În contrast izbitor cu conducerea nesăbuită a lui Ahaz, a fost reforma îndeplinită în timpul domniei prospere a fiului său. Ezechia a venit la tron hotărât să facă tot ce îi stă în putere pentru a-l salva pe Iuda de soarta de care avusese parte Regatul de Nord. Soliile prorocilor nu ofereau nicio încurajare pentru jumătăţile de măsură. Numai prin cea mai hotărâtă reformă puteau fi evitate judecăţile ameninţătoare.

În situaţii de criză, Ezechia s-a dovedit a fi un bărbat al ocaziei. Abia a venit la tron că a și început să plănuiască și să aducă la îndeplinire. Mai întâi, și-a îndreptat atenţia spre restaurarea slujbelor templului, atâta vreme neglijate; și în această lucrare a solicitat colaborarea unei grupe de preoţi și leviţi care rămăseseră credincioși chemării lor sfinte. Încrezător în sprijinul lor loial, a vorbit cu ei în mod deschis cu privire la dorinţa lui de a institui reforme imediate și larg cuprinzătoare. „Părinţii noștri au păcătuit”, a mărturisit el, „au făcut ce este rău înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, și i-au întors spatele. Am de gând dar să fac legământ cu Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru ca mânia Lui aprinsă să se abată de la noi” (2 Cronici 29,6.10).

În cuvinte puţine și bine alese, regele a revăzut situaţia cu care erau confruntaţi – templul închis și încetarea tuturor slujbelor în curţile lui; idolatria flagrantă, practicată pe străzile cetăţii și în tot regatul; apostazia multora care ar fi putut rămâne credincioși lui Dumnezeu, dacă toţi conducătorii lui Iuda le-ar fi dat un exemplu bun. Regatul de Nord se prăbușea cu repeziciune; mulţi piereau de sabie; o altă mare mulţime fusese dusă în robie; în curând, Israel urma să cadă cu totul în mâinile asirienilor și avea să fie complet distrus; și această soartă urma să fie cu siguranţă și partea lui Iuda, dacă Dumnezeu nu avea să lucreze cu putere prin reprezentanţii Săi aleși.

Ezechia a făcut în mod direct apel la preoţi să se unească cu el în realizarea reformelor necesare: „«Acum, fiilor, nu mai staţi nepăsători», i-a îndemnat el, «căci voi aţi fost aleși de Domnul ca să staţi în slujbă înaintea Lui, să fiţi slujitorii Lui și să-I aduceţi tămâie». Şi le-a zis: «Ascultaţi-mă, leviţilor! Acum sfinţiţi-vă, sfinţiţi Casa Domnului, Dumnezeului părinţilor voștri, și scoateţi afară din sfântul locaș ce este necurat»” (vers.11.5).

Era timpul pentru o acţiune rapidă. Preoţii au început îndată. Adăugând și colaborarea altora din numărul celor care nu fuseseră prezenţi la această întâlnire, toţi s-au angajat din toată inima în lucrarea de curăţire și sfinţire a templului. Datorită anilor de pângărire și neglijare, acest lucru s-a făcut cu multe greutăţi; dar preoţii și leviţii lucrau neobosiţi și într-un timp foarte scurt au putut să raporteze că sarcina lor a fost îndeplinită. Porţile templului fuse-seră reparate și deschise; vasele sfinte adunate și puse la locul lor; totul era gata pentru restabilirea serviciilor sanctuarului.

La primul serviciu ţinut, conducătorii cetăţii s-au unit cu regele Ezechia, cu preoţii și cu leviţii, cerând iertare pentru păcatele poporului. Pe altar au fost așezate jertfele pentru păcat, „ca ispășire pentru păcatele întregului Israel”. „Şi când au isprăvit de adus arderea de tot, împăratul și toţi cei ce erau cu el au îngenunchiat și s-au închinat.” Încă odată curţile templului răsunau de cuvinte de laudă și de adorare. Cântările lui David și ale lui Asaf erau cântate cu bucurie, când închinătorii și-au dat seama că sunt eliberaţi din robia păcatului și a apostaziei. „Ezechia și tot poporul s-au bucurat că Dumnezeu făcuse pe popor cu voie bună, căci lucrul s-a făcut pe neașteptate” (vers. 24.29.36).

Dumnezeu într-adevăr pregătise căpeteniile lui Iuda să pornească la o mișcare de reformă hotărâtă, pentru ca valul de apostazie să poată fi oprit. Prin prorocii Săi, îi trimisese poporului ales o solie de îndemnare stăruitoare – solii care fuseseră dispreţuite și respinse de cele zece seminţii ale Regatului lui Israel, acum cucerite de vrăjmaș. Dar în Iuda mai era o rămășiţă credincioasă și prorocii continuau să se adreseze acesteia. Ascultaţi-l pe Isaia îndemnând: „Întoarceţi-vă la Acela de la care v-aţi abătut mult, copii ai lui Israel” (Isaia 31,6). Ascultaţi-l pe Mica spunând cu încredere: „Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta. Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci, chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea! Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui – până ce El va apăra pricina și-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină și voi privi dreptatea (neprihănirea – tr. engl.) Lui” (Mica 7,7-9).

Acestea și alte solii asemănătoare, care descopereau bunăvoinţa lui Dumnezeu de a ierta și de a-i primi pe aceia care se întorceau la El din toată inima, aduseseră nădejde multor suflete slăbite în anii întunecaţi, când porţile templului erau închise; iar acum, când conducătorii au început reforma, mulţi din popor, obosiţi de robia păcatului, erau gata să răspundă.

Aceia care au intrat în curţile templului să caute iertare și să-și reînnoiască votul de ascultare faţă de Iehova, aveau o încurajare minunată dată în porţiunile profetice ale Scripturii. Avertizările solemne împotriva idolatriei rostite prin Moise în auzul întregului Israel fuseseră însoţite de prorociile despre bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-i asculta și a-i ierta pe aceia care în vreme de apostazie aveau să-L caute cu toată inima. „Dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, și vei asculta glasul Lui; căci, Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi și nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii tăi” (Deuteronomul 4,30.31).

Iar în rugăciunea profetică, înălţată la consacrarea templului, ale cărui slujbe le restatorniciseră Ezechia și tovarășii săi, Solomon se rugase: „Când poporul tău Israel va fi bătut de vrăjmași pentru că a păcătuit împotriva Ta: dacă se vor întoarce la Tine și vor da slavă Numelui Tău, dacă îţi vor face rugăciuni și cereri în casa aceasta, ascultă-i din ceruri, iartă păcatul poporului tău Israel” (1 Împăraţi 8,33.34). Sigiliul aprobării divine fusese pus pe această rugăciune, deoarece, la încheierea ei, căzuse foc din cer, care mistuise arderea de tot și jertfele, iar slava Domnului umpluse templul (2 Cronici 7,1). Noaptea, Domnul i Se arătase lui Solomon pentru a-i spune că rugăciunea îi fusese ascultată și mila va fi manifestată faţă de aceia care se vor închina acolo. A fost dată asigurarea plină de îndurare: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga și va căuta Faţa Mea, și se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui ţara” (vers. 14).

Aceste făgăduinţe și-au găsit o împlinire deplină în timpul reformei sub conducerea lui Ezechia.

Începutul bun făcut la curăţirea templului a fost urmat de o mișcare mai mare, la care participau Israel și Iuda. În râvna lui de a face slujbele templului o adevărată binecuvântare pentru popor, Ezechia s-a hotărât să reînvie vechiul obicei de a-l aduna pe Israel laolaltă pentru sărbătorirea praznicului Paștelui.

Timp de mulţi ani, Paștele nu mai fusese respectat ca sărbătoare naţională. Despărţirea împărăţiei după încheierea domniei lui Solomon făcuse ca acest lucru să pară cu neputinţă de realizat. Dar judecăţile grozave, care căzuseră peste cele zece seminţii, au trezit în inimile multora dorinţa după lucruri mai bune, iar soliile cercetătoare ale prorocilor își făcuseră efectul. Prin curieri regali, invitaţia la sărbătoarea Paștelui la Ierusalim fusese răspândită pretutindeni, din cetate în cetate, în ţara lui Efraim și Manase și chiar până la Zabulon. Purtătorii binevoitoarei invitaţii erau de obicei respinși. Cei nepocăiţi le-au întors spatele; cu toate acestea, unii, gata să-L caute pe Dumnezeu pentru o cunoaștere mai clară a voinţei Sale, „s-au umilit și au venit la Ierusalim” (2 Cronici 30,10.11).

În ţara lui Iuda, răspunsul a fost unanim; căci „mâna lui Dumnezeu a lucrat și le-a dat o singură inimă ca să-i facă să împlinească porunca împăratului și a căpeteniilor” (vers. 12), o poruncă după voia lui Dumnezeu, așa cum era descoperită prin prorocii Săi.

Ocazia aceasta a fost de mai mare folos pentru mulţimile adunate. Străzile pângărite ale cetăţii au fost curăţite de altarele idolatre clădite în timpul domniei lui Ahaz. În ziua rânduită a fost sărbătorit Paștele; iar săptămâna aceea a fost folosită de popor pentru a aduce jertfe de pace și pentru a învăţa ce așteaptă Dumnezeu de la ei. În fiecare zi, leviţii „arătau o mare pricepere pentru slujba Domnului”; iar aceia care-și pregătiseră inimile ca să-L caute pe Domnul au găsit iertare. O mare bucurie a pus stăpânire pe mulţimea de închinători; „leviţii și preoţii lăudau pe Domnul în fiecare zi cu instrumentele care răsunau în cinstea Lui” (vers. 22.21). Toţi erau uniţi în dorinţa de a-l lăuda pe Acela care se dovedise atât de îndurător și de milos.

Cele șapte zile rânduite de obicei pentru sărbătoarea Paștelui au trecut prea repede, și închinătorii s-au hotărât să petreacă încă șapte zile pentru a înţelege mai deplin calea Domnului. Preoţii-învăţători și-au continuat lucrarea de îndrumare din cartea legii; zilnic poporul se aduna la templu ca să-și aducă tributul de laudă și de mulţumire; iar când adunarea cea mare se apropia de încheiere, era clar faptul că Domnul lucrase în mod minunat pentru convertirea lui Iuda cel apostaziat și oprirea valului de idolatrie care ameninţa să înlăture totul în calea lui. Avertismentele solemne ale prorocilor nu fuseseră rostite în zadar. „A fost mare veselie la Ierusalim. De pe vremea lui Solomon, fiul lui David, împăratul lui Israel, nu mai fusese la Ierusalim așa ceva” (vers. 26).

Sosise timpul ca închinătorii să se întoarcă la casele lor. „Preoţii și leviţii s-au sculat și au binecuvântat poporul. Glasul lor a fost auzit și rugăciunile lor au ajuns până la ceruri, până la locuinţa sfântă a Domnului” (vezi vers. 27).

Dumnezeu îi primise pe aceia care, cu inima zdrobită, își mărturisiseră păcatele și care se întorseseră la El hotărâţi să ceară iertare și ajutor.

Mai rămăsese acum o lucrare importantă la care aceia care se întorceau la casele lor trebuiau să ia parte activă; și împlinirea acestei lucrări dădea dovada sincerităţii reformei adusă la îndeplinire. Raportul spune: „Când s-au isprăvit toate acestea, toţi cei din Israel, care erau de faţă, au plecat în cetăţile lui Iuda și au sfărâmat stâlpii idolești, au tăiat Astarteele și au surpat de tot înălţimile și altarele din tot Iuda și Beniamin și din Efraim și Mănase. Apoi, toţi copiii lui Israel s-au întors în cetăţile lor, fiecare la moșia lui” (2 Cronici 31,1).

Ezechia și colaboratorii lui au instituit diferite reforme pentru consolidarea intereselor spirituale și vremelnice ale regatului. „În tot Iuda”, regele a adus la îndeplinire ceea „ce este bine, ce este drept, ce este adevărat înaintea Domnului, Dumnezeului lui… a izbutit în tot ce a făcut…” „El și-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel… nu s-a abătut de la El și a păzit poruncile pe care i le dăduse lui Moise Domnul. Şi Domnul a fost cu Ezechia, care a izbutit în tot ce a făcut” (vers. 20.21; 2 Împăraţi 18,5-7).

Domnia lui Ezechia a fost caracterizată printr-o serie de providenţe remarcabile, care au descoperit popoarelor din jur că Dumnezeul lui Israel era cu poporul Său. Reușita asirienilor în cucerirea Samariei și în răspândirea rămășiţelor sfărâmate ale celor zece seminţii printre popoare, în timpul primei părţi a domniei lui, i-a condus pe mulţi să pună la îndoială puterea Dumnezeului evreilor. Încurajaţi de succesele lor, ninivenii de multă vreme respinseseră solia lui Iona și deveniseră sfidători în împotrivirea lor faţă de planurile Cerului. La câţiva ani după căderea Samariei, armatele victorioase au apărut din nou în Palestina, de data aceasta îndreptându-și forţele împotriva cetăţilor întărite ale lui Iuda, cu un oarecare succes; dar s-au retras pentru o vreme din cauza greutăţilor care s-au ridicat în alte părţi ale împărăţiei lor. Numai peste câţiva ani, spre încheierea domniei lui Ezechia, urma să se demonstreze înaintea popoarelor lumii dacă zeii păgânilor vor învinge până la urmă.