Printre cetăţile lumii antice, în zilele când Israel era împărţit, una dintre cele mai mari era Ninive, capitala Imperiului Asirian. Întemeiată pe ţărmul fertil al Tigrului, la scurtă vreme după împrăștierea de la Turnul Babel, ea înflorise de-a lungul secolelor până când a ajuns „o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile” (Iona 3,3).

În timpul prosperităţii ei vremelnice, Ninive era un centru al crimei și al nelegiuirii. Inspiraţia a caracterizat-o ca fiind „cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună și de silnicie”. Într-un limbaj figurat, prorocul Naum i-a comparat pe niniveni cu un leu crud și lacom. „Cine este acela”, întrebă el, „pe care să nu-l fi atins răutatea ta?” (Naum 3,1.19)

Şi totuși, Ninive, oricât ajunsese de nelegiuită, nu era cu totul pradă răului. Acela care îi „vede pe toţi fiii oamenilor” (Psalmi 33,13) și „privește tot ce este de dispreţ” în ei (Iov 28,10) i-a văzut în cetatea aceea pe mulţi care doreau după ceva mai bun și mai înalt, cărora, dacă li s-ar fi oferit ocazia să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu, ar fi lăpădat faptele lor rele și I s-ar fi închinat. Astfel, în înţelepciunea Sa, Dumnezeu li S-a descoperit într-un mod neîndoielnic, ca să-i conducă, dacă era cu putinţă, la pocăinţă.

Unealta aleasă pentru lucrarea aceasta a fost prorocul Iona, fiul lui Amitai. Cuvântul Domnului i-a vorbit: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!” (Iona 1,1.2)

Când prorocul s-a gândit la greutăţile însărcinării lui și la ceea ce părea imposibil, el a fost ispitit să pună la îndoială înţelepciunea chemării. Din punct de vedere omenesc se părea că nu se poate câștiga nimic din vestirea unei asemenea solii în această cetate trufașă. El a uitat pentru o clipă că Dumnezeul pe care-L slujea era atotînţelept și atotputernic. În timp ce ezita în îndoială, Satana l-a copleșit cu descurajarea. Prorocul a fost cuprins de o mare frică și „s-a sculat să fugă la Tars”. Ajungând la Iope a găsit o corabie, „ca să meargă împreună cu călătorii” (vers. 3).

Prin însărcinarea dată, lui Iona i se încredinţase o grea răspundere; cu toate acestea, Acela care-i poruncise să meargă era în stare să-l susţină pe slujitorul Lui și să-i dea reușită. Dacă prorocul ar fi ascultat fără îndoieli, ar fi fost scutit de unele experienţe amare și ar fi fost binecuvântat din belșug. Şi totuși, în ceasul în-cercării lui Iona, Dumnezeu nu l-a părăsit. Printr-o serie de încercări și de providenţe uimitoare, încrederea prorocului în Dumnezeu și în puterea Sa infinită de a mântui avea să fie înviorată.

Dacă atunci când i-a fost adresată chemarea la început, Iona s-ar fi oprit să gândească liniștit, el și-ar fi dat seama cât de nebunească era orice străduinţă din partea lui să scape de răspunderea așezată asupra lui. Dar nu i s-a îngăduit prea mult să meargă netulburat în fuga lui necugetată. „Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năprasnic, și a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme. Corăbierii s-au temut, au strigat fiecare la dumnezeul lui și au aruncat în mare uneltele din corabie, ca să o facă mai ușoară, Iona s-a pogorât în fundul corăbiei, s-a culcat și a adormit dus” (vers. 4.5).

Pe când corăbierii strigau după ajutor la zeii lor păgâni, cârmaciul, îngrozit peste măsură, l-a găsit pe Iona și i-a zis: „Ce dormi? Scoală-te și cheamă pe Dumnezeul tău! Poate că Dumnezeu va voi să se gândească la noi și nu vom pieri” (vers. 6).

Dar rugăciunile bărbatului care fugise de pe calea datoriei n-au adus niciun ajutor. Corăbierii, sub impresia gândului că violenţa neînţeleasă a furtunii era manifestarea mâniei zeilor lor, au propus o ultimă soluţie, aruncarea la sorţi, „«ca să știm, au zis ei, din pricina cui a venit peste noi nenorocirea aceasta? Ce meserie ai și de unde vii? Care îţi este ţara și din ce popor ești?» El le-a răspuns: «Sunt evreu și mă tem de Domnul, Dumnezeul cerului, care a făcut marea și uscatul!»

Oamenii aceia au avut o mare teamă, și i-au zis: «Pentru ce ai făcut lucrul acesta?» Căci oamenii aceia știau că fugea de faţa Domnului, pentru că le spusese el. Ei i-au zis: «Ce să-ţi facem, ca să se potolească marea faţă de noi?» Căci marea era din ce în ce mai înfuriată. El le-a răspuns: «Luaţi-mă și aruncaţi-mă în mare, și marea se va potoli faţă de voi! Căci știu că din vina mea vine peste voi această mare furtună!»

Oamenii aceia vâsleau ca să ajungă la uscat, dar nu puteau, pentru că marea să întărâta tot mai mult împotriva lor. Atunci au strigat către Domnul, și au zis: «Doamne, nu ne pierde din pricina omului acestuia și nu ne împovăra cu sânge nevinovat! Căci Tu, Doamne, faci ce vrei!» Apoi au luat pe Iona și l-au aruncat în mare. Şi furia mării s-a potolit. Pe oamenii aceia i-a apucat o mare frică de Domnul, și au adus Domnului o jertfă și I-au făcut juruinţe.

Domnul a trimis un pește mare să-l înghită pe Iona, și Iona a stat în pântecele peștelui trei zile și trei nopţi.

Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, din pântecele peștelui, și a zis: «În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul și m-a ascultat; din mijlocul locuinţei morţilor am strigat și mi-a auzit glasul. Şi totuși mă aruncaseși în adânc, în inima mării, și râurile de apă mă înconjuraseră; toate valurile și toate talazurile Tale au trecut peste mine. Ziceam: Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăși voi vedea Templul Tău cel sfânt! Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viaţa, adâncul m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am pogorât până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie; dar Tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu! Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, și rugăciunea mea a ajuns până la tine, în Templul Tău cel sfânt. Cei ce se lipesc de idoli deșerţi îndepărtează îndurarea de la ei. Eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini juruinţele pe care le-am făcut. Mântuirea vine de la Domnul»” (Iona 1,7; 2,1-9).

În cele din urmă, Iona a învăţat că „la Domnul este scăpare” (Psalmi 3,8). Odată cu umilinţa și cu recunoașterea harului mântuitor al lui Dumnezeu, a venit și izbăvirea. Iona a fost eliberat din primejdia adâncului și a fost aruncat pe uscat.

Din nou, slujitorul lui Dumnezeu a fost trimis să avertizeze cetatea Ninive. „Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona astfel: «Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare și vestește acolo strigarea pe care ţi-o voi da!» Şi Iona s-a sculat și s-a dus acolo la Ninive, după Cuvântul Domnului. Şi Ninive era o cetate foarte mare, cât o călătorie de trei zile”. De data aceasta, el n-a mai stat să pună întrebări și să se îndoiască, ci a ascultat fără să ezite.

„S-a sculat și s-a dus la Ninive, după Cuvântul Domnului” (Iona 3,1-3).

Când a intrat Iona în cetate, a început îndată să strige împotriva ei solia: „Încă patruzeci de zile și Ninive va fi nimicită” (vers. 4). A mers de pe o stradă pe alta, strigând avertizarea.

Solia nu a fost în zadar. Strigătul care a răsunat pe străzile cetăţii nelegiuite a trecut din gură în gură până când toţi locuitorii au auzit înspăimântătorul anunţ. Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile și a făcut să tremure din cauza păcatelor și să se pocăiască în adâncă umilinţă.

„Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post și s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici. Lucrul acesta a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, și-a scos mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac, și a șezut în cenușă. Şi a trimis să se dea de știre în Ninive, din porunca împăratului și a mai-marilor lui, următoarele: «Oamenii și vitele, boii și oile să nu guste nimic, să nu pască și nici să nu bea apă deloc! Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu și să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la faptele de asuprire de care le sunt pline mâinile! Cine știe dacă nu Se va întoarce Dumnezeu și Se va căi, și dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!»” (vers. 5-9)

Când împăratul și nobilii, împreună cu poporul de rând, cei de sus și cei de jos, „s-au pocăit la propovăduirea lui Iona” (Matei 12,41) și s-au unit în strigăt către Dumnezeul cerului, mila Lui le-a fost oferită. „Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci, Dumnezeu S-a căit de răul pe care se hotărâse să li-l facă, și nu l-a făcut” (vers. 10). Nimicirea lor a fost îndepărtată; Dumnezeul lui Israel a fost înălţat și onorat în toată lumea păgână, iar Legea Sa a fost respectată. Nu peste mulţi ani, Ninive avea să cadă pradă popoarelor înconjurătoare din cauză că L-au uitat pe Dumnezeu și din cauza marii sale trufii. (Pentru o relatare a umilirii și căderii Imperiului Asirian, vezi  30.)

Când Iona a aflat planul lui Dumnezeu de a cruţa cetatea care, în ciuda nelegiuirii ei, fusese determinată să se pocăiască în sac și cenușă, ar fi trebuit să fie primul care să se bucure de harul minunat al lui Dumnezeu; dar el a îngăduit minţii să zăbovească asupra posibilităţii ca el să fie privit ca un proroc mincinos. Gelos pentru renumele lui, el a pierdut din vedere valoarea infinit mai mare a fiinţelor din cetatea aceea nenorocită. Mila manifestată de Dumnezeu faţă de ninivenii pocăiţi „n-a plăcut deloc lui Iona, și s-a mâniat”. „Nu este aceasta tocmai ce ziceam eu”, întrebă el pe Domnul, „când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci știam că ești un Dumnezeu milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate, și că Te căiești de rău!” (Iona 4,1.2)

Încă o dată el s-a lăsat dus de tendinţa de a pune întrebări și de a se îndoi, și din nou a fost copleșit de descurajare. Pierzând din vedere interesele altora și socotind că ar fi mai bine să moară decât să trăiască și să vadă cetatea cruţată, în nemulţumirea lui a exclamat: „«Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!»

Domnul a răspuns: «Bine faci tu de te mânii?» Şi Iona a ieșit din cetate și s-a așezat la răsărit de cetate. Acolo și-a făcut un umbrar și a stătut sub el, până va vedea ce are să se întâmple cu cetatea. Domnul, Dumnezeu a adus un vierme, care a înţepat curcubetele și curcubetele s-a uscat. Când a răsărit soarele, Dumnezeu a făcut să sufle un vânt uscat de la răsărit, și soarele a bătut peste capul lui Iona, și Iona a leșinat. Atunci a dorit să moară și a zis: «Mai bine să mor decât să trăiesc!»

Dar Dumnezeu a zis lui Iona: «Bine faci tu că te mânii din pricina curcubetelui?» El a răspuns: «Da bine fac că mă mânii până la moarte!» Atunci și Domnul a zis: «Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nicio trudă și pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut și într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care nu știu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!»” (vers. 7-11)

Tulburat și umilit, neînstare să înţeleagă planul lui Dumnezeu în cruţarea cetăţii Ninive, Iona adusese totuși la îndeplinire însărcinarea dată de a avertiza cetatea cea mare. Şi cu toate că evenimentul prevestit nu a avut loc, solia de avertizare era întru totul venită de la Dumnezeu. Ea a adus la îndeplinire scopul pe care Dumnezeu l-a avut în plan. Slava harului Său a fost descoperită printre păgâni. Aceia care stătuseră multă vreme „în întuneric și în umbra morţii, trăiau legaţi în ticăloșie și fiare”, „în strâmtorarea lor au strigat către Domnul și El i-a auzit din necazurile lor. I-a scos din întuneric și din umbra morţii, și le-a rupt legăturile, „a trimis cuvântul Său și i-a tămăduit, și i-a scăpat din groapă” (Psalmi 107,10.13.14.20).

În timpul lucrării Sale pământești, Hristos a vorbit despre binele făcut prin predicarea lui Iona în Ninive și i-a comparat pe locuitorii acelui centru păgânesc cu pretinsul popor al lui Dumnezeu din zilele Sale. „Bărbaţii din Ninive”, a zis El, „se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, și-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare decât Iona” (Matei 12,14). În lumea ocupată, plină de zarva comerţului și de certurile afacerilor, unde oamenii căutau să apuce totul pentru ei, a venit Hristos; și deasupra învălmășelii a fost auzit glasul Lui, ca o trâmbiţă a lui Dumnezeu: „Şi ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul său?” (Marcu 8,36.37)

După cum predicarea lui Iona a fost un semn pentru niniveni, tot astfel predicarea lui Hristos a fost un semn pentru generaţia Sa. Dar ce contrast în ce privește primirea soliei! Şi totuși, cu toată indiferenţa și batjocura, Mântuitorul a lucrat până când Şi-a îndeplinit misiunea.

Lecţia aceasta este pentru solii lui Dumnezeu de astăzi, când cetăţile popoarelor se găsesc într-o nevoie tot atât de mare după cunoașterea atributelor și planului Dumnezeului celui adevărat, așa cum erau ninivenii de altădată. Trimișii lui Hristos trebuie să îi îndrepte pe oameni către o lume mai bună, care într-o mare măsură este pierdută din vedere. După învăţăturile Sfintei Scripturi, singura cetate care va rezista este cetatea al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Cu ochii credinţei, omul poate vedea poarta cerului strălucind de măreţia slavei lui Dumnezeu. Prin slujitorii Săi, Domnul Iisus îi cheamă pe oameni să lupte cu ambiţie sfântă pentru a-și asigura o moștenire nepieritoare. El îi îndeamnă să-și pună comoara alături de tronul lui Dumnezeu.

Peste locuitorii orașelor vine cu grăbire și sigur o vinovăţie aproape universală, din cauza creșterii continue a unei fărădelegi voite. Descrierea stricăciunii care predomină este dincolo de puterea condeiului omenesc. Fiecare zi aduce dezvăluiri noi cu privire la lupte, mituri și fraude; fiecare zi aduce raportul ei plin de suferinţele omenești, distrugere brutală, diabolică, a vieţii omenești. Fiecare zi este martora creșterii nebuniei, a crimei și a sinuciderii.

În toate veacurile, Satana a căutat să-i ţină pe oameni în neștiinţă cu privire la planurile binefăcătoare ale lui Iehova. El se străduiește să îndepărteze dinaintea lor lucrurile cele mari ale Legii lui Dumnezeu – principiile dreptăţii, milei și dragostei pe care le susţine ea. Oamenii se îngâmfă pentru progresul minunat și pentru iluminarea veacului în care trăim; dar Dumnezeu vede pământul plin de nelegiuire, de violenţă. Oamenii declară că Legea lui Dumnezeu a fost abrogată, că Biblia nu este autentică; și, ca urmare, un val de nelegiuire, cum n-a mai fost din zilele lui Noe și din vremea Israelului apostat, inundă lumea. Nobleţea sufletului, amabilitatea, evlavia sunt părăsite pentru mulţumirea poftei după lucrurile oprite. Raportul întunecat la crimei săvârșite pentru un câștig este îndestulător ca să îngheţe sângele și să umple sufletul de groază.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al milei. El îi tratează pe călcătorii Legii Sale cu îndelungă răbdare și cu o milă plină de bunătate. Şi cu toate acestea, chiar în zilele noastre, când bărbaţii și femeile au atât de multe ocazii să cunoască Legea divină, așa cum a fost descoperită în Cartea Sfântă. Marele Conducător al Universului nu poate privi cu satisfacţie cetăţile nelegiuite, unde domnesc violenţa și crima. Sfârșitul răbdării lui Dumnezeu cu aceia care persistă în neascultare se apropie cu repeziciune.

Ar trebui oare ca oamenii să fie surprinși de o schimbare bruscă și neașteptată în modul în care Conducătorul Suprem procedează cu locuitorii unei lumi căzute? Ar trebui oare să fie surprinși atunci când pedeapsa urmează nelegiuirii și creșterii crimei? Ar trebui oare să fie surprinși atunci când Dumnezeu aduce distrugere și moarte peste aceia ale căror câștiguri necinstite au fost obţinute prin amăgire și fraudă? În ciuda faptului că o lumină crescândă cu privire la cerinţele lui Dumnezeu strălucește pe calea lor, mulţi aleg să rămână sub steagul întunecat al începătorului oricărei răzvrătiri împotriva conducerii cerului.

Răbdarea lui Dumnezeu este foarte mare – atât de mare, încât, atunci când ne gândim la insulta continuă adusă poruncilor Sale sfinte, ne minunăm. Cel Atotputernic a desfășurat o putere restrângătoare asupra propriilor Sale atribute. Dar El Se va scula cu siguranţă să-i pedepsească pe cei nelegiuiţi, care sfidează cu atâta îndrăzneală cerinţele drepte ale Decalogului.

Dumnezeu le îngăduie oamenilor un timp de probă; dar este un punct dincolo de care răbdarea divină nu mai poate merge, iar judecăţile lui Dumnezeu trebuie să urmeze cu siguranţă. Domnul îi tolerează multă vreme pe oameni și cetăţile lor, dând avertizări pline de milă pentru a-i salva de mânia divină; dar vine o vreme când rugăminţile pentru milă nu vor mai fi ascultate și elementele răzvrătite, care continuă să respingă lumina adevărului, vor fi spulberate din milă pentru ei și pentru aceia care altfel ar fi influenţaţi prin exemplul lor. Timpul este aproape când va fi în lume o suferinţă pe care niciun balsam omenesc nu o va putea vindeca. Duhul lui Dumnezeu Se retrage. Dezastre pe mare și pe uscat urmează unul după altul, într-o succesiune rapidă. Cât de des auzim de cutremure, de furtuni și de distrugeri prin foc și prin apă, cu pierderi mari de averi și vieţi omenești! În aparenţă, aceste calamităţi sunt izbucniri capricioase ale forţelor naturii dezorganizate și neregulate, cu totul în afara planului lui Dumnezeu. Ele sunt unele dintre mijloacele prin care El caută să trezească omenirea să-și dea seama de primejdie.

Solii lui Dumnezeu din marile orașe nu trebuie să se descurajeze în faţa nelegiuirii, nedreptăţii și devastării cărora sunt chemaţi să le facă faţă, și în timp ce se străduiesc să proclame vestea bună a mântuirii, Domnul îl va îmbărbăta pe orice lucrător cu aceeași solie pe care i-a dat-o apostolului Pavel în Corintul nelegiuit: „Nu te teme; ci vorbește și nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; și nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău; Vorbește, fiindcă am mult norod în această cetate” (Fapte 18,9.10). Toţi cei angajaţi în lucrarea de salvare de suflete să-și aducă aminte că în timp ce mulţi nu vor lua aminte la sfatul lui Dumnezeu din Cuvântul Său, nu toată lumea va întoarce spatele luminii și adevărului, invitaţiei unui Mântuitor răbdător și iertător. În fiecare oraș, oricât de plin de violenţă și crimă ar fi, sunt mulţi care, cu ajutorul unei instruiri potrivite, pot să înveţe să devină urmași ai lui Iisus. În felul acesta se poate ajunge la mii de oameni cu adevărul mântuitor, și ei pot fi conduși să-L primească pe Hristos ca Mântuitor personal.

Solia lui Dumnezeu pentru locuitorii pământului de astăzi este: „De aceea și voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Matei 24,44). Situaţiile care există în societate, mai ales în marile orașe, vestesc cu glas de tunet că ceasul judecăţii lui Dumnezeu a sosit și că sfârșitul tuturor lucrurilor de pe pământ este aproape. Ne găsim în pragul crizei veacurilor. Într-o rapidă succesiune, judecăţile lui Dumnezeu vor urma una după alta – foc și inundaţii, cutremure și război cu vărsare de sânge. Nu trebuie să fim surprinși în vremea aceasta de evenimente atât de mari și de hotărâtoare; căci îngerul milei nu mai poate rămâne multă vreme să-i ocrotească pe cei nepocăiţi.

„Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; și pământul va da sângele pe faţă și nu va mai acoperi uciderile” (Isaia 26,21). Furtuna milei lui Dumnezeu se adună și vor sta în picioare numai aceia care vor răspunde invitaţiilor lui Iona, și vor fi sfinţiţi prin ascultarea de legile Conducătorului divin. Numai cel neprihănit va fi ascuns cu Hristos în Dumnezeu până când distrugerea va trece. Glasul inimii să fie:

Ca Tine altul n-am aflat,

În Tine sufletul îmi scapă;

Nu mă lăsa străin, pribeag.

Cu Tine locul mi-este larg

Şi inima mi se adapă.

Îmi ţine sufletul curat,

Şi-n toiul vânturilor reci

Nu mă lăsa în voia lor.

La Tine caut ajutor,

Şi azi, și mâine, și în veci.