Venirea lui Ahaz la tron i-a adus pe Isaia și pe tovarășii lui faţă în faţă cu o situaţie mai îngrozitoare decât oricare alta care existase vreodată în Regatul lui Iuda. Mulţi care rezistaseră odinioară influenţei seducătoare a practicilor idolatre, au fost convinși acum să ia parte la închinarea zeităţilor păgâne. Prinţii din Iuda s-au dovedit necredincioși însărcinării lor; s-au ridicat proroci mincinoși cu solii, ca să-i rătăcească; chiar unii dintre preoţi învăţau pentru plată. Totuși fruntașii în această apostazie păstrau formele închinării dumnezeiești și pretindeau să fie socotiţi ca făcând parte din poporul lui Dumnezeu.

Prorocul Mica, cel care și-a dat mărturia în acele vremuri tulburi, spunea că păcătoșii din Sion, în timp ce susţineau că „se sprijinesc pe Domnul” și huleau, fălindu-se: „Nu este oare Domnul în mijlocul nostru? Nu se poate atinge nicio nenorocire”, continuau „să clădească Sionul cu sânge și Ierusalimul cu nelegiuire” (Mica 3,11.10). Împotriva acestor păcate, profetul Isaia și-a ridicat glasul într-o mustrare aspră: „Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri ca să-Mi spurcaţi curţile?” (Isaia 1,10-12)

Inspiraţia spune: „Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului, cu cât mai mult când o aduc cu gânduri nelegiuite” (Proverbe 21,27). „Ochii Tăi sunt așa de curaţi că nu pot să vadă răul, și nu poţi să privești nelegiuirea!” (Habacuc 1,13). Nu pentru că nu vrea să ierte Își întoarce El privirea de la cel nelegiuit, ci, pentru că păcătosul refuză să folosească măsurile îmbelșugate ale harului, Dumnezeu nu-l poate elibera de păcat. „Nu, mâna Domnului nu era prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa lui și-L împiedică să vă asculte!” (Isaia 59,1.2). Solomon scria: „Vai de tine, ţară, al cărei împărat este un copil!” (Eclesiastul 10,16). Așa s-a întâmplat cu ţara lui Iuda. Printr-o continuă păcătuire, conducătorii ei deveniseră niște copii. Isaia a atras atenţia poporului la slăbiciunile poziţiei lor printre popoarele pământului; și le-a arătat că această situaţie este rezultatul nelegiuirii din locurile înalte. El zisese: „Domnul, Dumnezeul oștirilor, va lua din Ierusalim și din Iuda orice sprijin și orice mijloc de trai, orice izvor de pâine și orice izvor de apă, pe viteaz și pe omul de război, pe judecător și pe proroc, pe ghicitor și pe bătrân, pe căpetenia peste cincizeci și pe dregător, pe meșteșugarul ales și pe vorbitorul iscusit. Le voi da băieţi drept căpetenii, și niște copii vor stăpâni peste ei. Se clatină Ierusalimul, se prăbușește Iuda, pentru că vorbește și faptele lor sunt îndreptate împotriva Domnului” (Isaia 3,1-4.8).

„Cârmuitorii tăi”, a continuat prorocul, „te duc în rătăcire și pustiesc calea pe care umbli!” (vers. 12). În timpul domniei lui Ahaz, acest lucru a fost adevărat în mod literal; despre el stă scris: „A umblat în căile împăraţilor lui Israel; și a făcut un chip cioplit, turnat pentru Baali, a ars tămâie în valea fiilor lui Himon”. „… și chiar a trecut pe fiul său prin foc, după urâciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Isarel” (2 Împăraţi 16,3).

Aceasta a fost într-adevăr o vreme de mare primejdie pentru poporul ales. Numai câţiva ani mai erau și cele zece seminţii ale Regatului lui Iuda aveau să fie împrăștiate printre popoarele păgâne. Iar în acest regat perspectiva era întunecată. Forţele binelui slăbeau cu repeziciune, iar forţele răului se înmulţeau. Prorocul Mica, văzând situaţia, a fost silit să exclame: „S-a dus omul de bine din ţară și nu mai este niciun om cinstit printre oameni… Cel mai bun dintre ei este ca un mărăcine, cel mai cinstit este mai rău decât un tufiș de spini” (Mica 7,2.4). „De nu ne-ar fi lăsat Domnul oștirilor o mică rămășiţă”, zicea Isaia, „am fi ajuns ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora” (Isaia 1,9).

În fiecare veac, datorită acelora care au rămas credincioși, ca și din cauza dragostei Sale nemărginite pentru cei rătăciţi, Dumnezeu a răbdat îndelung răzvrătirea și a stăruit de ei să părăsească drumul lor păcătos și să se întoarcă la El.

„Învăţătură după învăţătură, poruncă peste poruncă… puţin aici, puţin acolo”, prin bărbaţi rânduiţi de El, i-a învăţat pe călcătorii Legii calea neprihănirii (Isaia 28,10).

Tot astfel a fost și în timpul domniei lui Ahaz. O invitaţie după alta a fost trimisă Israelului rătăcitor, ca să-l întoarcă la credincioșia faţă de Iehova. Insistenţele prorocilor erau pline de dedicaţie; și când stăteau în faţa poporului, îndemnându-i stăruitor la pocăinţă și reformă, cuvintele lor aduceau roadă spre slava lui Dumnezeu.

Prin Mica, s-a adresat o chemare minunată: „Ascultaţi dar ce zice Domnul: «Scoală-te, judecă-te înaintea munţilor, și dealurile să-ţi audă glasul!… Ascultaţi, munţi, pricina Domnului și luaţi aminte, temelii tari ale pământului! Căci Domnul are o judecată cu poporul Său și vrea să Se judece cu Israel.

«Poporul Meu, ce ţi-am făcut și cu ce te-am ostenit? Răspunde-Mi! Căci te-am scos din ţara Egiptului, te-am izbăvit din casa robiei, și am trimis înainte pe Moise, Aaron și Maria!

Poporul Meu, adu-ţi aminte ce plănuia Balac, împăratul Moabului, și ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor, și ce s-a întâmplat din Sitim până la Ghilgal, ca să cunoști binefacerile (neprihănirea, tr. engl.) Domnului».” (Mica 6,1-5)

Dumnezeul pe care-L slujim este îndelung răbdător; „îndurările Lui nu sunt la capăt” (Plângeri 3,22). În perioada timpului de încercare, Duhul Său stăruise pe lângă oameni să primească darul vieţii. „Spune-le: «Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Isarel?»” (Ezechiel 33,11). Este planul deosebit al lui Satana să-l ducă pe om la păcat și apoi să-l lase acolo neajutorat și deznădăjduit, temându-se să caute iertare. Dar Dumnezeu invită: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27,5). În Hristos au fost luate toate măsurile și s-au dat toate încurajările.

În zilele apostaziei lui Iuda și Israel, mulţi se întrebau: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn?” Răspunsul este clar și pozitiv: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6,6-8)

Recomandând valoarea evlaviei practice, prorocul n-a făcut decât să repete sfatul dat lui Israel cu secole mai înainte. Prin Moise, când erau pe punctul să intre în ţara făgăduită, cuvântul Domnului fusese: „Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubești și să slujești Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima și din tot sufletul tău, să păzești poruncile Domnului și legile Lui pe care ţi le dau astăzi, ca să fii fericit?” (Deuteronomul 10,12.13)

Din veac în veac, aceste sfaturi au fost repetate de slujitorii lui Iehova către aceia care erau în primejdia căderii în obiceiurile formalismului și uitării de a manifesta mila. Când Hristos Însuși, în timpul lucrării Sale pământești, a fost abordat de un învăţător al Legii cu întrebarea: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Iisus i-a răspuns: «Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău». Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Prorocii” (Matei 22,36-40).

Aceste rostiri clare ale prorocilor și ale Domnului Însuși să fie primite de noi ca fiind glasul lui Dumnezeu pentru fiecare suflet. Să nu pierdem din vedere nicio ocazie de a face fapte de milă, de chibzuire plină de bunătate și de curtenie creștină, pentru cei împovăraţi și deprimaţi. Dacă nu putem face mai mult, putem adresa cuvinte de încurajare și de nădejde acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu și care pot fi abordaţi cel mai ușor pe calea simpatiei și dragostei.

Bogate și îmbelșugate sunt făgăduinţele făcute acelora care urmăresc ocaziile pentru a aduce bucurie și binecuvântare în viaţa altora. „Dacă vei da din mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, și va da putere mădularelor tale, vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Isaia 58,10.11).

Calea idolatră a lui Ahaz în faţa apelurilor stăruitoare ale prorocilor putea avea doar o urmare. „Mânia Domnului a fost peste Iuda și peste Ierusalim, și i-a făcut de groază, de spaimă și de bătaie de joc” (2 Cronici 29,8). Regatul a suferit un declin rapid, și însăși existenţa lui a fost în curând primejduită de armatele invadatoare. „Atunci, Reţin, împăratul Siriei, și Pecah, fiul lui Remalia, împăratul lui Israel, s-au suit împotriva Ierusalimului, să lupte împotriva lui. Au împresurat pe Ahaz” (2 Împăraţi 16,5).

Dacă Ahaz și oamenii de frunte ai regatului său ar fi fost slujitori credincioși ai Celui Preaînalt, nu ar fi avut teamă de o alianţă atât de neobișnuită ca aceea care se formase împotriva lor. Dar călcarea repetată a legii îi făcuse să fie lipsiţi de putere. Loviţi de o spaimă necunoscută faţă de judecăţile răzbunătoare ale unui Dumnezeu ofensat, „inima împăratului și a poporului său a tremurat cum se clatină copacii din pădure când bate vântul” (Isaia 7,2). În această criză, cuvântul Domnului a venit la Isaia, poruncindu-i să se întâlnească cu regele, care tremura, și să-i spună: „Ia seama și fii liniștit, nu te teme de nimic… Nu te teme că Siria gândește rău împotriva ta, și că Efraim și fiul lui Remalia zic: «Să ne suim împotriva lui Iuda și să batem cetatea, s-o spargem și să punem împărat în ea»… Căci așa vorbește Domnul, Dumnezeu: «Așa ceva nu se va întâmpla și nu va avea loc».” Profetul declară că Regatul lui Israel și Siria vor ajunge curând la un sfârșit. „Dacă nu credeţi”, încheie el, „nu veţi sta în picioare” (vers. 4-7.9).

Ar fi fost bine pentru Regatul lui Iuda dacă Ahaz ar fi primit această solie ca din partea Cerului. Dar alegând să se sprijine pe braţul de carne, el a căutat ajutor la păgâni. În disperare, i-a trimis vorbă lui Tiglat-Pileser, „împăratul Asiriei, să-i spună: «Eu sunt robul tău și fiul tău: suie-te și izbăvește-mă din mâna împăratului Siriei și din mâna împăratului lui Israel, care se ridică împotriva mea»” (2 Împăraţi 16,7). Cererea a fost însoţită de un dar bogat din tezaurul regelui și al templului.

Ajutorul solicitat a fost trimis, și regele Ahaz a avut o perioadă de liniște temporară, dar cu ce preţ pentru Iuda! Tributul oferit a trezit lăcomia Asiriei și această naţiune nesinceră a ameninţat iarăși că va năvăli și va jefui Regatul lui Iuda. Ahaz și supușii lui nefericiţi erau acum hărţuiţi de teama de a cădea cu totul în mâinile cruzilor asirieni.

„Domnul a smerit pe Iuda” din cauza unei călcări continue a Legii. În această vreme de strâmtorare, Ahaz, în loc să se pocăiască, „a păcătuit și mai mult împotriva Domnului…, căci a a dus jertfă dumnezeilor Damascului”. „Fiindcă dumnezeii împărăţiei Siriei le vin în ajutor”, a zis el, „le voi aduce și eu jertfe ca să-mi ajute” (2 Cronici 28,19.22.23).

Când regele apostaziat s-a apropiat de încheierea domniei, a poruncit să fie închise porţile templului. Slujbele sfinte au fost întrerupte. Candelele nu mai erau aprinse înaintea altarului. Nu mai erau aduse jertfe pentru păcatele poporului. Tămâia frumos mirositoare nu se mai înălţa către cer la vremea jertfei de dimineaţă și de seară. Golind curţile Casei Domnului și încuindu-i porţile, locuitorii cetăţii necredincioase au ridicat cu îndrăzneală altare pentru închinarea la zeităţile păgâne, la colţurile străzilor, prin tot Ierusalimul. Păgânismul se părea că biruise; puterile întunericului aproape predominau.

Dar în Iuda mai locuiau și mii de oameni care păstrau credinţa în Iehova, refuzând cu hotărâre să fie atrași în idolatrie. Către aceștia, Isaia, Mica și colaboratorii lor priveau cu nădejde când erau martori la ruina produsă în ultimii ani ai domniei lui Ahaz. Sanctuarul lor era închis, dar cei credincioși aveau asigurarea: „Dumnezeu este cu noi (Emanuel)… Sfinţiţi însă pe Domnul oștirilor. De El să vă temeţi și să vă înfricoșaţi. Şi atunci el va fi un locaș sfânt” (Isaia 8,10.13.14).