Domnia lungă a lui Ozia (cunoscut sub numele e Azaria) în ţara lui Iuda și Beniamin a fost caracterizată printr-o prosperitate mai mare decât aceea a oricărui alt conducător de la moartea lui Solomon, cu aproape două secole mai înainte. Timp de mulţi ani, regele a condus cu modestie. Sub binecuvântarea Cerului, oștile lui au recâștigat multe dintre teritoriile care fuseseră pierdute în anii de mai înainte. Cetăţile au fost reclădite și fortificate, iar poziţia naţiunii printre popoarele din jur a fost mult întărită. Comerţul a reînviat și bogăţiile popoarelor se scurgeau spre Ierusalim. Numele lui Ozia „s-a întins până departe, căci a ajuns foarte puternic” (2 Cronici 26,15).

Această prosperitate exterioară însă n-a fost însoţită de o reînviorare a puterii spirituale. Slujbele templului continuau ca și în anii de mai înainte, iar mulţimile se adunau să se închine Dumnezeului celui viu; dar mândria și formalismul au luat treptat locul umilinţei și sincerităţii. Despre Ozia însuși stă scris: „Când a ajuns puternic, inima i s-a înălţat și l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său…” (vers. 16).

Păcatul care a avut consecinţe atât de dezastroase pentru Ozia a fost păcatul încumetării. Călcând o poruncă expresă a lui Iehova, potrivit căreia nimeni în afară de urmașii lui Aaron, să nu oficieze ca preoţi, regele intră în sanctuar să ardă tămâie pe altar. Azaria, marele preot, și colaboratorii lui l-au mustrat și l-au rugat să se în-toarcă de la planul lui: „…«Nu-i drept, Ozia»”, i-au spus ei, „…«lucrul acesta nu-ţi va face cinste»…” (vers. 18).

Ozia s-a umplut de mânie ca el, regele, să fie astfel mustrat. Dar nu i s-a îngăduit să pângărească sanctuarul prin protestul unit al acelora cu autoritate. În timp ce stătea acolo, într-o răzvrătire plină de mânie, a fost lovit deodată de judecata divină. I-a apărut lepra pe frunte. Rușinat, a fugit ca să nu se mai întoarcă niciodată în curţile templului. Până în ziua morţii sale, survenită câţiva ani mai târziu, a rămas lepros – un exemplu viu al nebuniei de a se depărta de la un lămurit „așa zice Domnul”. Nici poziţia lui înaltă și nici viaţa lui îndelungată de slujire nu au putut fi o scuză pentru păcatul încumetării, care a întunecat anii de încheiere ai domniei lui și a adus judecata Cerului asupra sa.

Dumnezeu nu privește la faţa oamenilor. „Dacă cineva, fie băștinaș, fie străin, păcătuiește cu voie, hulește pe Domnul; acela va fi nimicit din mijlocul poporului său” (Numeri 15,30).

Judecata care a căzut peste Ozia părea să aibă o influenţă prevenitoare pentru fiul său. Iotam a purtat răspunderile grele în anii din urmă ai domniei tatălui său și a urmat la tron după moartea lui Ozia. Despre Iotam stă scris: „El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului; a lucrat întocmai ca tatăl său Ozia. Numai că înălţimile nu le-a stricat; poporul tot mai aducea jertfe și tămâie pe înălţimi. Iotam a zidit poarta cea mai înaltă a Casei Domnului” (2 Împăraţi 15,34.35).

Domnia lui Ozia se apropia de sfârșit, iar Iotam ducea deja din poverile ţării, când Isaia, din neam regesc, a fost chemat, deși era tânăr, la misiunea de profet. Vremurile în care Isaia avea să lucreze erau pline de primejdii deosebite pentru poporul lui Dumnezeu. Prorocul urma să fie martor al invadării lui Iuda de către oștile unite ale lui Israel, din nord, și ale Siriei; avea să privească oștile asiriene tăbărâte înaintea orașelor principale ale regatului. În timpul vieţii lui, Samaria avea să cadă, iar cele zece seminţii ale lui Israel aveau să fie împrăștiate printre popoare. Iuda avea să fie de repetate ori invadat de oștile asiriene și Ierusalimul urma să sufere un asediu care ar fi avut drept consecinţă căderea, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în mod miraculos. Primejdii grave ameninţau deja pacea Regatului de Sud. Ocrotirea divină se retrăgea, și forţele asiriene erau gata să se răspândească în Regatul lui Iuda.

Dar primejdiile din afară, oricât de copleșitoare păreau, nu erau atât de serioase cum erau primejdiile dinăuntru. Perversitatea poporului Său era cea care i-a adus slujitorului Domnului cea mai mare amărăciune și cea mai profundă descurajare. Prin apostazia și răzvrătirea lor, aceia care ar fi trebuit să stea ca purtători de lumină printre popoare, atrăgeau judecăţile lui Dumnezeu. Multe dintre păcatele care grăbeau distrugerea rapidă a Regatului de Nord și care fuseseră mustrate nu de mult în termeni categorici de către Osea și Amos, distrugeau cu repeziciune Regatul lui Iuda.

Rezultatul era deosebit de descurajator când privea starea socială a poporului. În dorinţa lor după câștig, oamenii adăugau casă după casă și ogor lângă ogor (vezi Isaia 5,8). Dreptatea era pervertită; și nu manifesta nicio milă pentru cei săraci. Despre aceste rele, Dumnezeu declara: „Prada luată de la sărac este în casele voastre! Cu ce drept călcaţi voi în picioare pe poporul Meu și apăsaţi pe săraci?ț zice Domnul, Dumnezeul oștirilor” (Isaia 3,14.15). Chiar și judecătorii, a căror datorie era să-l ocrotească pe cel neajutorat, aveau urechile surde pentru strigătele săracilor și nevoiașilor, ale văduvelor și orfanilor (vezi Isaia 10,1.2).

Odată cu asuprirea și bogăţia veneau și îngâmfarea, plăcerea de etalare, beţia înjositoare și înclinaţia spre benchetuire (vezi Isaia 2,11.12; 3,16. 18-23; 5,22.11.12). Şi în zilele lui Isaia, idolatria nu mai provoca nicio surpriză (Isaia 2,8.9). Practicile nelegiuite deveniseră atât de predominante în toate clasele sociale, încât cei puţini, care rămăseseră credincioși lui Dumnezeu, erau deseori ispitiţi să-și piardă inima și să dea loc descurajării și disperării. Părea că planul lui Dumnezeu pentru Israel era pe cale să fie zădărnicit și că poporul răzvrătit avea să sufere o soartă asemănătoare cu cea a Sodomei și Gomorei.

În faţa unor stări ca acestea, nu este surprinzător faptul că atunci când, în ultimul an al domniei lui Ozia, Isaia a fost chemat să-i ducă lui Iuda soliile lui Dumnezeu de avertizare și de mustrare, el s-a dat înapoi în faţa acestei răspunderi. Ştia bine că va întâmpina o împotrivire îndârjită. Când și-a dat seama de incapacitatea de a face faţă situaţiei și s-a gândit la încăpăţânarea și necredinţa poporului pentru care avea să lucreze, sarcina lui părea fără nădejde. Să renunţe el, în disperare, la misiunea lui și să-i lase pe cei din Iuda netulburaţi în idolatria lor? Dumnezeii din Ninive trebuiau să stăpânească pământul, sfidându-L pe Dumnezeul cerului?

Gânduri ca acestea se adunau în mintea lui Isaia, când stătea sub porticul templului. Deodată, poarta și perdeaua dinăuntru templului păreau a fi ridicate, sau date la o parte, și i s-a îngăduit să privească înăuntru, în Sfânta Sfintelor, unde nici chiar picioarele prorocului nu puteau pătrunde. Acolo i s-a arătat viziunea lui Iehova stând pe un scaun de domniei înalt, în timp ce mantia de slavă umplea templul. De fiecare parte a tronului străjuiau serafimi cu feţele acoperite în semn de adorare, când slujeau înaintea Creatorului lor și se uneau în invocare solemnă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”, până acolo încât stâlpul, coloana și poarta de cedru păreau zguduite din cauza cântărilor, iar casa s-a umplut de cântarea lor de laudă” (Isaia 6,3).

Când Isaia a văzut această descoperire de slavă și maiestate a Domnului, a fost copleșit de simţământul curăţiei și sfinţeniei lui Dumnezeu. Ce contrast izbitor era între desăvârșirea neasemuită a Creatorului său și calea păcătoasă a acelora care, ca și el, se număraseră multă vreme printre cei ce formau poporul ales al lui Israel și Iuda! „Vai de mine”, a strigat el, „sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” (vers. 5). Stând așa cum era, în lumina deplină a prezenţei divine, înăuntrul sanctuarului, și-a dat seama că, lăsat în nedesăvârșirea și în neputinţa lui, nu era în stare să aducă la îndeplinire misiunea la care fusese chemat. Dar a fost trimis un serafim să-l mângâie în descurajarea lui și să-l pregătească pentru marea sa misiune. Un cărbune aprins de pe altar i-a fost pus pe buze împreună cu cuvintele: „Iată, atingându-se acest cărbune de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!” Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Şi Isaia a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” (vers.7.8)

El a zis atunci:

„Du-te și spune poporului acestuia:

«Întruna veţi auzi și nu veţi înţelege;

întruna veţi vedea și nu veţi pricepe!»

Împietrește inima acestui popor,

ca să nu vadă cu ochii,

să n-audă cu urechile,

să nu înţeleagă cu inima,

să nu se întoarcă la Mine

și să nu fie tămăduit” (vers. 9.10).

Datoria prorocului era clară; el trebuia să-și înalţe glasul de mustrare împotriva relelor care predominau. Dar s-a îngrozit să întreprindă lucrarea fără o asigurare de nădejde. „Până când, Doamne?” a întrebat el (vers. 11). „Nu este niciunul din poporul Tău gata să înţeleagă și să se pocăiască și să fie vindecat?”

Povara sufletului său în favoarea lui Iuda cel rătăcitor nu avea să fie purtată în zadar. Misiunea lui nu urma să fie în totul neroditoare. Cu toate acestea, păcatele care se înmulţiseră timp de multe generaţii nu puteau fi îndepărtate în zilele lui. De-a lungul întregii vieţi trebuia să fie un învăţător răbdător și curajos – un proroc al nădejdii, precum și al judecăţii. Planul divin fiind până la urmă îndeplinit, urma să se arate rodul deplin al străduinţelor lui și al lucrării tuturor solilor credincioși ai lui Dumnezeu. O rămășiţă avea să fie mântuită. Şi pentru ca acest lucru să se poată realiza, solii de avertizare urmau să fie date naţiunii răzvrătite. Domnul declara:

Până când vor rămâne cetăţile pustii

și lipsite de locuitori;

până când nu va mai fi nimeni în case,

și ţara va fi pustiită de tot;

până când va îndepărta Domnul pe oameni

și ţara va ajunge o mare pustie? (vers. 11.12)

Judecăţile aspre care aveau să cadă peste cei nepocăiţi – război, robie, apăsare, pierderea puterii și prestigiului printre popoare – toate acestea urmau să vină, pentru ca aceia care vor recunoaște în ele mâna unui Dumnezeu ofensat să poată fi conduși la pocăinţă. Cele zece seminţii din Regatul de Nord aveau să fie în curând împrăștiate printre popoare, iar cetăţile lor pustiite; armatele distrugătoare ale popoarelor ostile aveau să invadeze în nenumărate rânduri ţara lor; chiar și Ierusalimul avea să cadă în cele din urmă, iar Iuda urma să fie dus în robie; cu toate acestea, Ţara Făgăduinţei nu urma să rămână uitată pentru totdeauna. Asigurarea vizitatorului ceresc era:

Şi chiar a zecea parte

de va mai rămâne din locuitori,

vor fi nimiciţi și ei la rândul lor.

Dar, după cum terebintul și stejarul

își păstrează butucul din rădăcină, când sunt tăiaţi,

tot așa o sămânţă sfântă se va naște iarăși

din poporul acesta (vers. 13).

Această asigurare de împlinire finală a planului lui Dumnezeu a adus curaj inimii lui Isaia. Ce importanţă are dacă puterile se rânduiesc împotriva lui Iuda? Ce importanţă are dacă robul Domnului întâmpină împotrivire și rezistenţă? Isaia Îl văzuse pe Împăratul, Domnul oștirilor; el auzise cântarea serafimilor: „Tot pământul este plin de slava Lui”, avea făgăduinţa că soliile lui Iehova către Iuda cel apostaziat vor fi însoţite de puterea convingătoare a Duhului Sfânt; și prorocul a fost întărit pentru lucrarea care-i stătea înainte (Isaia 6,3). În tot timpul misiunii lui lungi și grele a dus cu el amintirea acestei viziuni. Timp de șaizeci de ani, sau mai mult, a stat înaintea copiilor lui Iuda ca un proroc al nădejdii, devenind mai curajos și mai îndrăzneţ în profeţiile sale cu privire la biruinţa viitoare a bisericii.