Influenţele tăcute, dar puternice, puse în mișcare de soliile prorocilor cu privire la robia babiloniană au contribuit la pregătirea căii pentru o reformă, care a avut loc în anul al optsprezecelea al domniei lui Iosia. Această mișcare reformatoare, prin care judecăţile care ameninţau au fost îndepărtate pentru o vreme, s-au născut într-un mod cu totul neașteptat, prin descoperirea și studierea unei părţi a Sfintei Scripturi care, timp de mai mulţi ani, fusese în mod ciudat pusă la un loc nepotrivit și pierdută.

Cu aproape un secol mai înainte, în timpul primului Paște sărbătorit de Ezechia, se luaseră măsuri pentru citirea publică, zilnică, a cărţii legii în faţa poporului de către preoţii-învăţători. Tocmai păzirea rânduielilor raportate de Moise, îndeosebi cele date în cartea legământului, care constituie o parte a Deuteronomului, a fost cea care a făcut ca domnia lui Ezechia să fie atât de prosperă. Dar Manase îndrăznise să îndepărteze aceste rânduieli; și, în timpul domniei lui, copia de la templu a cărţii legii se pierduse printr-o neglijenţă totală. În felul acesta, timp de mai mulţi ani, poporul de rând a fost lipsit de îndrumare.

Manuscrisul, multă vreme pierdut, a fost găsit în templu de Hilchia, marele preot, în timp ce clădirea era supusă unei reparaţii capitale, în armonie cu planul regelui Iosia de conservare a clădirii sfinte. Marele preot a înmânat cartea preţioasă lui Şafan, un cărturar învăţat, care a citit-o și apoi a dus-o la împărat împreună cu relatarea descoperirii.

Iosia a fost profund mișcat când a auzit pentru prima dată lectura îndemnurilor și avertizărilor raportate în acest manuscris vechi. Niciodată mai înainte nu-și dăduse seama atât de profund de claritatea cu care Dumnezeu pusese înaintea lui Israel „viaţa și moartea, binecuvântarea și blestemul” (Deuteronomul 30,19), și cum de repetate ori fuseseră îndemnaţi să aleagă calea vieţii ca să devină o laudă pe pământ, o binecuvântare pentru toate popoarele. „Întăriţi-vă și îmbărbătaţi-vă! Nu vă temeţi și nu vă înspăimântaţi”… fusese îndemnat Israel prin Moise; „căci Domnul, Dumnezeul tău, va merge El Însuși pentru tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa” (Deuteronomul 31,6).

Cartea abunda în asigurări cu privire la bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-i mântui în chip desăvârșit pe aceia care aveau să-și pună încrederea deplină în el. Așa cum lucrase la eliberarea lor din robia egipteană, tot așa avea să lucreze și la întemeierea lor în Ţara Făgăduinţei și la așezarea lor în fruntea popoarelor pământului.

Încurajările date ca răsplată a ascultării erau însoţite de prorocii cu privire la judecăţi împotriva celor neascultători; și când împăratul a auzit cuvintele inspirate, a recunoscut în tabloul pus înaintea lui, condiţiile care erau asemănătoare cu acelea care existau în realitate în regatul său. În legătură cu aceste descrieri profetice ale depărtării de Dumnezeu, a fost uimit să găsească declaraţii clare cu privire la urmarea faptului că ziua nenorocirii avea să vină cu grăbire și că nu va fi nicio scăpare. Limbajul era clar; nu putea fi nicio greșeală în înţelegerea cuvintelor. La încheierea volumului, printr-o succintă prezentare a procedeelor lui Dumnezeu cu Israel și printr-o repetare a evenimentelor viitoare, aceste probleme au fost lămurite pe deplin. În auzul întregului Israel, Moise declarase:

Luaţi aminte ceruri, și voi vorbi;

ascultă, pământule, cuvintele gurii mele.

Ca ploaia să curgă învăţăturile mele,

ca roua să cadă cuvântul meu,

ca ploaia repede pe verdeaţă, ca picăturile de ploaie pe iarbă!

Căci voi vesti Numele Domnului.

Daţi slavă Dumnezeului nostru!

El este Stânca;

lucrările Lui sunt desăvârșite,

căci toate căile Lui sunt drepte.

El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate,

El este drept și curat (Deuteronomul 32,1-4).

Adu-ţi aminte de zilele din vechime,

Socotește anii, vârstă de oameni după vârstă de oameni,

întreabă pe tatăl tău și te va învăţa,

Pe bătrânii tăi și îţi vor spune.

Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor,

când a despărţit pe copiii oamenilor,

au pus hotare popoarelor,

după numărul copiilor lui Israel.

Căci partea Domnului este poporul Lui,

Iacov este partea Lui de moștenire.

El l-a găsit într-un ţinut pustiu,

într-o singurătate plină de urlete înfricoșate;

l-a înconjurat, l-a îngrijit

și l-a păzit ca lumina ochilor Lui (vers. 5-10).

Israel a nesocotit Stânca mântuirii lui.

L-au întărâtat la gelozie prin dumnezei străini,

L-au mâniat prin urâciuni;

au adus jertfe dracilor,

unor idoli care nu sunt dumnezei,

unor dumnezei pe care nu-i cunoșteau,

dumnezei noi, veniţi de curând,

de care nu se temuseră părinţii voștri.

Ai părăsit Stânca cea care te-a născut,

și ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit,

Domnul a văzut lucrul acesta,

și S-a mâniat,

S-a supărat pe fiii și fiicele Lui.

El a zis: „Îmi voi ascunde Faţa de ei,

și voi vedea care le va fi sfârșitul,

căci sunt un neam stricat,

sunt niște copii necredincioși.

Mi-au întărâtat gelozia

 prin ceea ce nu este Dumnezeu,

M-au mâniat prin idolii lor deșerţi;

și Eu îi voi întărâta la gelozie

printr-un popor care nu este popor.

Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere…

Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei,

Îmi voi arunca toate săgeţile împotriva lor.

Vor fi topiţi de foame, stinși de friguri

și de boli cumplite.

Voi trimite în ei dinţii fiarelor sălbatice

și otrava șerpilor…

Ei sunt un neam care și-a pierdut bunul-simţ

și nu-i pricepere în ei.

Dacă ar fi fost înţelepţi, ar înţelege,

și s-ar gândi la ce li se va întâmpla!

Cum ar urmări unul singur o mie din ei,

și cum ar pune doi pe fugă zece mii,

dacă nu i-ar fi vândut Stânca,

dacă nu i-ar fi vândut Domnul?

Căci stânca lor nu este Stânca noastră,

vrăjmașii noștri înșiși

sunt judecători în această privinţă.

Oare nu este ascuns lucrul acesta la Mine?

Pecetluit în comorile Mele?

A Mea este răzbunarea și eu voi răsplăti

când va începe să le alunece piciorul!

Căci ziua nenorocirii este aproape,

și ceea ce-i așteaptă nu va zăbovi

(vers. 15-21.23.24.28-31.34.35).

Acestea și alte pasaje asemănătoare i-au făcut cunoscut lui Iosia dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său și oroarea Sa faţă de păcat. Când a citit poruncile cu privire la judecata grabnică asupra acelora care vor stărui în răzvrătire, împăratul s-a cutremurat pentru viitor. Stricăciunea lui Iuda fusese mare. Care avea să fie urmarea apostaziei lor continue?

În anii dinainte, regele nu fusese indiferent faţă de idolatria predominantă. „În al optulea an al domniei lui, pe când era încă tânăr”, se consacrase deplin în slujirea lui Dumnezeu. Patru ani mai târziu, la vârsta de douăzeci de ani, făcuse un efort stăruitor să îndepărteze ispita de la supușii lui, curăţind „Iuda și Ierusalimul de locurile înalte și de dumbrăvi, de chipurile cioplite și de chipurile turnate… Au dărâmat înaintea lui altarele Baalilor și au tăiat stâlpii Astarteei, chipurile cioplite și chipurile turnate, le-a făcut praf, a presărat pe mormintele celor ce le aduseseră jertfe, și a ars oasele preoţilor pe altarele lor. Astfel, a curăţit Iuda și Ierusalimul” (2 Cronici 34,3-5).

Nemulţumindu-se să facă o lucrare deplină numai în Regatul lui Iuda, tânărul conducător și-a extins eforturile și la acele părţi ale Palestinei ocupate anterior de cele zece seminţii ale lui Israel, din care acum mai era doar o rămășiţă slabă. „La fel”, spune raportul, „a făcut în cetăţile lui Manase, lui Efraim, lui Simeon și chiar ale lui Neftali”. Nu s-a întors la Ierusalim până ce n-a străbătut în lung și în lat această regiune de locuinţe ruinate „și a dărâmat altarele, a făcut bucăţi idolii închinaţi Astarteei, și chipurile cioplite le-a făcut praf și a tăiat toţi stâlpii închinaţi soarelui în toată ţara lui Israel” (vers. 6.7).

În felul acesta, Iosia, încă din prima tinereţe, se străduise să se folosească de poziţia lui ca rege pentru a înălţa principiile legii sfinte a lui Dumnezeu. Iar acum, în timp ce Şafan, cărturarul, îi citea din cartea legii, regele a descoperit în acest volum un tezaur de cunoștinţe, un aliat puternic în lucrarea de reformă pe care dorea atât de mult s-o vadă îndeplinită în ţară. S-a hotărât să meargă în lumina sfaturilor ei și astfel să facă tot ce-i stătea în putere pentru a face cunoscut poporului învăţăturile ei și a-i conduce, dacă va fi cu putinţă, la cultivarea respectului și dragostei pentru Legea cerului.

Dar era oare cu putinţă să aducă la îndeplinire reforma necesară? Israel aproape ajunsese la limitele răbdării divine; în curând, Dumnezeu avea să Se ridice să-i pedepsească pe aceia care aduseseră dezonoare asupra Numelui Său; mânia lui Dumnezeu se aprinsese deja împotriva poporului. Copleșit de amărăciune și de descurajare, Iosia și-a sfâșiat hainele, s-a plecat înaintea lui Dumnezeu, în agonia sufletului, căutând iertare pentru păcatele unei naţiuni nepocăite.

 În vremea aceea, profetesa Hulda locuia în Ierusalim, aproape de templu. Gândul regelui plin de presimţiri îngrijorătoare s-a îndreptat spre ea, și s-a hotărât să-L întrebe pe Domnul, prin acel sol ales, să afle, dacă era posibil, dacă prin orice mijloc al puterii lui lăuntrice l-ar putea slava pe Iuda cel rătăcit, aflat acum în pragul ruinei.

Gravitatea situaţiei și respectul pe care-l avea faţă de prorociţă l-au făcut să aleagă ca soli, pentru a-i trimite la ea, pe primii oameni din regat. „Duceţi-vă”, le-a poruncit el, „și întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor și pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit; căci mare este mânia Domnului care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noștri n-au ascultat cuvintele cărţii acesteia și n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea” (2 Împăraţi 22,13).

Prin Hulda, Domnul i-a trimis lui Iosia un cuvânt prin care i-a spus că distrugerea Ierusalimului nu putea fi evitată. Chiar dacă s-ar umili acum înaintea lui Dumnezeu, poporul nu putea scăpa de pedeapsă. Atât de mult se împietriseră sufletele lor prin săvârșirea răului, încât, dacă judecata nu avea să vină asupra lor, în scurtă vreme ei aveau să se întoarcă la aceeași vieţuire păcătoasă. „Spuneţi omului care v-a trimis la mine”, zice profetesa: „Așa vorbește Domnul: «Iată, voi trimite nenorociri asupra locului acestuia și asupra locuitorilor lui după cuvintele cărţii pe care a citit-o împăratul lui Iuda. Pentru că M-au părăsit și au adus tămâie altor dumnezei, mâniindu-Mă prin toate lucrările mâinilor lor, mânia Mea s-a aprins împotriva locului acestuia și nu se va stinge»” (vers. 15-17).

Dar pentru că regele și-a umilit inima înaintea lui Dumnezeu, Domnul avea să recunoască promptitudinea lui în căutarea iertării și milei. Lui i-a fost trimisă solia: „Pentru că ţi s-a mișcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc și împotriva locuitorilor lui, care vor ajunge de spaimă și de blestem, și pentru că ţi-ai sfâșiat hainele și ai plâns înaintea Mea, și Eu am auzit – zice Domnul – ; de aceea, iată, te voi adăuga la părinţii tăi, vei fi adăugat în pace în mormântul tău, și nu-ţi vor vedea ochii toate nenorocirile pe care le voi aduce asupra locului acestuia” (vers. 19.20).

Regele trebuia să lase în seama lui Dumnezeu evenimentele viitoare. El nu putea schimba hotărârile veșnice ale lui Iehova. Dar, anunţând pedepsele Cerului care aveau să vină peste ei, Domnul n-a îndepărtat ocazia pentru pocăinţă și reformă; și Iosia, văzând în aceasta dispoziţia din partea lui Dumnezeu de a amesteca judecăţile cu milă, s-a hotărât să facă tot ce-i stătea în putere pentru a înfăptui reformele stabilite. El a convocat îndată o mare adunare, la care au fost invitaţi bătrânii și magistraţii din Ierusalim și Iuda, împreună cu poporul de rând. Aceștia, împreună cu preoţii și cu leviţii, s-au întâlnit cu regele în curtea templului.

Regele personal a citit înaintea acestei mari adunări „toate cuvintele din cartea legământului pe care o găsiseră în Casa Domnului” (2 Împăraţi 23,2). Lectorul a fost profund impresionat și a rostit solia cu patos și cu o inimă zdrobită. Ascultătorii au fost adânc mișcaţi. Intensitatea simţămintelor ce se arătau pe chipul regelui, însăși solemnitatea soliei, avertizarea cu privire la judecăţile care aveau să vină – toate acestea și-au făcut efectul și mulţi s-au hotărât să se unească cu regele pentru a căuta iertare.

Iosia a propus ca cei cu cea mai înaltă autoritate să se unească cu poporul în legământ solemn înaintea lui Dumnezeu, pentru a conlucra într-un efort de a face schimbări hotărâte: „Împăratul stătea pe scaunul lui împărătesc și a făcut legământ înaintea Domnului, îndatorându-se să urmeze pe Domnul și să păzească poruncile , învăţăturile și legile Lui din toată inima și din tot sufletul lui, ca să împlinească astfel cuvintele legământului acestuia scrise în cartea aceasta”. Răspunsul a fost mai entuziast decât îndrăznise regele să spere: „Şi tot poporul a intrat în legământ” (vers. 3).

În reforma care a urmat, regele și-a îndreptat atenţia să distrugă orice urmă de idolatrie care mai era. Locuitorii ţării practicaseră atât de mult obiceiurile popoarelor înconjurătoare, închinându-se chipurilor de lemn și de piatră, încât se părea peste puterea omului de a îndepărta orice urmă a acestor păcate. Dar Iosia a stăruit în străduinţa lui de a curăţa ţara. Cu hotărâre s-a împotrivit idolatriei, omorându-i „pe toţi preoţii înălţimilor”… „Mai mult, Iosia a stârpit pe cei ce chemau duhurile, pe cei ce spuneau viitorul, terafimii, idolii și toate urâciunile care se vedeau în ţara lui Iuda și Ierusalim, ca să împlinească astfel cuvintele legii scrise în cartea pe care o găsise preotul Hilchia în Casa Domnului” (vers. 20.24).

În zilele divizării împărăţiei, cu veacuri mai înainte, când Ieroboam, fiul lui Nebat, sfidându-L cu îndrăzneală pe Dumnezeul căruia se închina Israel, a căutat să îndepărteze inima poporului de la slujbele templului din Ierusalim către forme noi de închinare, a clădit un altar nesfinţit la Betel. În timpul consacrării acestui altar, unde, în anii care aveau să vină, mulţi urmau să fie amăgiţi de practicile idolatre, a apărut deodată un bărbat al lui Dumnezeu, din Iuda, cu cuvintele de condamnare pentru practicile hulitoare. „El strigase împotriva altarului, zicând: «Altarule! Altarule! Așa vorbește Domnul: Iată că se va naște un fiu casei lui David; numele lui va fi Iosia; el va junghia pe tine pe preoţii înălţimilor, care ard tămâie pe tine și pe tine se vor arde oseminte omenești!” (1 Împăraţi 13,2). Această avertizare fusese însoţită de un semn prin care se dovedea că acel cuvânt rostit era de la Dumnezeu.

Trecuseră trei veacuri. În timpul reformei adusă la îndeplinire de Iosia, regele însuși era la Betel, unde se găsea acest altar vechi. Prorocia rostită cu mulţi ani înainte, în prezenţa lui Ieroboam, avea să fie acum împlinită literal:

„A dărâmat și altarul de la Betel și înălţimile făcute de Ieroboam, fiu lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălţimea și a prefăcut-o în ţărână și a ars idolul Astarteei.

Iosia a zis: «Ce este mormântul acesta pe care-l văd?» Oamenii din cetate i-au răspuns: «Este mormântul omului lui Dumnezeu care a venit din Iuda și a strigat împotriva altarului din Betel lucrurile acestea pe care le împlinești tu». Şi el a zis: «Lăsaţi-l, nimeni să nu-i atingă oasele!» Astfel, au păstrat oasele lui împreună cu ale prorocului care venise din Samaria” (2 Împăraţi 23,15-18).

Pe povârnișurile de miazăzi ale Muntelui Măslinilor, faţă în faţă cu frumosul templu al lui Iehova de pe muntele Moria, erau altarele și chipurile care fuseseră așezate de Solomon pentru a fi pe placul soţiilor lui idolatre (vezi 1 Împăraţi 11,6-8). De trei sute de ani aceste chipuri hidoase stătuseră pe „Muntele Urâciunii” ca martore ale apostaziei celui mai înţelept împărat al lui Israel. Şi acestea au fost îndepărtate și distruse de Iosia.

Regele a căutat mai departe să întărească credinţa lui Iuda în Dumnezeul părinţilor lor, ţinând o mare sărbătoare de Paște, în armonie cu prevederile statuate în cartea legii. Au fost făcute pregătiri de către aceia care aveau răspunderea slujbelor sfinte, și în ziua cea mare a sărbătorii, au fost aduse daruri de bunăvoie. „Paște ca acesta nu se prăznuise din vremea când judecau judecătorii pe Israel și în tot timpul împăraţilor lui Iuda” (vers. 22). Dar râvna lui Iosia, deși acceptată de Dumnezeu, nu putea ispăși păcatele generaţiilor trecute; nici evlavia manifestată de cei ce l-au urmat pe rege nu a produs o schimbare a inimii în mulţi care refuzaseră cu încăpăţânare să se întoarcă de la idolatrie la închinarea faţă de Dumnezeul cel adevărat.

Iosia a continuat să domnească timp de peste un deceniu de la sărbătorirea Paștelui. La vârsta de treizeci și nouă de ani, și-a găsit moartea în lupta cu oștile Egiptului; și „a fost îngropat în mormântul părinţilor săi. Tot Iuda și Ierusalimul l-au plâns pe Iosia, Ieremia a făcut un cântec de jale pentru Iosia. Toţi cântăreţii și toate cântăreţele au vorbit de Iosia în cântecele lor de jale până în ziua de azi, și au ajuns o datină în Israel. Cântările acestea sunt scrise în «Cântecele de jale»” (2 Cronici 35,24.25). „Înaintea lui Iosia, n-a fost niciun împărat care să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise; și chiar după el n-a fost niciunul ca el. Totuși Domnul nu S-a întors din iuţimea mâniei Lui cele mari, de care era aprins împotriva lui Iuda, din pricina tuturor celor ce făcuseră Manase ca să-l mânie” (2 Împăraţi 23,25.26). Se apropia cu grăbire vremea când Ierusalimul avea să fie distrus cu totul, iar locuitorii ţării duși în robie în Babilon, ca să înveţe lecţiile pe care refuzaseră să le înveţe în împrejurări mai favorabile.