În culmea domniei lui prospere, regele Ezechia a fost deodată lovit de o boală fatală. „Bolnav pe moarte”, cazul lui era dincolo de puterea omului de a-i veni în ajutor. Ultimele speranţe păreau pierdute, când prorocul Isaia i s-a arătat cu solia: „Așa vorbește Domnul: «Pune-ţi în rânduială casa, căci vei muri și nu vei mai trăi»” (Isaia 38,1).

Perspectiva părea foarte întunecată, dar regele se putea ruga încă Aceluia care până acum fusese „ajutor și sprijin…, un ajutor, care nu lipsește niciodată în nevoi” (Psalmi 46,1). Astfel, „s-a întors cu faţa la perete, și a făcut Domnului următoarea rugăciune: «Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea Feţei Tale cu credincioșie și curăţie de inimă, și am făcut ce este bine înaintea Ta!» Şi Ezechia a vărsat multe lacrimi” (2 Împăraţi 20,2.3).

Din zilele lui David nu mai domnise niciun rege care să lucreze cu atâta putere pentru ridicarea împărăţiei lui Dumnezeu într-o vreme de apostazie și descurajare, așa cum făcuse Ezechia. Regele care era pe moarte Îl slujise pe Dumnezeul lui cu credincioșie și întărise încrederea poporului în Iehova, Conducătorul lor suprem. Şi, asemenea lui David, el se putea ruga acum:

S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta!

Ia aminte le cererile mele;

căci mi s-a săturat sufletul de rele,

și mi se apropie viaţa de Locuinţa morţilor (Psalmi 88,2.3).

Căci Tu ești nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule!

În Tine mă încred din tinereţea mea.

Pe tine mă sprijin, din pântecele mamei mele.

Tu ești Binefăcătorul meu încă din pântecele mamei;

pe Tine Te laud fără-ncetare.

Nu mă lepăda la vremea bătrâneţii;

când mi se duc puterile, nu mă părăsi!

Dumnezeule, nu Te depărta de mine!

Dumnezeule, vino de grabă în ajutorul meu!

Nu mă părăsi Dumnezeule,

chiar la bătrâneţile cărunte,

ca să vestesc tăria Ta neamului de acum,

și puterea Ta neamului de oameni care va veni!

(Psalmi 71,5.6.9.12.18)

 Acela ale cărui bunătăţi „nu s-au sfârșit” a auzit rugăciunea slujitorului Său (Plângeri 3,22). „Isaia, care ieșise, n-ajunsese încă în curtea din mijloc, când cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: «Întoarce-te și spune lui Ezechia, căpetenia poporului Meu: Așa vorbește Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: Ţi-am auzit rugăciunea și ţi-am văzut lacrimile. Iată, te vei face sănătos; a treia zi te vei sui la Casa Domnului. Voi mai adăuga cincisprezece ani la zilele tale. Te voi izbăvi, pe tine și cetatea aceasta, din mâna împăratului Asiriei și voi ocroti cetatea aceasta, din pricina Mea, și din pricina robului Meu David»” (2 Împăraţi 20,4-6).

Prorocul s-a întors cu bucurie, având cuvinte de asigurare și nădejde. Îndrumându-l să pună o turtă de smochine pe partea bolnavă, Isaia i-a dat regelui solia milei și grijii protectoare a lui Dumnezeu.

Asemenea lui Moise, în Ţara Madianului, și a lui Ghedeon, în prezenţa solului ceresc, asemenea lui Elisei, chiar înaintea înălţării stăpânului său, Ezechia s-a rugat pentru un semn, dacă solia era din cer. „După care semn”, l-a întrebat el pe proroc, „voi cunoaște că mă va vindeca Domnul și că mă voi sui în a treia zi la Casa Domnului?” „Şi Isaia a zis: «Iată din partea Domnului, semnul după care vei cunoaște că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit: Cum vrei: să treacă umbra peste zece trepte înainte sau să dea înapoi cu zece trepte?» Ezechia a răspuns: «Nu este mare lucru ca umbra să treacă înainte peste zece trepte; ci mai bine să se dea înapoi cu zece trepte».”

Numai printr-o intervenţie directă a lui Dumnezeu se putea ca umbra pe cadran să se dea înapoi cu zece trepte; și acesta avea să fie semnul pentru Ezechia că Domnul îi ascultase rugăciunea. „Atunci Isaia, prorocul, s-a rugat Domnului, și Domnul a dat cu zece trepte umbra, din locul în care se pogorâse pe cadranul soarelui lui Ahaz” (2 Împăraţi 20,8-11).

Readus la puterea lui de mai înainte, regele lui Iuda a recunoscut în cuvintele unei cântări bunătăţile lui Iehova și a făgăduit să trăiască restul zilelor într-o slujire de bunăvoie a Împăratului împăraţilor. Această recunoaștere a purtării îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de el oferă inspiraţie pentru toţi cei care doresc să-și petreacă anii spre slava Creatorului lor:

„Ziceam: «În cei mai buni ani ai vieţii mele

trebuie să mă duc la porţile locuinţei morţilor!

Sunt pedepsit cu pierderea celorlalţi ani ai mei,

care-mi mai rămân!»

Ziceam: «Nu voi mai vedea pe Domnul,

pe Domnul, în pământul celor vii;

nu voi mai vedea pe niciun om în Locuinţa morţilor!»

Locuinţa mea este luată și mutată de la mine,

ca o colibă de păstori.

Îmi simt firul vieţii tăiat ca de un ţesător,

care m-ar rupe din ţesătura lui.

Până diseară îmi vei pune capăt.

Am strigat până dimineaţa;

ca un leu, îmi zdrobisem toate oasele!

Până diseară îmi vei pune capăt.

Ciripeam ca o rândunea,

croncăneam ca un cocor

și gemeam ca o porumbiţă.

Ochii-mi priveau topiţi spre cer:

«Doamne, sunt în necaz, ajută-mă!»

Ce să mai spun?

El mi-a răspuns și m-a ascultat.

Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei,

după ce am fost întristat astfel.

Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă,

prin ea mai am și eu suflare,

căci Tu mă faci sănătos și îmi dai iarăși viaţa.

Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea;

Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul

din groapa putrezirii.

Căci ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!

Căci nu locuinţa morţilor Te laudă,

nu moartea Te mărește,

și cei ce s-au pogorât în groapă

nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta.

Ci cel viu, da, cel viu te laudă,

ca mine astăzi.

Tatăl face cunoscut copiilor săi credincioșia Ta.

Domnul m-a mântuit!

De aceea, în toate zilele vieţii noastre

vom suna din coardele instrumentelor noastre

în Casa Domnului” (Isaia 38,10-20).

În Văile fertile ale Tigrului și ale Eufratului locuia un popor vechi care, deși la data aceea era supus Asiriei, era rânduit să conducă lumea. Printre aceștia erau bărbaţi înţelepţi care dădeau o atenţie deosebită studiului astronomiei; și când au observat că umbra de pe cadran se întorsese cu zece trepte, s-au minunat nespus. Împăratul lor, Merodac-Baladan, după ce a aflat că această minune, prin care Dumnezeul cerului îi acordase o prelungire a vieţii, fusese dată ca semn regelui lui Iuda, a trimis soli la Ezechia să-l felicite pentru vindecare și să afle, dacă este posibil, mai multe despre Dumnezeul care era în stare să facă o așa minune.

Vizita acestor soli de la împăratul din ţara îndepărtată îi dădea lui Ezechia ocazia să-L înalţe pe Dumnezeul cel viu. Cât de ușor i-ar fi fost să vorbească despre Dumnezeu ca susţinător al tuturor lucrurilor create, prin a cărui favoare îi fusese cruţată viaţa tocmai când toate nădejdile i se spulberaseră! Ce transformări uimitoare ar fi avut loc dacă acești căutători după adevăr de pe Câmpiile Caldeii ar fi fost conduși să recunoască suveranitatea supremă a Dumnezeului celui viu!

Dar mândria și vanitatea au pus stăpânire pe inima lui Ezechia, și, în înălţare de sine, a lăsat deschise înaintea ochilor lacomi comorile cu care Dumnezeu îl îmbogăţise pe poporul Său. Regele „le-a arătat trimișilor locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul și aurul, miresmele și untdelemnul de preţ, toată casa lui de arme și tot ce se afla în visteriile lui: n-a rămas nimic în casa și în ţinuturile lui, pe care să nu li-l fi arătat” (Isaia 39,2). Nu pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu a făcut el aceasta, ci ca să se înalţe în ochii prinţilor străini. El nu a stat să aprecieze că acești bărbaţi erau reprezentanţii unui popor puternic, care nu avea nici temere și nici dragoste de Dumnezeu în inimă, și că era imprudent să le împărtășească tainele privind bogăţiile pământești ale naţiunii.

Vizita trimișilor la Ezechia a fost punerea la probă a recunoștinţei și devoţiunii lui. Raportul biblic spune: „Însă, când au trimis căpeteniile Babilonului soli la el să întrebe de minunea care avusese loc în ţară, Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui” (2 Cronici 32,31). Dacă Ezechia ar fi folosit ocazia dată lui ca să dea mărturie despre puterea, bunătatea și mila Dumnezeului lui Israel, raportul trimișilor ar fi fost o lumină care pătrunde întunericul. Dar el s-a înălţat mai presus de Domnul oștirilor. El „n-a răsplătit binefacerea pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima” (2 Cronici 32,25).

Cât de dezastruoase aveau să fie consecinţele! Lui Isaia i s-a descoperit că solii care se întorceau, duceau cu ei un raport cu privire la bogăţiile pe care le văzuseră, și că împăratul Babilonului și sfetnicii lui aveau să plănuiască să-și îmbogăţească propria ţară cu toate comorile Ierusalimului. Ezechia păcătuise grav. „Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda și peste Ierusalim” (vers. 25).

„Prorocul Isaia a venit apoi la împăratul Ezechia și l-a întrebat: «Ce au spus oamenii aceia și de unde au venit la tine?» Ezechia a răspuns: «Au venit la mine dintr-o ţară îndepărtată, din Babilon». Isaia a zis: «Ce au văzut în casa ta?» Ezechia a răspuns: «Au văzut tot ce este în casa mea; n-a rămas nimic în vistieriile mele, pe care să nu le fi arătat». Atunci, Isaia a zis lui Ezechia: «Ascultă cuvântul Domnului oștirilor! Iată, vor veni vremuri când vor duce în Babilon tot ce este în casa ta și tot ce au strâns părinţii tăi până în ziua de azi; nimic nu va rămâne, zice Domnul. Şi vor lua din fiii tăi, ieșiţi din tine, pe care-i vei naște, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului». Ezechia a răspuns lui Isaia: «Cuvântul Domnului, pe care l-ai rostit, este bun»” (Isaia 39,3-8).

Plin de remușcări, „Ezechia s-a smerit din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, și mânia n-a venit peste ei în timpul vieţii lui Ezechia” (2 Cronici 32,26). Dar sămânţa rea fusese semănată și, în timp, avea să răsară și să aducă un seceriș de pustiire și vai. În anii care i-au mai rămas, regele lui Iuda avea să aibă multă propășire din cauza efortului lui neabătut de a răscumpăra trecutul și e a-I aduce onoare Numelui lui Dumnezeu pe care-L slujise; cu toate acestea, credinţa avea să-i fie aspru încercată și avea să înveţe că numai punându-și toată încrederea în Iehova putea nădăjdui să biruiască puterile întunericului, care complotau la ruinarea lui și la distrugerea definitivă a poporului său.

Istoria lui Ezechia de a se arăta credincios însărcinării, cu ocazia vizitei solilor, cuprinde o lecţie importantă pentru toţi. Cu mult mai mult decât o facem, trebuie să vorbim despre capitolele preţioase din experienţa noastră, despre mila și bunătatea lui Dumnezeu, despre adâncimile inegalabile ale dragostei Mântuitorului. Când mintea și inima sunt umplute cu dragostea lui Dumnezeu, nu va fi greu să le împărtășim și altora ceea ce se cuprinde în viaţa spirituală. Gânduri înalte, aspiraţii nobile, o înţelegere mai clară a adevărului, planuri neegoiste, dorinţe după evlavie și sfinţenie își vor găsi expresia în cuvinte care descoperă ce fel de comoară adăpostește inima.

Cei cu care ne întovărășim în fiecare zi au nevoie de ajutorul nostru, de călăuzirea noastră. S-ar putea ca ei să fie într-o așa stare de spirit, încât un cuvânt rostit la vreme va fi ca un cui bine bătut. Mâine, unele dintre sufletele acestea pot fi acolo unde să nu le mai putem influenţa niciodată. Care este influenţa noastră asupra acestor tovarăși de călătorie?

Fiecare zi din viaţa noastră este încărcată de răspunderi pe care trebuie să le purtăm. În fiecare zi, cuvintele și faptele noastre fac o impresie asupra acelora cu care ne întovărășim. Cât de mare nevoie este să punem strajă buzelor noastre și să ne păzim cu atenţie pașii! O acţiune nechibzuită, un pas imprudent și valurile furioase ale unei ispite puternice pot arunca un suflet pe calea căderii. Nu mai putem aduna gândurile pe care le-am sădit în minţile oamenilor. Dacă ele au fost rele, am pus în mișcare un lanţ de împrejurări, un val al răului, pe care nu-l mai putem opri.

Pe de altă parte, dacă prin exemplul nostru îi ajutăm pe alţii în dezvoltarea principiilor bune, le dăm puterea să facă binele. La rândul lor, ei exercită aceeași influenţă bună asupra altora. În felul acesta, sute și mii de oameni sunt ajutaţi prin influenţa noastră de care nu ne putem da seama. Adevăratul urmaș al lui Hristos întărește hotărârile bune ale tuturor acelora cu care vine în legătură. În faţa unei lumi necredincioase și orbit de păcat, el descoperă puterea harului lui Dumnezeu și desăvârșirea caracterului Său.