Anii de încheiere ai nefericitului regat al lui Israel au fost caracterizaţi printr-o violenţă și vărsare de sânge cum nu se mai văzuseră niciodată, nici chiar în perioada cea mai rea de dezbinare și agitaţie, sub conducerea lui Ahab. Timp de peste două veacuri, conducătorii celor zece seminţii semănaseră vânt; acum secerau furtună. Rege după rege fusese asasinat, ca să facă loc altora, ambiţioși să conducă. „Au pus împăraţi”, a declarat Domnul despre acești uzurpatori nelegiuiţi, „fără porunca Mea și căpetenii fără știrea Mea” (Osea 8,4). Orice principiu de dreptate a fost lăsat la o parte; aceia care ar fi trebuit să stea înaintea popoarelor pământului ca depozitari ai harului divin „au fost necredincioși Domnului” și unul altuia (Osea 5,7).
Cu cele mai aspre mustrări, Dumnezeu a căutat să trezească naţiunea nepocăită la o înţelegere a iminentei primejdii pentru o totală distrugere. Prin Osea și Amos, el le-a trimis celor zece seminţii solie după solie, îndemnând la o pocăinţă deplină și prezentând ameninţarea cu dezastrul, ca urmare a neascultării lor continue. „Aţi arat răul”, spunea Osea, „aţi secerat nelegiuirea și aţi mâncat rodul minciunii. Căci te-ai încrezut în carele tale de luptă, în numărul oamenilor tăi viteji. De aceea se va stârni o zarvă împotriva poporului tău și toate cetăţuile tale vor fi nimicite… În revărsatul zorilor, se va isprăvi cu împăratul lui Israel!” (Osea 10,13-15)
Despre Efraim, prorocul mărturisea: „Niște străini mănâncă puterea și el nu-și dă seama, îl apucă bătrâneţea și el nu-și dă seama”. (Prorocul Osea s-a referit deseori la Efraim, un conducător al unui popor în apostazie printre seminţiile lui Israel, ca simbol al unui popor apostaziat.) „Israel a lepădat binele cu scârbă.” „Zdrobit în judecată”, neînstare să vadă rezultatul dezastruos al purtării lui stricate, poporul celor zece seminţii va „rătăci printre neamuri”, curând (Osea 7,9; 5,11; 9,17).
Unii dintre conducătorii lui Israel simţeau foarte viu pierderea prestigiului lor și doreau să-l câștige iarăși. Dar în loc să se îndepărteze de la acele practici care aduseseră slăbirea regatului, au continuat în nelegiuire, amăgindu-se că atunci când se va ivi ocazia, aveau să se ridice la puterea politică pe care o doreau, aliniindu-se cu păgânii: „Când își vede Efraim boala și Iuda rănile, Efraim aleargă în Asiria”. „Efraim a ajuns ca o turturică proastă, fără pricepere; ei cheamă Egiptul și aleargă în Asiria.” „Face legământ cu Asiria” (Osea 5,13; 7,11; 12,1).
Prin omul lui Dumnezeu, care se arătase înaintea altarului de la Betel, prin Ilie și Elisei, prin Amos și Osea, Domnul pusese de nenumărate ori înaintea celor zece seminţii relele neascultării. Dar în ciuda mustrărilor și apelurilor, Israel căzuse tot mai jos în apostazie. „Israel dă din picioare ca o mânzată neîmblânzită”, spunea Domnul. „Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine” (Osea 4,16; 11,7).
Au fost vremuri când judecăţile Cerului au căzut foarte greu peste poporul răzvrătit. „De aceea îi voi biciui prin proroci”, declară Dumnezeu, „îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele și judecăţile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate voiesc nu jertfe, și cunoștinţă de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot! Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; și nu Mi-au fost credincioși atunci” (Osea 6,5-7).
„Ascultaţi Cuvântul Domnului, copiii lui Israel!” a fost solia care le-a fost trimisă în cele din urmă. „Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, îi voi uita și Eu pe copiii tăi! Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea. De aceea, le voi preface slava în ocară… Îl voi pedepsi după umbletele lui și-l voi părăsi după faptele lui” (Osea 4,1.6-9).
Nelegiuirea lui Israel, în ultima jumătate de veac, înainte de robia asiriană, a fost ca aceea din zilele lui Noe și ca aceea a oricărui alt veac, când oamenii L-au renegat pe Dumnezeu și s-au predat cu totul săvârșirii răului. Înălţarea naturii mai presus de Dumnezeul naturii, închinarea înaintea creaturii în locul Creatorului au întotdeauna ca rezultat păcatele cele mai josnice. Astfel, atunci când poporul Israel, prin închinarea la Baal și Astarteea, a dat omagiul suprem forţelor naturii, el a întrerupt legătura cu tot ce este înălţător și nobil și a căzut pradă ușoară ispitei. Cu zidurile de apărare ale sufletului dărâmate, închinătorii călăuziţi în mod greșit n-au avut nicio barieră împotriva păcatului și s-au supus patimilor păcătoase ale inimii omenești. Prorocii și-au ridicat glasul împotriva apăsării și a nedreptăţii flagrante, a luxului ieșit din comun și a extravaganţei, a petrecerilor și a beţiei nerușinate, a destrăbălării și desfrânării josnice din vremea lor; dar protestele lor, precum și mustrarea păcatelor erau zadarnice. „Ei urăsc pe cei ce-i mustră la poarta cetăţii.” „Asupriţi pe cel drept, luaţi mită și călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor” (Amos 5,10.12).
Acestea au fost consecinţele care au urmat așezării de către Ieroboam a celor doi viţei de aur. Prima depărtare de la formele de închinare stabilite a dus la introducerea unor ritualuri idolatre și mai josnice, până când, în cele din urmă, aproape toţi locuitorii ţării, s-au dedat în totul practicilor seducătoare ale cultului naturii. Uitându-L pe Creatorul lor, Israel „s-a afundat în stricăciune” (Osea 9,9).
Prorocii au continuat să protesteze împotriva acestor rele și să îndemne la facerea binelui. „Semănaţi potrivit cu neprihănirea și veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină și să vă plouă mântuirea.” „Tu dar, întoarce-te la Dumnezeul tău, păstrează bunătatea și iubirea și nădăjduiește totdeauna în Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta. Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă și întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: «Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoinţă și Îţi vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre»” (Osea 10,12; 12,6; 14,2).
Călcătorilor Legii li s-au dat multe ocazii să se pocăiască. În ceasul celei mai profunde apostazii și al celei mai mari nevoi, solia lui Dumnezeu pentru ei a fost o solie de iertare și de nădejde. „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta. Unde este împăratul tău, ca să te scape în toate cetăţile tale? Unde sunt judecătorii tăi, despre care ziceai: «Dă-mi un împărat și domni»?” (Osea 13,9.10)
„Veniţi să ne întoarcem la Domnul”, îi îndemna prorocul. „Căci El ne-a sfâșiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot el ne va lega rănile. El ne va da iarăși viaţa în două zile; a treia zi ne va scula și vom trăi înaintea Lui. Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineţii și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6,1-3)
Acelora care, ademeniţi de puterea lui Satana, pierduseră din vedere planul de veacuri pentru salvarea păcătoșilor, Domnul le oferea restatornicire și pace. „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!” le spunea El. „Căci mânia Mea s-a abătut de la ei! Voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori precum crinul și va da rădăcini ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde; măreţia lui va fi ca a măslinului, și miresmele lui ca ale Libanului. Iarăși vor locui la umbra lui, iarăși vor da viaţă grâului, vor înflori ca via și vor avea faima vinului din Liban. Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta și-l voi privi, voi fi pentru el ca un chiparos verde: de la Mine îţi vei primi rodul. Cine este înţelept să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput să le înţeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; și cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (Osea 14,4-9).
Avantajele căutării lui Dumnezeu erau susţinute cu putere. „Căutaţi-Mă”, îi invita Domnul, „și veţi trăi! Nu căutaţi Betelul, nu vă duceţi la Ghilgal și nu treceţi la Beer-Şeba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, și Betelul va fi nimicit”.
„Căutaţi binele și nu răul, ca să trăiţi, și astfel, Domnul, Dumnezeul oștirilor, să fie cu voi, cum spuneţi voi! Urâţi răul și iubiţi binele, faceţi să domnească dreptatea la poarta cetăţii; și poate că Domnul, Dumnezeul oștirilor, va avea milă de rămășiţele lui Iosif” (Amos 5,4.5.14.15).
Un număr nespus de mare dintre aceia care au auzit aceste invitaţii au refuzat să profite de ele. Atât de contrastante erau cuvintele solilor lui Dumnezeu cu dorinţele rele ale acelora care nu voiau să se pocăiască, încât preotul idolatru de la Betel a trimis să-i spună conducătorului lui Israel: „Amos uneltește împotriva ta în mijlocul casei lui Israel; ţara nu poate să sufere toate cuvintele lui” (Amos 7,10).
Domnul a declarat prin Osea: „Când vreau să vindec pe Israel, atunci se descoperă nelegiuirea lui Efraim și răutatea Samariei. Măcar că mândria lui Israel mărturisește împotriva lui, tot nu se întorc la Domnul, Dumnezeul lor, și tot nu-L caută, cu toate aceste pedepse! (Osea 7,1.10)
Din generaţie în generaţie, Domnul fusese răbdător cu copiii Săi neascultători, și chiar acum, în faţa unei răzvrătiri sfidătoare, El dorea să li Se descopere ca să le arate că vrea să-i mântuiască. „Ce să-ţi fac, Efraime?” striga El. „Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă și ca roua care trece curând” (Osea 6,4).
Relele care se răspândiseră în ţară deveniseră de nevindecat, și asupra lui Israel s-a pronunţat înspăimântătoarea sentinţă: „Efraim s-a lipit de idoli; lasă-l în pace!” „Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii. Israel va vedea singur…” (Osea 4,17; 9,7).
Cele zece seminţii ale lui Israel aveau să culeagă acum rodul apostaziei care începuse atunci când au așezat altarele străine la Betel și la Dan. Solia lui Dumnezeu pentru ei era: „Viţelul tău este o scârbă, Samario! Mânia Mea s-a aprins împotriva lor! Până când nu vor dori ei să se ţină curaţi? Idolul acesta vine din Israel, un lucrător l-a făcut și nu este Dumnezeu. De aceea, viţelul Samariei va fi făcut bucăţi!” Locuitorii Samariei se vor uimi de viţeii din Bet-Aven; poporul va jeli pe idol, și preoţii lui vor tremura pentru el… Da, el însuși va fi dus în Asiria, ca dar împăratului Iareb” (Sanherib) (Osea 8,5.6; 10,5.6).
„Iată, Domnul Dumnezeu are ochii pironiţi peste împărăţia aceasta vinovată, ca s-o nimicesc de pe faţa pământului; totuși nu voi nimici de tot casa lui Iacov, zice Domnul. Căci iată, voi porunci, și voi vântura casa lui Israel între toate neamurile, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ! Toţi păcătoșii poporului Meu vor muri de sabie, cei ce zic: țNu ne va ajunge nenorocirea, și nu va veni peste noi!ț”
„Voi surpa casele de iarnă și casele de vară; palatele de fildeș se vor duce, și casele cele mai multe se vor nimici, zice Domnul.” „Domnul, Dumnezeul oștirilor, atinge pământul și se topește, și toţi locuitorii lui jelesc.” „Fiii și fiicele tale vor cădea loviţi de sabie, oborul tău va fi împărţit cu frânghia de măsurat; tu însă vei muri într-un pământ necurat, și Israel va fi dus în robie departe de ţara lui!” „De aceea, îţi voi face astfel, Israele, și fiindcă îţi voi face astfel, pregătește-te să întâlnești pe Dumnezeul tău” (Amos 9,8-10; 3,15; 9,5; 7,17; 4,12).
Pentru o vreme, aceste judecăţi prezise au fost oprite și în timpul lungii domnii a lui Ieroboam al II-lea, armatele lui Israel au câștigat victorii strălucite; dar acest timp de aparentă prosperitate n-a adus nicio schimbare în inimile celor nepocăiţi, și, în cele din urmă, s-a hotărât: „Ieroboam va fi ucis de sabie, și Israel va fi dus în robie departe de ţara sa” (Amos 7,11).
Atât de departe merseseră ei în nelegiuire, încât această declaraţie curajoasă nu a avut niciun efect asupra regelui și poporului. Amaţia, conducător printre preoţii idolatri de la Betel, iritat de cuvintele lămurite rostite de proroc împotriva naţiunii și a regelui lor, i-a spus lui Amos: „Pleacă, văzătorule, și fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă-ţi pâinea acolo, și acolo prorocește. Dar nu mai proroci la Betel, căci este un locaș sfânt al împăratului și este un templu al împărăţiei!” (vers. 12.13)
La aceasta, prorocul a răspuns categoric: „… iată ce zice Domnul…, Israel va fi dus în robie” (vers. 17).
Cuvintele rostite împotriva seminţiilor apostaziate s-au împlinit literal; însă distrugerea regatului s-a produs treptat. În judecată, Dumnezeu Şi-a adus aminte de milă, și, la început, atunci când „Pul, împăratul Asiriei, a venit în ţară”, Menahem, regele de atunci al lui Israel, nu a fost luat rob, ci i s-a îngăduit să rămână pe tron ca vasal al împărăţiei asiriene. „Şi Menahem a dat lui Pul o mie de talanţi de argint, ca să-l ajute să-și întărească domnia. Menahem a ridicat argintul acesta de la toţi cei cu avere din Israel, ca să-l dea împăratului Asiriei” (2 Împăraţi 15,19.20). După ce au umilit cele zece seminţii, asirienii s-au întors pentru o vreme în ţara lor.
Menahem, departe de a se pocăi de răul care adusese ruina regatului său, a continuat în „păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască”. Pecahia și Pecah, urmașii lui, de asemenea, au făcut „ce este rău înaintea Domnului” (2 Împăraţi 15,18.24.28). „În zilele lui Pecah”, care a domnit douăzeci de ani, Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei, a năvălit peste Israel și a dus cu el o mulţime de robi dintre seminţiile care locuiau în Galileea și la răsărit de Iordan. „Rubeniţii, gadiţii și jumătate din seminţia lui Manase”, împreună cu alţi locuitori din „Galaad și Galilea, toată ţara lui Neftali” (1 Cronici 5,26; 2 Împăraţi 15,29). Au fost împrăștiaţi printre păgâni în ţări foarte depărtate de Palestina.
După această lovitură grozavă, Regatul de Nord nu s-a mai refăcut niciodată. O rămășiţă slabă a menţinut o formă de guvernământ, dar nu mai avea putere. Numai un singur conducător, Osea, avea să-i urmeze lui Pecah. În curând, regatul avea să fie spulberat pentru totdeauna. Dar în vremea aceea de suferinţă și necaz, Dumnezeu Şi-a adus aminte iarăși de milă și i-a dat poporului o altă ocazie să se întoarcă de la idolatrie. În anul al treilea al domniei lui Osea, bunul rege Ezechia a început să domnească în Iuda. De îndată ce a fost cu putinţă, el a adus reforme importante în slujba templului la Ierusalim. O sărbătoare a Paștelui a fost organizată și, la această sărbătoare, au fost invitate nu numai seminţiile lui Iuda și Beniamin, peste care Ezechia fusese uns ca rege, ci toate seminţiile din nord. O proclamaţie a fost vestită „în tot Israelul de la Beer-Şeba la Dan, ca să vină la Ierusalim să prăznuiască Paștele în cinstea Domnului, Dumnezeului lui Israel. Căci de mult nu mai fusese prăznuit după cum era scris”.
„Alegătorii s-au dus cu scrisorile împăratului și căpeteniile lui în tot Israelul și Iuda”, cu porunca stăruitoare: „Copii ai lui Israel, întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel, ca să Se întoarcă și El la voi, rămășiţă scăpată din mânia împăraţilor Asiriei. Nu fiţi ca părinţii voștri și ca fraţii voștri, care au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului părinţilor lor, și pe care de aceea i-a dat pradă pustiirii, cum credeţi. Nu vă înţepeniţi grumazul, ca părinţii voștri; daţi mâna Domnului, veniţi la sfântul Lui locaș, pe care l-a sfinţit pe vecie, și slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la voi. Dacă vă întoarceţi la Domnul, fraţii voștri și fiii voștri vor găsi milă la cei ce i-au luat robi, și se vor întoarce în ţară. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este milostiv și îndurător, și nu-Şi va întoarce Faţa de la voi, dacă vă întoarceţi la El” (2 Cronici 30,5-9).
„Alegătorii au mers astfel din cetate în cetate prin ţara lui Efraim și Manase, până la Zabulon”, trimiși de Ezechia să ducă solia. Israel ar fi trebuit să recunoască în acestă invitaţie o chemare la pocăinţă și întoarcere la Dumnezeu. Dar rămășiţa celor zece seminţii, care locuiau pe teritoriul Regatului de Nord, odinioară atât de înfloritor, i-a tratat pe solii regali din Iuda cu indiferenţă și chiar cu dispreţ. „Râdeau și își băteau joc de ei.” Au fost totuși câţiva care au răspuns cu bucurie. „Câţiva oameni din Așer, din Manase și Zabulon, s-au smerit și au venit la Ierusalim… să prăznuiască Sărbătoarea Azimilor” (vers. 10-13).
La doi ani după aceea, Samaria a fost invadată de oștile Asiriei, sub comanda lui Salmanasar; și, în asediul care a urmat, mulţi au avut parte de o moarte îngrozitoare datorită foametei, bolilor și sabiei. Cetatea și naţiunea au căzut, și rămășiţa zdrobită a celor zece seminţii a fost dusă în robie și împrăștiată în toate provinciile Imperiului Asirian.
Distrugerea care a venit peste Regatul de Nord a fost o judecată directă din partea Cerului. Asirienii au fost numai uneltele pe care Dumnezeu le-a folosit pentru a-Şi aduce la îndeplinire planul. Prin Isaia, care a început să prorocească cu puţin înainte de căderea Samariei, Domnul numise oștile asiriene „nuiaua mâniei Mele, care poartă în mână toiagul urgiei Mele (Isaia 10,5).
Copiii lui Israel „au păcătuit” grav „împotriva Domnului, Dumnezeului lor”, „au făcut lucruri rele”… „n-au ascultat…, n-au vrut să știe de legile Lui, de legământul pe care-l făcuse cu părinţii lor și de înștiinţările pe care li le dăduse”. Pentru că „au părăsit toate poruncile Domnului, Dumnezeului lor, și-au făcut viţei turnaţi, au făcut idoli de-ai Astarteei, s-au închinat înaintea întregii oștiri a cerului și au slujit lui Baal”, și au refuzat mereu să se pocăiască, Domnul „i-a smerit, i-a dat în mâinile jefuitorilor, și a sfârșit prin a-i izgoni dinaintea Feţei Lui”, în armonie cu avertizările clare pe care li le trimisese „prin toţi slujitorii Săi proroci”.
„Şi Israel a fost dus în robie, departe de ţara lui, în Asiria”, „pentru că nu ascultaseră glasul Domnului, Dumnezeului lor, și călcaseră legământul Lui… și tot ce poruncise Moise, robul Domnului” (2 Împăraţi 17,7.11.14-16.20.23; 18,12).
Prin judecăţile groaznice aduse asupra celor zece seminţii, Domnul a avut un plan înţelept și milostiv. Ceea ce n-a mai putut face prin ei în ţara părinţilor lor, El a căutat să împlinească împrăștiindu-i printre neamuri. Planul Lui pentru mântuirea tuturor acelor care urmau să aleagă și să se folosească de iertare prin Mântuitorul neamului omenesc, trebuia să fie totuși împlinit; și în necazurile aduse peste Israel, El pregătea calea pentru ca slava Lui să fie descoperită naţiunilor pământului. Nu toţi cei care au fost duși în robie erau nepocăiţi. Printre aceștia erau unii care rămăseseră credincioși lui Dumnezeu și alţii care se umiliseră înaintea Lui. Prin acești „copii ai Dumnezeului celui viu” (Osea 1,10), El avea să aducă mulţimi de oameni din Imperiul Asiriei la cunoașterea atributelor caracterului Său și a binefacerilor Legii Sale.