Într-o vreme de teribilă primejdie naţională, când oștile Asiriei năvăleau în Regatul lui Iuda, și când se părea că nimic nu putea salva Ierusalimul de o distrugere completă, Ezechia și-a unit toate forţele regatului, ca să se împotrivească cu un curaj neabătut asupritorilor păgâni și să se încreadă în puterea lui Iehova de a-i elibera. „Întăriţi-vă și îmbărbătaţi-vă. Nu vă temeţi și nu vă spăimântaţi înaintea împăratului Asiriei și înaintea întregii mulţimi, care este un braţ de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta și va lupta pentru noi” (2 Cronici 32,7.8).

Nu fără motiv putea vorbi Ezechia cu încredere despre ceea ce avea să urmeze. Asirianul cel îngâmfat, deși fusese folosit de Dumnezeu pentru un timp ca toiag al mâniei Sale pentru pedepsirea naţiunilor, nu avea să domnească pentru totdeauna (vezi Isaia 10,5). „Nu te teme de asirian”, fusese solia Domnului trimisă prin Isaia, cu câţiva ani mai înainte pentru cei care locuiau în Sion, căci, „peste puţină vreme…, Domnul oștirilor va învârti biciul împotriva lui, cum a lovit pe Madian la stânca Oreb; și Își va mai ridica toiagul o dată asupra mării, ca odinioară în Egipt. În ziua aceea, se va lua povara lui de pe umărul tău, și jugul lui de pe gâtul tău, ba încă jugul va crăpa de grăsime” (Isaia 10,24-27).

Într-o altă solie dată „în anul morţii împăratului Ahaz”, prorocul declarase: „Domnul oștirilor a jurat și a zis: «Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini. Voi zdrobi pe asirian în ţara Mea, îl voi călca în picioare în munţii Mei; astfel jugul lui se va lua de pe ei, și povara lui va fi luată de pe umerii lor». Iată hotărârea luată împotriva întregului pământ, iată mâna, întinsă peste toate neamurile. Domnul oștirilor a luat această hotărâre, cine i se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă; cine o va abate?” (Isaia 14,28.24-27)

Puterea asupritorului avea să fie zdrobită. Totuși Ezechia, în primii ani ai domniei lui, continuase să plătească tribut Asiriei, în conformitate cu înţelegerea făcută cu Ahaz. În același timp, împăratul, „s-a sfătuit cu căpeteniile sale și cu oamenii lui cei viteji” și a făcut tot ce a fost posibil pentru apărarea regatului său. El și-a asigurat o rezervă mare de apă înăuntrul zidurilor Ierusalimului, pe când în afara cetăţii avea să fie lipsă. „Ezechia s-a îmbărbătat, a zidit din nou un alt altar, care era stricat, și l-a ridicat până la turnuri. A mai zidit un alt zid în afară, a întărit Milo, în cetatea lui David, și a pregătit o mulţime de arme și de scuturi. A pus căpetenii de război peste popor” (2 Cronici 32,3.5.6.). Nimic din ceea ce se putea face în pregătirea pentru asediu n-a rămas nefăcut.

Pe vremea urcării lui Ezechia pe tronul lui Iuda, asirienii luaseră deja ca prizonieri un mare număr dintre copiii lui Israel din Regatul de Nord; și la câţiva ani după ce începuse să domnească și în timp ce întărea încă fortăreţele Ierusalimului, asirienii au asediat și au cucerit Samaria și au împrăștiat cele zece seminţii în multe provincii ale împărăţiei asiriene. Hotarele lui Iuda se găseau la numai câţiva kilometri distanţă, și Ierusalimul era la mai puţin de optzeci de kilometri; iar comorile bogate care se găseau în templu aveau să-l ispitească pe vrăjmaș să se întoarcă.

Dar Regatul lui Iuda se hotărâse să-și facă partea, pregătindu-se să se împotrivească vrăjmașului și, după ce a făcut tot ceea ce inventivitatea și puterea omenească putea face, și-a strâns forţele și i-a îndemnat să fie curajoși: „Mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel” (Isaia 12,6), fusese solia prorocului Isaia către Iuda; iar regele, cu o credinţă neclintită, declara acum: „Cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, care ne va ajuta și va lupta pentru noi” (2 Cronici 32,8).

Nimic altceva nu inspiră credinţa atât de repede ca exercitarea credinţei. Împăratul lui Iuda se pregătise pentru furtuna ce venea; iar acum, încrezător că prorocia împotriva asirienilor avea să se împlinească, și-a întărit sufletul în Domnul. „Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia” (2 Cronici 32,8). Ce importanţă avea dacă armatele asiriene, înviorate după cucerirea celor mai mari naţiuni ale pământului și învingătoare asupra Samariei și Israelului, își vor îndrepta forţele împotriva lui Iuda? Ce importanţă avea dacă ei se îngâmfau prin cuvintele: „După cum mâna mea a pus stăpânire pe împărăţiile idolilor, unde erau mai multe icoane decât la Ierusalim și în Samaria, cum am făcut Samariei și idolilor ei, nu voi face și Ierusalimului și icoanelor lui?” (Isaia 10,10.11). Iuda nu avea nimic de ce să se teamă, căci tăria lor era în Iehova.

Criza așteptată multă vreme a sosit în cele din urmă. Oștile Asiriei, care înaintau din biruinţă în biruinţă, au pătruns în Iudeea. Încrezători în biruinţă, conducătorii și-au împărţit forţele în două armate: una urma să întâlnească armata egipteană, către miazăzi, iar cealaltă avea să asedieze Ierusalimul.

Singura nădejde a lui Iuda era acum în Dumnezeu. Orice ajutor posibil din armatele Egiptului fusese tăiat și nicio altă naţiune nu era aproape să-i întindă o mână prietenească.

Căpeteniile asiriene, sigure de tăria forţelor disciplinate, au pregătit o întâlnire cu căpeteniile lui Iuda, ocazie cu care au cerut cu obrăznicie predarea cetăţii. Această cerere a fost însoţită de blesteme hulitoare împotriva Dumnezeului evreilor. Datorită slăbiciunii și apostaziei lui Israel și Iuda, Numele lui Dumnezeu nu era de temut printre popoare, ci devenise un subiect de batjocură continuă (vezi Isaia,  52).

„Rabșache, una din căpeteniile lui Sanherib, le-a zis: «Spuneţi lui Ezechia: Așa vorbește marele împărat, împăratul Asiriei: Ce este încrederea aceasta pe care te bizuiești? Tu ai zis: Pentru război trebuie chibzuinţă și putere. Dar acestea sunt doar vorbe în vânt. În cine ţi-ai pus încrederea de te-ai răsculat împotriva mea?»” (2 Împăraţi 18,19.20)

Convorbirile căpeteniilor erau purtate în afara porţilor cetăţii, dar în auzul străjerilor de pe zid; pe când reprezentanţii împăratului asirian și-au rostit cu glas tare propunerile către căpeteniile lui Iuda, acestea le-au cerut să vorbească în limba siriană și nu în ebraică, pentru ca cei de pe zid să nu înţeleagă desfășurarea întâlnirii. Rabșache, bătându-și joc de această sugestie, și-a ridicat glasul și mai puternic și, continuând să vorbească în limba ebraică, a spus: „Ascultaţi cuvintele marelui împărat, împăratul Asiriei! Așa vorbește împăratul: «Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, căci nu va putea să vă izbăvească. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de Ezechia cu încrederea în Domnul, când zice: ’Domnul ne va izbăvi, și cetatea aceasta nu va fi dată în mâinile împăratului Asiriei’.

Nu ascultaţi pe Ezechia. Căci așa vorbește împăratul Asiriei: Faceţi pace cu mine, supuneţi-vă mie, și fiecare din voi va mânca din via lui și din smochinul lui și va bea apă din fântâna lui, până voi veni, și vă voi lua într-o ţară ca a voastră, într-o ţară plină de grâu și de vin, o ţară plină de pâine și de vii.

Nu vă lăsaţi amăgiţi de Ezechia, când vă zice: ’Domnul ne va izbăvi’. Oare dumnezeii neamurilor au izbăvit ei fiecare ţara lui din mâna împăratului Asiriei? Unde sunt dumnezeii Hamatului și Arpadului? Unde sunt dumnezeii din Sefarvaim? Şi unde sunt dumnezeii Samariei? Au izbăvit ei Samaria din mâna mea? Dintre toţi dumnezeii acestor ţări, care din ei și-au izbăvit ţara din mâna mea, pentru ca Domnul să izbăvească Ierusalimul din mâna mea?»” (Isaia 36,13-20)

La aceste batjocuri, copiii lui Iuda „nu i-au răspuns o vorbă”. Întâlnirea a ajuns la încheiere. Reprezentanţii iudei s-au întors la Ezechia „cu hainele sfâșiate, și i-au spus cuvintele lui Rabșache” (vers. 21,22). Împăratul, auzind despre aceste provocări și hule, „și-a sfâșiat hainele, s-a acoperit cu un sac și s-a dus în Casa Domnului” (2 Împăraţi 19,1).

Un sol a fost trimis la Isaia să-l informeze cu privire la rezultatele întâlnirii. Ziua aceasta „este o zi de necaz, de pedeapsă și de ocară”, a fost cuvântul pe care regele i l-a trimis. „Poate că Domnul, Dumnezeul tău, a auzit toate cuvintele lui Rabșache pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu, și poate că Domnul, Dumnezeul tău îl va pedepsi pentru cuvintele care le-a auzit. Înalţă dar o rugăciune pentru ceilalţi care au mai rămas” (2 Împăraţi 19,3.4).

„Împăratul Ezechia și prorocul Isaia, fiul lui Amoţ, au început să se roage pentru lucrul acesta și au strigat către cer” (2 Cronici 32,20).

Dumnezeu a răspuns la rugăciunile slujitorilor Săi. Lui Isaia i-a fost dată solia care s-o transmită lui Ezechia: „Așa vorbește Domnul: «Nu te speria de cuvintele pe care le-ai auzit și prin care M-au batjocorit slujitorii împăratului Asiriei. Voi pune în el un duh care îl va face ca, la auzul unei vești pe care o va primi, să se întoarcă în ţara lui; și-l voi face să cadă ucis de sabie în ţara lui»” (2 Împăraţi 19,7).

După ce s-au despărţit de căpeteniile lui Iuda, reprezentanţii Asiriei au luat legătura direct cu împăratul lor, care era cu o parte a armatei care controla drumul dinspre Egipt. Când a auzit răspunsul, Sanherib a scris o scrisoare batjocoritoare pentru Domnul, Dumnezeul lui Israel, vorbind astfel împotriva lui: „După cum dumnezeii neamurilor celorlalte ţării n-au putut să izbăvească pe poporul lor din mâna mea, tot așa nici Dumnezeul lui Ezechia nu va izbăvi pe poporul Său din mâna mea” ( 2 Cronici 32,17).

Ameninţarea lăudăroasă era însoţită de solia: „Să nu te înșele Dumnezeul tău, în care te încrezi, zicând: «Ierusalimul nu va fi dat în mâinile împăratului Asiriei». Iată, ai auzit ce au făcut împăraţii Asiriei tuturor ţărilor, și cun le-au nimicit; și tu, să fii izbăvit! Dumnezeul neamurilor pe care le-au nimicit părinţii mei, au izbăvit ei pe Gozan, Haran, Reţef și pe fiii lui Eden din Telasar? Unde este împăratul Hamatului, împăratul Arpadului și împăratul cetăţii Sevarfaimului, Henei și Ivei?” (2 Împăraţi 19,10-13)

Când împăratul lui Iuda a primit scrisoarea batjocoritoare, a luat-o la templu, „a întins-o înaintea Domnului” (vers. 14) și s-a rugat cu o credinţă puternică pentru ajutor din cer, ca popoarele pământului să știe că Dumnezeul evreilor încă trăiește și domnește. Era în joc onoarea lui Iehova; numai El putea aduce eliberarea.

„Doamne, Dumnezeul lui Israel, care șezi pe heruvimi”, se ruga Ezechia, „Tu ești singurul Dumnezeu al tuturor împăraţilor pământului! Tu ai făcut cerurile și pământul. Doamne, pleacă-Ţi urechea și ascultă! Doamne, deschide ochii și privește. Auzi cuvintele lui Sanherib, care a trimis pe Rabșache să batjocorească pe Dumnezeul cel viu. Da, Doamne, este adevărat că împăraţii Asiriei au nimicit neamurile și le-au pustiit ţările, și că au aruncat în foc pe dumnezeii lor; dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâna omului, erau lemn și piatră; și i-au nimicit. Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăvește-ne din mâna lui Sanherib, ca să știe împărăţiile pământului că numai Tu ești Dumnezeu, Doamne” (vers. 15-19).

Ia aminte, Păstorul lui Israel,

Tu, care povăţuiești pe Iosif ca pe o turmă!

Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care șezi pe heruvimi!

Trezește-Ţi puterea, înaintea lui Efraim,

Beniamin și Manase,

și vino în ajutorul nostru!

Ridică-ne, Dumnezeule,

fă să strălucească Faţa Ta

și vom fi scăpaţi!

Doamne, Dumnezeul oștirilor,

Până când Te vei mânia cu toată rugăciunea poporului Tău?

Îi hrănești cu o pâine de lacrimi,

și-i adăpi cu lacrimi din plin.

Ne faci să fim mărul de ceartă al vecinilor noștri,

și vrăjmașii noștri râd de noi între ei.

Ridică-ne Dumnezeul oștirilor!

Fă să strălucească Faţa Ta și vom fi scăpaţi!

Tu ai adus o vie din Egipt,

ai izgonit neamuri și ai sădit-o.

Ai făcut loc înaintea ei:

și ea a dat rădăcini și a umplut ţara.

Munţii erau acoperiţi de umbra ei,

și ramurile ei erau niște cedri ai lui Dumnezeu.

Își întindea mlădiţele până la mare,

și lăstarii până la Râu.

Pentru ce i-ai rupt gardul acum,

de-o jefuiesc toţi trecătorii?

O râmă mistreţul din pădure

și o mănâncă fiarele câmpului.

Dumnezeul oștirilor, întoarce-Te iarăși!

Privește din cer și vezi!

Cercetează via aceasta!

Ocrotește ce a sădit dreapta Ta,

și pe fiul, pe care și L-ai ales!…

Înviorează-ne iarăși și vom chema Numele Tău.

Doamne, Dumnezeul oștirilor, ridică-ne iarăși!

Fă să strălucească Faţa Ta,

și vom fi scăpaţi! (Psalmul 80)

Rugăciunile lui Ezechia în favoarea lui Iuda, a onoarei Conducătorului lor suprem, erau în armonie cu planul lui Dumnezeu. Solomon, în binecuvântarea rostită la consacrarea templului, se rugase Domnului „să facă în tot timpul dreptate robului său și poporului Său Israel, pentru ca toate popoarele pământului să poată cunoaște că Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El” (1 Împăraţi 8,59.60). Domnul avea să-Şi arate favoarea îndeosebi atunci când, în vreme de război sau de înfrângere de către o oștire, căpeteniile lui Israel aveau să intre în Casa de rugăciune și să se roage pentru izbăvire (vers. 33.34).

Ezechia n-a fost lăsat fără nădejde. Isaia a trimis la el să i se spună: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Am auzit rugăciunea pe care Mi-ai făcut-o cu privire la Sanherib, împăratul Asiriei. Iată cuvântul pe care l-a rostit Domnul împotriva lui:

Fecioara, fiica Sionului, te dispreţuiește și râde de tine; fata Ierusalimului dă din cap după tine.

Pe cine ai batjocorit și ai ocărât tu? Împotriva cui ai ridicat glasul? Şi împotriva cui ţi-ai ridicat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel! Prin solii tăi ai batjocorit pe Domnul, și ai zis: Cu mulţimea carelor mele am suit vârful munţilor, coastele Libanului! Voi tăia cei mai înalţi cedri ai lui, cei mai frumoși chiparoși ai lui, și voi atinge creasta lui cea mai înaltă, pădurea lui, care este ca o grădină de poame; am săpat și am băut ape străine, și voi seca cu talpa picioarelor Mele toate râurile Egiptului.

N-ai auzit că Eu de mult am pregătit aceste lucruri, și că le-am hotărât din vremurile vechi? Acum însă am îngăduit să se împlinească, și să prefaci cetăţi întărite în mormane de dărâmături. Locuitorii lor sunt neputincioși, îngroziţi și înmărmuriţi; au ajuns ca iarba de pe câmp și ca verdeaţa fragedă, ca iarba de pe acoperișuri și ca grâul care se usucă înainte de a-i da spicul.

Dar știu când stai jos, când ieși și când intri, și când ești furios împotriva Mea. Pentru că ești furios împotriva Mea și pentru că trufia ta a ajuns la urechile Mele, de aceea voi pune belciugul Meu în nările tale, și zăbala Mea între buzele tale și te voi face să te întorci pe drumul pe care ai venit»” (2 Împăraţi 19,20-28).

Regatul lui Iuda fusese pustiită de armata de ocupaţie; dar Dumnezeu făgăduise să se îngrijească în mod minunat de nevoile poporului. Lui Ezechia i-a fost trimisă solia: „Aceasta să-ţi fie semnul: Anul acesta veţi mânca ce crește de la sine, și al doilea an ce va răsări din rădăcinile rămase; dar în al treilea an veţi semăna, veţi secera, veţi sădi vii și veţi mânca din rodul lor. Rămășiţa din casa lui Iuda, ce va mai rămâne, va prinde iarăși rădăcini dedesubt, și deasupra va da rod. Căci din Ierusalim va ieși o rămășiţă și din muntele Sionului cei scăpaţi. Iată ce va face râvna Domnului oștirilor.

De aceea, așa vorbește Domnul asupra împăratului Asiriei: «Nu va intra în cetatea aceasta, nici nu va arunca săgeţi în ea, nu va sta înaintea ei cu scuturi și nu va ridica întărituri de șanţuri împotriva ei. Se va întoarce pe drumul pe care a venit, și nu va intra în cetatea aceasta, zice Domnul. Căci Eu voi ocroti cetatea aceasta ca să o mântuiesc, din pricina Mea, și din pricina robului Meu David»” (2 Împăraţi 19,29-34).

Chiar în noaptea aceea a venit izbăvirea. „În noaptea aceea, a ieșit îngerul Domnului și a ucis în tabăra asirienilor o sută optzeci de mii de oameni” (2 Împăraţi 19,35). „Toţi vitejii, domnitorii și căpeteniile” din tabăra împăratului Asiriei au fost uciși (2 Cronici 32,21).

Veștile cu privire la această judecată cumplită asupra oștirii care fusese trimisă să cucerească Ierusalimul au ajuns repede la Sanherib, care păzea încă drumul dinspre Egipt către Iudeea. Cuprins de frică, împăratul asirian s-a grăbit să plece și „s-a întors rușinat în ţara lui” (vers. 21). Dar nu avea să mai domnească multă vreme. Potrivit cu prorocia care fusese rostită cu privire la sfârșitul lui neașteptat, el a fost asasinat de cei din casa lui „și în locul lui a domnit fiul său Esar Hadon” (Isaia 37,38).

Dumnezeul evreilor biruise pe asirianul cel mândru. Onoarea lui Iehova fusese apărată în ochii popoarelor înconjurătoare. În Ierusalim, inimile oamenilor erau pline de o bucurie sfântă. Rugăciunile lor stăruitoare pentru izbăvire fuseseră împlinite cu mărturisirea păcatului și cu multe lacrimi. În nevoia lor cea mare se încrezuseră cu totul în puterea lui Dumnezeu de a-i salva, și El nu-i părăsise. Acum, curţile templului răsunau de cântecele so-lemne de laudă.

Dumnezeu este cunoscut în Iuda,

mare este Numele Lui în Israel.

Cortul lui este în Salem,

și locuinţa Lui este în Sion;

acolo a sfărâmat El săgeţile,

scutul, sabia și armele de război.

Tu ești mai măreţ,

mai puternic decât munţii răpitorilor.

Despuiaţi au fost vitejii aceia plini de inimă,

au adormit somnul de apoi;

n-au putut să se apere, toţi acei oameni viteji.

La mustrarea Ta, Dumnezeul lui Iacov,

au adormit și călăreţi, și cai.

Cât de înfricoșat ești Tu!

Cine poate să-Ţi stea împotrivă,

când Îţi izbucnește mânia?

Ai rostit hotărârea de la înălţimea cerurilor;

pământul s-a îngrozit și a tăcut,

când S-a ridicat Dumnezeu să facă dreptate,

și să-i scape pe toţi nenorociţii de pe pământ.

Omul Te laudă chiar în mânia lui,

când Te îmbraci cu toată urgia Ta.

Faceţi juruinţe Domnului, Dumnezeului vostru,

și împliniţi-le!

Toţi cei ce-l înconjoară,

să aducă daruri Dumnezeului celui înfricoșat.

El frânge mândria domnitorilor,

El este înfricoșat pentru împăraţii pământului (Psalmul 76).

Ridicarea și căderea Imperiului Asirian este bogată în învăţă-minte pentru popoarele pământului. Inspiraţia a asemănat gloria Asiriei, în culmea prosperităţii ei, cu un copac nobil din grădina lui Dumnezeu, care se înalţă deasupra copacilor din jur.

„Iată că Asirianul era un cedru falnic în Liban; ramurile lui erau stufoase, frunzișul umbros, tulpina înaltă, iar vârful îi ajungea până la nori… și tot felul de neamuri multe locuiau sub umbra lui. Era frumos prin mărimea lui, prin întinderea ramurilor lui; căci rădăcinile îi erau înfipte în ape mari. Cedrii din grădina lui Dumnezeu nu-l întreceau, chiparoșii nu erau de asemuit cu crengile lui, și platanii nu erau ca ramurile lui; niciun copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumuseţe. Îl făcusem atât de frumos prin mulţimea crăcilor lui, că-l pizmuiau copacii Edenului, care se aflau în grădina lui Dumnezeu” (Ezechiel 31,3-9).

Dar conducătorii Asiriei, în loc să folosească binecuvântările lor neobișnuite pentru binele omenirii, au devenit o nenorocire pentru multe ţări. Nemiloși, fără să se gândească la Dumnezeu sau la semenii lor, au urmat tactica neînduplecată de a determina toate popoarele să recunoască supremaţia zeilor cetăţii Ninive, pe care ei îi înălţau mai presus decât Cel Preaînalt. Dumnezeu îl trimisese la ei pe Iona cu o solie de avertizare și, pentru o vreme, s-au umilit înaintea Dumnezeului oștirilor și au căutat iertare. Dar la scurtă vreme s-au întors iarăși la închinarea idolatră și la cucerirea lumii.

Prorocul Naum, acuzându-i pe răufăcătorii din Ninive, exclama:

Vai de cetatea vărsătoare de sânge, plină de minciună,

plină de silnicie și care nu încetează să se dedea la răpire!

Auziţi pocnetul biciului roţilor,

tropăitul cailor și duruitul carelor!

Se aruncă năvalnici călăreţii, scânteiază sabia,

fulgeră suliţa… O mulţime de răniţi!…

Iată, am necaz pe tine, zice Domnul oștirilor… (Naum 3,1-3.5)

Cu o precizie fără greș, Cel Infinit încă are o judecată cu po-poarele. În timp ce mila Lui este oferită, cu chemări la pocăinţă, această judecată rămâne deschisă; dar atunci când oamenii ating un nivel stabilit de Dumnezeu, începe lucrarea mâniei Sale. Conturile se închid. Răbdarea divină ajunge la capăt. Mila nu mai mijlocește în favoarea lor.

„Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie și nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună și în vârtej, și norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea și o usucă, face să sece toate râurile; Basanul și Carmelul tânjesc, și floarea Libanului se vestejește. Se clatină munţii înaintea Lui, și dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea și toţi locuitorii ei. Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Şi cine poate ţine piept mâniei Lui aprinse? Urgia Lui se varsă ca focul și se prăbușesc stâncile înaintea Lui” (Naum 1,3-6).

Așa se face că Ninive „cetatea aceea veselă, care stătea plină de încredere și zicea în inima ei: «Eu și niciuna afară de mine!» s-a prefăcut în pustiu” (Ţefania 2,15). „Este jeluită, pustiită și stoarsă de tot! Inima îi este mâhnită, îi tremură genunchii, toate coapsele suferă și toate feţele au îngălbenit. Unde este acum culcușul acela de lei, pășunea aceea pentru puii de lei, pe unde umbla leul, leoaica și puiul de leu, fără să-i tulbure nimeni?” (Naum 2,10.11)

Privind înainte, la vremea când îngâmfarea Asiriei avea să fie doborâtă, Ţefania prorocea despre Ninive: „În mijlocul cetăţii se vor culca turme de vite de tot felul; pelicanul și ariciul vor rămâne noaptea pe acoperișurile stâlpilor ei. La ferestre se vor auzi ţipetele lor, pustiirea va fi în prag, căci căptușeala de cedru va fi scoasă” (Ţefania 2,14).

Mare a fost slava împărăţiei asiriene; mare i-a fost și căderea. Prorocul Ezechiel, dezvoltând mai departe imaginea cu cedrul cel nobil, a prevenit lămurit căderea Asiriei din cauza mândriei și cruzimii ei. El declara:

„Așa vorbește Domnul Dumnezeu… «Pentru că își înalţă vârful până la nori și inima i se mândrea cu înălţimea lui, l-am dat în mâinile viteazului neamurilor, care-i va face după răutatea lui; căci l-am izgonit. Străinii, cele mai grozave popoare l-au tăiat și l-au lepădat. Crengile i-au căzut în munţi și în toate văile. Ramurile i s-au sfărâmat în toate șuvoaiele ţării; și toate popoarele pământului au plecat de la umbra lui și l-au părăsit. Pe sfărâmările lui au venit și s-au așezat toate păsările cerului și toate fiarele câmpului și-au făcut culcușul între ramurile lui, ca să nu se mai îngâmfe niciunul din copacii de lângă ape cu înălţimea lor»…

Așa vorbește Domnul Dumnezeu…: «În ziua când s-a pogorât în Locuinţa morţilor, am răspândit jalea… și toţi copacii de pe câmp s-au uscat. De vuietul căderii lui am făcut să se cutremure neamu-rile»” (Ezechiel 31,10-16).

Mândria Asiriei și căderea ei trebuie să fie un exemplu până la sfârșitul timpului. În ce privește naţiunile pământului de astăzi, care în mândrie și aroganţă se aliniază împotriva Sa, Dumnezeu întreabă: „Cu cine poţi fi asemuit tu în slavă și în mărime între copacii Edenului? Totuși vei fi aruncat împreună cu copacii Edenului în adâncurile pământului” (vers. 18).

„Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; și cunoaște pe cei ce se încred în El. Dar cu niște valuri peste mal, va nimici” pe toţi aceia care caută să se înalţe mai presus de Cel Preaînalt (Naum 1,7.8).

„Mândria Asiriei va fi frântă și toiagul de cârmuire al Egiptului va pieri” (Zaharia 10,11). Acest lucru este adevărat nu numai cu privire la popoarele care s-au ridicat la luptă împotriva lui Dumnezeu în vremurile vechi, ci și la popoarele de astăzi, care nu împlinesc planul divin. În zilele răsplătirii finale, când Judecătorul cel drept al întregului pământ „va cerne neamurile” (Isaia 30,28), iar acelora care au păstrat adevărul le va fi îngăduit să intre în cetatea lui Dumnezeu, arcadele cerului vor răsuna de cântările biruitoare ale celor răscumpăraţi. „Voi însă veţi cânta”, declară prorocul, „ca în noaptea când se prăznuiește sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă, ca cel ce merge în sunetul flautului, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ… Atunci, asirianul va tremura de glasul Domnului, care îl va lovi cu nuiaua Sa. La fiecare lovitură de nuia hotărâtă pe care i-o va da Domnul, se vor auzi timpanele și arfele” (vers. 29-32).