăţișa el însuși, va chema Numele Domnului, Dumnezeului lui, își va duce mâna pe locul rănii și va vindeca lepra.” Când i s-a spus să se spele în Iordan, mândria i-a fost atinsă și, simţindu-se jignit și dezamăgit, el exclamă: „«Nu sunt oare râurile Damascului, Abana și Parpar, mai bune decât toate apele lui Israel? N-aș fi putut oare să mă spăl în ele și să mă fac curat?» Şi s-a întors să plece.”

Spiritul de îngâmfare al lui Naaman s-a răzvrătit împotriva soluţiei recomandată de Elisei. Râurile menţionate de comandantul sirian erau înfrumuseţate de dumbrăvile înconjurătoare și mulţi se adunau pe malurile acestor plăcute cursuri de apă să se închine idolilor lor. Pe Naaman nu l-ar fi costat atât de mult să coboare în unul dintre acele râuri. Dar numai prin ascultare de îndrumările precise ale prorocului putea găsi vindecare. Numai ascultarea voită avea să aducă rezultatul dorit.

Slujitorii lui Naaman l-au îndemnat să îndeplinească îndrumările lui Elisei: „Părinte, dacă prorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut? Cu atât mai mult trebuie să faci ce ţi-a spus: «Scaldă-te și vei fi curat».” Credinţa lui Naaman era pusă la încercare, în timp ce mândria se lupta pentru supremaţie. Dar credinţa a învins și sirianul îngâmfat și-a înfrânt mândria inimii și s-a plecat în supunere faţă de voinţa descoperită a lui Iehova. De șapte ori s-a cufundat în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu. Şi credinţa i-a fost onorată; „carnea lui s-a făcut iarăși cum este carnea unui copilaș, și s-a curăţit”.

Mulţumitor, s-a „întors la omul lui Dumnezeu cu tot alaiul lui”, recunoscând: „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât în Israel”.

Potrivit cu obiceiul timpului, Naaman l-a rugat pe Elisei să primească un dar scump. Dar prorocul a refuzat. Nu se cuvenea să primească plata pentru o binecuvântare pe care Dumnezeu o dăduse în mila Sa. „Viu este Domnul”, a zis el, „al cărui slujitor sunt, că nu voi primi.” Sirianul „a stăruit de el să primească, dar el n-a vrut”.

„Atunci, Naaman a zis: «Fiindcă nu vrei să primești tu, îngăduie să se dea robului tău pământ cât pot duce doi catâri; căci robul tău nu mai vrea să mai aducă altor dumnezei nici ardere de tot, nici jertfă, ci va aduce numai Domnului. Iată totuși ce rog pe Domnul să ierte robului tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon să se închine acolo și se sprijină pe mâna mea, mă închin și eu în casa lui Rimon: să ierte Domnul pe robul tău, când mă voi închina în casa lui Rimon!» Elisei a zis: «Du-te în pace».” Astfel a plecat Naaman de la Elisei și a ajuns la o oarecare depărtare.

Ghehazi, slujitorul lui Elisei, avusese, de-a lungul anilor, ocazia să dezvolte spiritul de renegare de sine ce caracteriza lucrarea de o viaţă a stăpânului său. El avusese privilegiul să devină un nobil purtător de steag în oștirea Domnului. Cele mai bune daruri ale Cerului fuseseră multă vreme la îndemâna lui, dar, lăsând la o parte toate acestea, el poftise bunurile de puţină valoare ale bogăţiei lumești. Iar acum, dorinţele ascunse ale spiritului său avar l-au determinat să cedeze unei ispite care-l stăpânea. „Iată”, a cugetat el, „stăpânul meu a cruţat pe sirianul acela, Naaman, și n-a primit din mâna lui ce adusese. Viu este Domnul că voi alerga după el și voi căpăta ceva de la elț.” Şi astfel, în ascuns, „Ghehazi a alergat după Naaman”.

„… Naaman, când l-a văzut alergând după el, s-a dat jos din car, ca să-i iasă înainte, și a zis: «Este bine totul?» El a răspuns: «Totul este bine!»” Atunci, Ghehazi a spus o minciună premeditată. „Stăpânul meu”, zise el, „mă trimite să-ţi spun: «Iată că au venit la mine doi tineri din muntele lui Efraim, dintre fiii prorocilor; dă-mi pentru ei, te rog, un talant de argint și două haine de schimb».” La această cerere, Naaman a răspuns îndată cu bucurie, insistând ca Ghehazi să ia doi talanţi de argint în loc de unul, „împreună cu două haine de schimb”, însărcinându-i pe slujitorii săi să ducă înapoi comoara.

Când Ghehazi s-a apropiat de casa lui Elisei, le-a dat drumul slujitorilor și a ascuns argintul și hainele. După ce a făcut acest lucru, „s-a dus și s-a înfăţișat înaintea stăpânului său” și, ca să se apere de mustrare, a spus a doua minciună. La întrebarea prorocului „De unde vii?”, Ghehazi a răspuns: „Robul tău nu s-a dus nicăieri”.

Atunci a venit o mustrare puternică, arătându-i că Elisei știa totul. „Oare n-a fost duhul meu cu tine, când a lăsat omul acela carul și a venit înaintea ta? Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii, oi, boi, robi și roabe? Lepra lui Naaman se va lipi de tine și de sămânţa ta pentru totdeauna.” Îndată a venit pedeapsa peste omul vinovat. El a ieșit dinaintea lui Elisei „plin de lepră, alb ca zăpada”.

Solemne sunt lecţiile de învăţat din această experienţă a unuia căruia îi fuseseră date privilegii înalte și sfinte. Prin purtarea sa, Ghehazi a așezat o piatră de poticnire pe calea lui Naaman, în a cărui minte pătrunsese o lumină minunată și care fusese câștigat pentru slujirea Dumnezeului celui viu. Pentru înșelăciunea practicată de Ghehazi nu putea fi adusă nicio scuză. Până în ziua morţii lui a rămas lepros, blestemat de Dumnezeu și dispreţuit de semenii lui.

„Martorul mincinos nu rămâne nepedepsit, și cel ce spune minciuni nu va scăpa” (Proverbe 19,5). Oamenii cred că pot ascunde faptele lor rele de ochii omenești, dar nu-L pot înșela pe Dumnezeu. „Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face” (Evrei 4,13). Ghehazi a crezut că îl înșeală pe Elisei, dar Dumnezeu i-a descoperit prorocului Său cuvintele pe care Ghehazi le spusese lui Naaman și toate amănuntele întâlnirii dintre cei doi bărbaţi.

Adevărul este de la Dumnezeu, amăgirea, în toate formele ei nenumărate, este de la Satana, și oricine se depărtează în vreun fel de linia dreaptă a adevărului se predă puterii celui rău. Aceia care învaţă de la Hristos „nu vor avea părtășie cu lucrurile întunericului” (Efeseni 5,11); în vorbire, ca și în viaţă, ei vor fi simpli, deschiși și cinstiţi, căci se pregătesc pentru societatea celor sfinţi, în a căror gură nu se găsește minciună (Apocalipsa 14,4.5).

La câteva secole după ce Naaman se întorsese în căminul lui din Siria, vindecat la trup și convertit la spirit, Mântuitorul S-a referit la credinţa lui minunată și a recomandat-o ca pildă pentru toţi aceia care mărturisesc că Îl slujesc pe Dumnezeu. „Şi mulţi leproși erau în Israel, pe vremea prorocului Elisei”, a spus Mântuitorul, „și totuși niciunul din ei n-a fost curăţit afară de Naaman, sirianul” (Luca 4,27). Dumnezeu a trecut pe lângă mulţi leproși în Israel din cauză că necredinţa lor închisese ușa binecuvântării pentru ei. Un nobil păgân, care fusese credincios convingerilor sale cu privire la dreptate și care simţise nevoia de ajutor, era în ochii lui Dumnezeu mai vrednic de binecuvântările Sale decât erau suferinzii din Israel, care desconsideraseră și dispreţuiseră privilegiile date lor de Dumnezeu. Dumnezeu lucrează pentru aceia care preţuiesc favoarea Sa și răspund luminii date lor de Cer.

Astăzi, în toate ţările lumii, sunt oameni sinceri cu inima, asupra acestora strălucind lumina cerului. Dacă vor continua să urmeze cu credincioșie ceea ce ei înţeleg că este datoria lor, le va fi dată o lumină mai mare până când, asemenea lui Naaman de pe vremuri, vor fi constrânși să recunoască că „nu este Dumnezeu pe tot pământul” afară de Dumnezeul cel viu – Creatorul.

Fiecărui suflet sincer, care „umblă în întuneric și n-are o lumină”, i se adresează invitaţia: „… să se încreadă în Numele Domnului și să se bizuie pe Dumnezeul lui!” „Cum niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, și cum nici n-a văzut vreodată ochiul așa ceva: anume ca un alt dumnezeu afară de Tine să fi făcut asemenea lucruri pentru cei ce se încred în El. Tu ieși înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, celor ce umblă în căile Tale și își aduc aminte de Tine” (Isaia 50,10; 64,4.5).