Regatul lui Iuda a prosperat în toate zilele lui Ezechia, dar a coborât din nou sub anii lungi de domnie nelegiuită a lui Manase, când păgânismul a fost reînviat și mulţi din popor au fost târâţi în idolatrie. „Manase a fost pricina că Iuda și locuitorii Ierusalimului s-au rătăcit și au făcut rău mai mult decât neamurile pe care le nimicise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (2 Cronici 33,9). Lumina glorioasă a generaţiilor de mai înainte a fost urmată de întunericul superstiţiei și rătăcirii. Păcatele josnice au apărut și s-au dezvoltat – tirania, apăsarea, ura a tot ce este bun. Dreptatea a fost pervertită; violenţa predomina.

Totuși acele vremuri rele n-au fost fără martori pentru Dumnezeu și pentru dreptate. Experienţele grele prin care Iuda trecuse cu bine în timpul domniei lui Ezechia dezvoltaseră, în inimile multora, o tărie de caracter care acum slujea ca un zăgaz împotriva nelegiuirii copleșitoare. Mărturia lor în favoarea adevărului și a neprihănirii a trezit mânia lui Manase și a dregătorilor săi, care au căutat să se împietrească în păcătuire, prin aducerea la tăcere a oricărui glas de dezaprobare. „Manase a vărsat, de asemenea, mult sânge nevinovat, până acolo încât a umplut Ierusalimul de la un capăt a altul, afară de păcatele pe care le-a săvârșit, și care a târât și pe Iuda, făcând ce este rău înaintea Domnului” (2 Împăraţi 21,16).

Primul care avea să cadă a fost Isaia, care, timp de peste o jumătate de veac, stătuse înaintea lui Iuda ca sol rânduit de Iehova. „Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit uciși de sabie”, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace și în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peșteri și prin crăpăturile pământului” (Evrei 11,36-38).

Unii dintre aceia care au suferit în timpul domniei lui Manase, au fost însărcinaţi să dea mărturii speciale de mustrare și de judecată. Prorocii declarau: „Împăratul lui Iuda a săvârșit aceste urâciuni… mai rău decât tot ce făcuseră înaintea lui…” Din cauza acestei nelegiuiri, regatul lui se apropia de o criză; în curând, locuitorii ţării urmau să fie duși în Babilon, ca să ajungă, „de jaful și de prada tuturor vrăjmașilor lor” (2 Împăraţi 21,11.14). Dar Domnul nu avea să-i părăsească cu totul pe aceia care într-o ţară străină aveau să-L recunoască drept Creator al lor; aceștia aveau să sufere încercări mari, dar El urma să le aducă izbăvirea la timpul și calea stabilite de Cer. Aceia care aveau să-și pună încrederea deplină în El, urmau să găsească un adăpost sigur.

Prorocii au continuat să dea cu credincioșie avertizările și îndemnurile lor; neînfricaţi, i-au vorbit lui Manase și poporului lui; dar solii au fost batjocoriţi. Iuda cel apostat n-a luat aminte. Ca o anticipare a ceea ce avea să cadă peste popor, dacă aveau să continue în nepocăinţă, Domnul a îngăduit ca regele lor să fie luat rob de o grupă de ostași asirieni, care l-au „legat cu lanţuri și l-au dus la Babilon”, capitala lor vremelnică. Acest necaz l-a trezit la realitate, „și s-a smerit înaintea Dumnezeului părinţilor săi. I-a făcut rugăciuni; și Domnul, lăsându-Se înduplecat, i-a ascultat cererile și l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia lui. Şi Manase a cunoscut că Domnul este Dumnezeu” (2 Cronici 33,11-13). Dar această pocăinţă, oricât de profundă era ea, a venit prea târziu ca să mai scape regatul de influenţa distrugătoare a anilor de practici idolatre. Mulţi se poticniseră și căzuseră, ca să nu se mai ridice niciodată.

Printre aceia a căror experienţă de viaţă fusese modelată fără putinţă de întoarcere de la apostazia fatală a lui Manase, a fost chiar fiul lui, care a ajuns pe tron la vârsta de douăzeci de ani. Despre regele Amnon stă scris: „A umblat în toată calea în care umblase tatăl său, a slujit idolilor cărora le slujise tatăl său Manase; și s-a închinat înaintea lor; a părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi, și n-a umblat în calea Domnului” (2 Împăraţi 21,21.22). „Şi nu s-a smerit înaintea Domnului cum se smerise tatăl său Manase, căci Amnon s-a făcut din ce în ce mai vinovat.” Nelegiuitului rege nu i s-a îngăduit să mai domnească mult. În toiul nelegiuirilor sale sfidătoare, la numai doi ani după venirea lui la domnie, a fost ucis în palat de propriii slujitori. Şi „poporul ţării a ucis pe toţi cei ce uneltiseră împotriva împăratului Amnon. Şi, în locul lui, poporul ţării a pus împărat pe fiul său Iosia” (2 Cronici 33,23.25).

Odată cu venirea la tron a lui Iosia, care avea să domnească timp de treizeci și unu de ani, aceia care își părăsiseră curăţia credinţei, au început să spere că drumul decadent al regatului a fost oprit: că noul rege, cu toate că avea numai opt ani, se temea de Domnul și, încă de la început, „a făcut ce era bine înaintea Domnului, și a umblat în calea lui David, tatăl lui, și nu s-a abătut nici la dreapta nici la stânga” (2 Împăraţi 22,2). Născut dintr-un rege nelegiuit, asaltat de ispitele de a merge pe urmele tatălui său, dar cu ajutorul celor câţiva slujitori care-l încurajau în direcţia cea bună, Iosia a putut rămâne credincios Dumnezeului lui Israel. Avertizat de rătăcirile generaţiilor trecute, a ales să îndeplinească dreptatea, în loc să coboare în adâncimea păcatului și degradării unde căzuseră tatăl și bunicul lui. „El nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga.” Ca unul care avea să ocupe un loc de încredere, s-a hotărât să asculte de îndrumarea care fusese dată pentru călăuzirea conducătorilor lui Israel, și ascultarea lui a făcut posibil ca Dumnezeu să-l folosească drept vas de cinste.

La vremea când Iosia a început să domnească, și cu mulţi ani mai înainte, cei credincioși din Iuda puneau la îndoială dacă făgăduinţele lui Dumnezeu către Israelul din vechime aveau să se împlinească vreodată. Din punct de vedere omenesc, planul divin pentru poporul ales părea aproape cu neputinţă de împlinit. Apostazia din veacurile de mai înainte se întărise odată cu trecerea anilor, zece seminţii fuseseră împrăștiate printre păgâni, numai seminţiile lui Iuda și Beniamin mai rămăseseră și chiar acestea păreau a fi în pragul ruinei morale și naţionale. Prorocii începuseră să prevestească distrugerea totală a cetăţii lor frumoase, unde se afla templul construit de Solomon, în care se concentraseră toate nădejdile lor pământești de glorie naţională. Era oare posibil ca Dumnezeu să fie gata să se întoarcă de la planul Său declarat de a aduce izbăvirea acelora care-și puseseră încrederea în El? Faţă de îndelungata prigonire a celor neprihăniţi, puteau nădăjdui în zile mai bune aceia care rămăseseră credincioși lui Dumnezeu?

Aceste întrebări pline de îngrijorare erau exprimate de prorocul Habacuc. Privind situaţia celor credincioși din zilele lui, și-a exprimat povara inimii prin întrebarea: „Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă lași să văd nelegiuirea și Te uiţi la nedreptate? Asuprirea și silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri și se stârnește gâlceavă. De aceea legea este fără putere, și dreptatea nu se vede, căci cel rău biruiește pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte” (Habacuc 1,2-4).

Dumnezeu a răspuns la strigătul copiilor Săi credincioși. Prin portavocea Sa aleasă, Şi-a făcut cunoscută hotărârea de a aduce pedeapsa asupra poporului care se abătuse de la El, ca să slujească zeilor păgâni. În timpul vieţii unora dintre aceia care chiar atunci puneau întrebări cu privire la viitor, El avea să îndrume în mod minunat căile popoarelor conducătoare ale pământului și să-i aducă pe babilonieni în frunte. Acești caldeeni, „groaznici și înfricoșaţi” (Habacuc 1,7), aveau să cadă deodată peste ţara lui Iuda, ca un bici rânduit de Dumnezeu. Căpeteniile lui Iuda și cei mai de frunte din popor urmau să fie duși robi în Babilon; cetăţile, satele și ogoarele cultivate ale iudeilor urmau să rămână pustii; nimic nu avea să fie cruţat.

Încrezător că și prin această pedeapsă teribilă planul lui Dumnezeu pentru poporul Său avea să fie într-un fel împlinit, Habacuc s-a plecat cu umilinţă în faţa voii descoperite a lui Iehova; „Doamne, nu ești Tu din veșnicie Dumnezeul meu, Sfântul meu?” a strigat el. Apoi, credinţa lui trecând dincolo de perspectiva întunecată a viitorului apropiat și încrezându-se în făgăduinţele preţioase care descoperă dragostea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi încrezători, prorocul adaugă: „Nu vom muri!” (vers. 12). Cu această declaraţie de credinţă, a lăsat cazul lui și al tuturor celorlalţi credincioși israeliţi în mâinile unui Dumnezeu milostiv.

Aceasta n-a fost singura experienţă a lui Habacuc în exercitarea credinţei puternice. Într-o împrejurare, pe când medita cu privire la viitor, el spunea: „M-am dus la locul meu de strajă și stăteam pe un turn, ca să veghez și să văd ce are să-mi spună Domnul și ce-mi va răspunde la plângerea mea”. Cu îndurare, Domnul i-a răspuns; „Scrie prorocia și sapă-o pe table ca să se poată citi ușor, căci va veni și se va împlini negreșit. Iată i s-a îngâmfat sufletul, nu mai este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” (Habacuc 2,1-4).

Credinţa care l-a întărit pe Habacuc împreună cu toţi cei sfinţi și drepţi din zilele de grea încercare, era aceeași credinţă care susţine poporul lui Dumnezeu din zilele noastre. În ceasurile cele mai întunecate, în împrejurările cele mai descurajatoare, credinciosul își poate ţine sufletul legat de Izvorul a toată lumina și puterea. Prin credinţa în Dumnezeu, nădejdea și curajul lui pot fi reînnoite în fiecare zi. „Cel neprihănit va trăi prin credinţa lui”. În slujirea lui Dumnezeu nu trebuie să existe nici descurajare, nici oscilare, nici teamă. Domnul va împlini cele mai înalte așteptări ale acelora care-și pun încrederea în El. Domnul le va da înţelepciunea pe care o cer diferitele lor nevoi.

Apostolul Pavel dă o mărturie grăitoare despre grija îndestulătoare oferită fiecărui suflet încercat. Lui i-a fost dată asigurarea divină: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită”. Cu recunoștinţă și cu încredere, slujitorul încercat al lui Dumnezeu a răspuns: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12,9.10).

Trebuie că cultivăm și să încurajăm credinţa despre care au mărturisit prorocii și apostolii – credinţa care se sprijină pe făgăduinţele lui Dumnezeu și așteaptă mântuirea la timpul și în felul hotărâte de El. Cuvântul sigur al prorociei își va găsi împlinirea finală în arătarea glorioasă a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Împărat al împăraţilor și Domn al domnilor. Timpul de așteptare poate părea lung, sufletul poate fi apăsat de împrejurări descurajatoare, mulţi în care ne-am pus încrederea pot cădea pe cale; dar, împreună cu prorocul care s-a străduit să-l încurajeze pe Iuda într-o vreme de decădere fără egal, să spunem cu încredere: „Domnul este însă în Templul Lui cel Sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2,20). Să păstrăm mereu în minte solia încurajatoare: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minţi; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit… Cel neprihănit va trăi prin credinţa lui” (vers. 3.4).

Însufleţește-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne!

Fă-Te cunoscut în trecerea anilor!

Dar, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurările Tale!

Dumnezeu vine din Teman

și Cel Sfânt vine din muntele Paran…

Măreţia Lui acoperă cerurile

și slava Lui umple pământul.

Strălucirea Lui este ca lumina soarelui;

din mâna lui pornesc raze,

și acolo este ascunsă tăria Lui.

Înaintea Lui merge ciuma,

și molima calcă pe urmele Lui.

Se oprește și măsoară pământul cu ochiul;

privește și face pe neamuri să tremure;

munţii cei veșnici se sfărâmă,

dealurile cele vechi se pleacă;

El umblă pe cărări veșnice…

Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău,

să izbăvești pe unsul Tău…

Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori,

viţa nu va da niciun rod,

rodul măslinului va lipsi

și câmpiile nu vor da hrană,

oile vor pieri din staule

și nu vor mai fi boi în grajduri,

eu tot mă voi bucura în Domnul,

mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Domnul Dumnezeu este tăria mea…

(Habacuc 3,2-6.13.17-19)

Habacuc nu a fost singurul prin care s-a dat o solie cu privire la strălucita nădejde și biruinţa viitoare, ca și despre judecata prezentă. În timpul domniei lui Iosia, cuvântul Domnului a venit la Ţefania, arătând lămurit urmările stăruirii în apostazie și atrăgând atenţia bisericii adevărate asupra perspectivei glorioase de după aceea. Profeţiile lui cu privire la judecata care urma să vină asupra lui Iuda se aplică cu o putere egală și judecăţilor care vor cădea asupra lumii nepocăite la vremea celei de a doua veniri al lui Hristos:

Ziua cea mare a Domnului este aproape,

este aproape și vine în grabă mare!

Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului

și viteazul ţipă cu amar.

Ziua aceea este o zi de mânie,

o zi de necaz și de groază,

o zi de pustiire și nimicire,

o zi de întuneric și negură,

o zi de nori și de întunecime,

o zi în care vor răsuna trâmbiţa

și strigătele de război

împotriva cetăţilor întărite și turnurilor înalte (Ţefania 1,14-16).

„Atunci voi pune pe oameni la strâmtorare și vor bâjbâi ca niște orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea, le voi vărsa sângele ca praful. Nici argintul și nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi pustiită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării” (Ţefania 1,17.18).

Veniţi-vă în fire și cercetaţi-vă,

neam fără rușine,

până nu se împlinește hotărârea –

ca pleava trece vremea,

până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului,

până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului!

Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară,

care împliniţi poruncile Lui!

Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia!

Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului

 (Ţefania 2,1-3).

„Iată, în vremea aceea, voi lucra împotriva tuturor asupritorilor tăi; voi izbăvi pe cei șchiopi și voi strânge pe cei ce au fost izgoniţi, și îi voi face o pricină de laudă și de slavă în toate ţările unde sunt de ocară acum. În vremea aceea, vă voi aduce înapoi; în vremea aceea, vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de slavă și de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe prinșii voștri de război, sub ochii voștri, zice Domnul” (Ţefania 3,19.20).

Strigă de bucurie, fiica Sionului!

Strigă de veselie, Israele!

Bucură-te și saltă de veselie

din toată inima ta, fiica Ierusalimului!

Domnul a abătut de la tine pedepsele tale, a îndepărtat pe vrăjmașul tău;

Domnul, Împăratul lui Israel,

este în mijlocul tău;

nu trebuie să te mai temi de nicio nenorocire!

În ziua aceea, se va zice Ierusalimului:

„Nu te teme de nimic!

Sioane, să nu-ţi slăbească mâinile!

Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău

ca un viteaz care poate ajuta;

se va bucura de tine cu mare bucurie,

va tăcea în dragostea Lui

și nu va mai putea de veselie pentru tine” (vers. 14-17).