Primii ani ai domniei lui Ioiachim au fost plini de avertizări despe apropierea nenorocirii. Cuvântul Domnului prin proroci era gata să se împlinească. Puterea asiriană dinspre miazănoapte, multă vreme suverană, nu avea să mai stăpânească popoarele. Egiptul la miazăzi, în a cărui putere regele lui Iuda își pusese încrederea zadarnic, avea să primească în curând o lovitură hotărâtă. Cu totul neașteptat, o nouă putere mondială, Imperiul Babilonian, se ridica la răsărit, eclipsând cu repeziciune toate celelalte popoare.

Timp de câţiva ani, împăratul Babilonului avea să fie folosit ca unealtă a mâniei lui Dumnezeu asupra lui Iuda cel nepocăit. Iar și iar Ierusalimul avea să fie invadat și cucerit de oștile asediatoare ale lui Nabucodonosor. O grupă după alta – la început câţiva, dar mai târziu mii și zeci de mii – aveau să fie luaţi robi în ţara Şinear, pentru a locui acolo în exil forţat. Ioiachim, Zedechia – toţi acești regi iudei urmau la rândul lor să devină vasali ai conducătorului babilonian și toţi aveau să se răscoale. Pedepse din ce în ce mai aspre aveau să le fie date poporului răsculat, până când, în cele din urmă, ţara întreagă avea să devină o pustietate, Ierusalimul avea să fie jefuit și nimicit prin foc, templul, pe care Solomon îl clădise, avea să fie distrus, iar Regatul lui Iuda avea să cadă, pentru a nu mai ocupa niciodată poziţia lui de odinioară printre popoarele pământului.

Acele vremuri de schimbare, atât de pline de primejdie pentru naţiunea israelită, au fost marcate de multe solii trimise de la Dumnezeu prin Ieremia. În felul acesta, Domnul le-a dat copiilor lui Iuda o mare ocazie de a se elibera din alianţa cu Egiptul și de a evita lupta cu conducătorii Babilonului. Când primejdia ameninţătoare s-a apropiat mai mult, Ieremia a învăţat poporul cu ajutorul unei învăţături practice, nădăjduind ca în felul acesta să-i trezească la un simţământ al obligaţiei lor faţă de Dumnezeu și să-i încurajeze să păstreze legături de prietenie cu conducerea babiloniană.

Pentru a ilustra importanţa ascultării de cerinţele lui Dumnezeu, Ieremia a adunat câţiva recabiţi într-una dintre încăperile templului și le-a pus înainte vin, invitându-i să bea. Așa cum era de așteptat, a întâlnit o împotrivire și un refuz categoric. „Noi nu bem vin!” au răspuns recabiţii cu hotărâre; „căci Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat următoarea poruncă: «Să nu beţi niciodată vin, nici voi, nici fiii voștri».

Atunci, cuvântul Domnului oștirilor a vorbit lui Ieremia astfel: «Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Du-te și spune oamenilor lui Iuda și locuitorilor Ierusalimului: Nu voiţi să luaţi învăţătura ca să ascultaţi de cuvintele Mele? zice Domnul. Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de azi și ascultă astfel de porunca tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit și de vreme, și târziu și nu M-aţi ascultat!»” (Ieremia 35,6.12-14)

Dumnezeu a căutat în felul acesta să pună într-un contrast izbitor ascultarea recabiţilor cu neascultarea și răzvrătirea poporului Său. Recabiţii ascultaseră de porunca tatălui lor, iar acum refuzau să fie atrași în nelegiuire. Dar bărbaţii lui Iuda nu ascultaseră cuvintele Domnului și ca urmare aveau să sufere judecăţile Sale cele mai aspre.

„V-am vorbit și de vreme, și târziu”, zicea Domnul, „și nu M-aţi ascultat! V-am trimis pe toţi slujitorii Mei proroci, i-am trimis într-una la voi, să vă spună: «Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi, și veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă și părinţilor voștri!» Dar voi n-aţi luat aminte și nu M-aţi ascultat. Da, fiii lui Ionadab, fiul lui Recab, păzesc porunca pe care le-a dat-o tatăl lor, însă poporul acesta nu M-ascultă! De aceea, așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Iată, voi aduce peste Iuda și peste toţi locuitorii Ierusalimului toate nenorocirile pe care le-am vestit cu privire la ei, pentru că le-am vorbit și nu M-au ascultat, pentru că i-am chemat și nu au răspuns!»” (vers. 14-17)

Când inimile oamenilor sunt îmblânzite și supuse de influenţa puternică a Duhului Sfânt, aceștia vor lua aminte la sfat; dar atunci când întorc spatele mustrărilor, până când inimile se împietresc, Dumnezeu îngăduie să fie conduși de alte influenţe. Refuzând adevărul, ei acceptă minciuna, care devine o cursă spre distrugerea lor.

Dumnezeu stăruise de Iuda să nu-L provoace la mânie, dar ei nu ascultaseră. În cele din urmă, s-a pronunţat hotărârea împotriva lor. Urmau să fie duși robi în Babilon. Caldeeni aveau să fie folosiţi ca unelte prin care Dumnezeu urma să-i pedepsească pe cei din poporul Său neascultător. Suferinţele bărbaţilor lui Iuda aveau să fie în raport cu lumina pe care o avuseseră și cu avertizările pe care le dispreţuiseră și le respinseseră. Multă vreme, Dumnezeu Își amânase judecăţile; dar acum, avea să-Şi arate dezaprobarea faţă de ei ca un ultim efort de a-i opri de pe drumul păcătos.

Asupra casei recabiţilor a fost pronunţată o bogată binecuvântare. Prorocul a declarat: „Pentru că aţi ascultat de poruncile tatălui vostru Ionadab, pentru că aţi făcut tot ce v-a poruncit el; pentru aceasta așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: «Ionadab, fiul lui Recab, nu va fi lipsit niciodată de urmași care să stea înaintea Mea!»” (vers. 18.19). În felul acesta, Dumnezeu l-a învăţat pe poporul Său că credincioșia și ascultarea se vor răsfrânge asupra lui Iuda în binecuvântare, așa cum recabiţii erau binecuvântaţi pentru ascultarea de porunca tatălui lor.

Învăţătura este pentru noi. Dacă cerinţele unui tată bun și înţelept, care a luat cele mai bune și mai suficiente măsuri pentru asigurarea urmașilor împotriva păcatelor necumpătării, erau demne de o ascultare strictă, fără îndoială că autoritatea lui Dumnezeu trebuie să fie cu atât mai mult luată în seamă, cu cât El este mai sfânt decât omul. Creatorul și Conducătorul nostru, nemărginit în putere, teribil în judecată, caută pe toate căile să-i determine pe oameni să vadă și să se pocăiască de păcatele lor. Prin gura slujitorilor săi, El prezice primejdiile neascultării; dă un semnal de avertizare și mustră cu credincioșie păcatul. Poporul Său era ţinut în prosperitate numai prin harul Său, prin veghere atentă a uneltelor Sale alese. El nu poate să susţină și să păzească un popor care refuză sfatul Lui, și-I dispreţuiește mustrările. Pentru o vreme, El poate să reţină judecăţile de pedepsire; dar nu-și reţine mânia la infinit.

Copiii lui Iuda erau număraţi printre aceia despre care Dumnezeu spusese: „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi și un popor sfânt” (Exodul 19,6). În timpul lucrării sale de slujire, Ieremia n-a pierdut niciodată din vedere importanţa vitală a sfinţeniei inimii în diferitele situaţii din viaţă și îndeosebi în slujirea Dumnezeului Celui Preaînalt. El a prevăzut în mod clar căderea regatului și împrăștierea locuitorilor lui Iuda printre popoare; dar cu ochiul credinţei privea dincolo de toate acestea, la vremurile restatornicirii. În auzul său răsuna puternic făgăduinţa divină: „«Şi Eu Însumi voi strânge rămășiţa oilor Mele din toate ţările, în care le-am izgonit; le voi crește și se vor înmulţi. Voi pune peste ele păstori care le vor paște; nu le va mai fi teamă nici groază, și nu va mai lipsi niciuna dintre ele, zice Domnul».” „«Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune și va face dreptate și judecată în ţarăț. În vremea lui, Iuda va fi mântuit, și Israel va avea liniște în locuinţa lui; și iată Numele pe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră!»” (Ieremia 23,3-6)

Astfel, prorociile cu privire la judecata care avea să vină erau amestecate cu făgăduinţele eliberării finale și măreţe. Aceia care alegeau să facă pace cu Dumnezeu și să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul apostaziei existente, urmau să primească tărie pentru orice încercare și să fie făcuţi în stare să mărturisească cu mare putere pentru El. Iar în veacurile ce urmau să vină, eliberarea lucrată în favoarea lor avea să depășească în faimă pe aceea îndeplinită pentru copiii lui Israel pe vremea Exodului. Aveau să vină zile, zice Domnul prin prorocul, când „nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel!» Ci se va zice: «Viu este Domnul care a scos și a dus înapoi sămânţa casei lui Israel din ţara de la miazănoapte și din ţările în care îi risipisem! Şi vor locui în ţara lor»” (vers. 7. 8). Așa erau prorociile minunate rostite de Ieremia în anii de încheiere a istoriei Regatului lui Iuda, când babilonienii deveneau atotputernici și chiar atunci când își aduceau oștile asediatoare împotriva zidurilor Sionului.

Asemenea celei mai plăcute melodii, aceste făgăduinţe de eliberare răsunau în auzul acelora care erau statornici în închinarea adusă lui Iehova. În căminele înstăriţilor și ale săracilor, unde sfaturile unui Dumnezeu care-Şi ţine legământul erau încă păstrate cu respect, cuvintele prorocului erau repetate iar și iar. Chiar și copiii erau treziţi cu putere și asupra minţilor lor tinere și receptive erau produse impresii dăinuitoare.

Păzirea conștiincioasă a poruncilor Sfintelor Scripturi, în zilele slujirii lui Ieremia, le-a creat lui Daniel și tovarășilor săi ocaziile de a-L înălţa pe Dumnezeul cel adevărat înaintea popoarelor pământului. Educaţia pe care acești tineri elevi o primiseră în căminele părinţilor lor, i-a făcut tari în credinţă și neabătuţi în slujirea viului Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. La începutul domniei lui Ioiachim, când Nabucodonosor a asediat pentru prima dată și a cucerit Ierusalimul, luându-i pe Daniel și pe tovarășii lui, împreună cu alţii aleși, în mod deosebit pentru slujirea la curtea Babilonului, credinţa robilor evrei a fost încercată extrem de mult. Dar aceia care învăţaseră să-și pună încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu, le-au găsit îndestulătoare în toate experienţele prin care erau chemaţi să treacă în timpul rămânerii lor într-o ţară străină. Scripturile s-au dovedit pentru ei o călăuză, un sprijin.

Ca interpret al însemnătăţii judecăţilor care începeau să cadă peste Iuda, Ieremia a manifestat o atitudine nobilă în apărarea dreptăţii lui Dumnezeu și a planurilor Sale pline de milă, chiar în timpul pedepselor celor mai aspre. Prorocul lucra neobosit. Dornic să ajungă la toate categoriile de oameni, și-a lărgit sfera de influenţă dincolo de Ierusalim, la regiunile înconjurătoare, prin vizite repetate în diferitele părţi ale regatului.

În mărturiile lui către biserică, Ieremia se referea continuu la învăţăturile din cartea legii, care fusese atât de mult onorată și înălţată în timpul domniei lui Iosia. El accentua din nou importanţa păstrării unei legături prin legământ cu Fiinţa cea atotmilostivă și plină de îndurare, care, de pe înălţimile Sinaiului, rostise preceptele Decalogului. Cuvintele de avertizare și de îndemn ale lui Ieremia au ajuns în toate părţile regatului și toţi au avut posibilitatea să cunoască voia lui Dumnezeu cu privire la popor.

Prorocul a lămurit faptul că Tatăl nostru ceresc îngăduie să cadă judecăţile Sale „pentru ca popoarele să știe că sunt doar oameni” (Psalmi 9,20). „Dacă și după aceasta vă veţi împotrivi și nu veţi voi să Mă ascultaţi”, îl avertizase Domnul mai dinainte pe poporul Său, „vă voi împrăștia printre neamuri și voi scoate sabia după voi. Ţara voastră va fi pustiită și când veţi fi în ţara vrăjmașilor voștri, atunci ţara se va odihni și se va bucura de Sabatele ei” (Leviticul 26,21.28.33).

În același timp, soliile cu privire la nenorocirea care se apropia erau trimise căpeteniilor și poporului; conducătorul lor, Ioiachim, care ar fi trebuit să fie un conducător spiritual înţelept, primul în mărturisirea păcatului, în reforme și în fapte bune, își petrecea vremea în plăceri egoiste. „Îmi voi zidi o casă mare și odăi încăpătoare”, își propunea el; și această casă „căptușită cu cedru și vopsită cu roșu” (Ieremia 22,14) a fost clădită cu bani și muncă procurate prin înșelăciune și apăsare.

Mânia profetului se aprinse, și a fost inspirat să rostească o judecată asupra conducătorului necredincios. „Vai de cel ce își zidește case cu nedreptate și odăile cu nelegiuire”, a declarat el; „care pune pe aproapele său să lucreze degeaba, fără să-i dea plata… Împărat ești tu oare, de te întreci cu cedrii? Nu mânca tatăl tău și nu bea și el? Şi totuși făcea dreptate și judecată, și era fericit. Judeca pricina săracului și a celui lipsit, și era fericit. Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaște? zice Domnul. Dar tu n-ai ochi și inimă decât ca să te dedai la lăcomie, ca să verși sânge nevinovat, și să întrebuinţezi asuprire și silnicie.

De aceea, așa vorbește Domnul, despre Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda: «Nu-l voi plânge, zicând: Vai, fratele meu! Vai, sora mea! Nici nu vor plânge, zicând: Vai, doamne! Vai, Măria sa! Ci va fi înmormântat ca un măgar, va fi târât, aruncat afară din porţile Ierusalimului!»” (vers. 13-19)

În câţiva ani, această judecată grozavă avea să cadă asupra lui Ioiachim, dar, mai înainte, Domnul, în mila Sa, a făcut cunoscut poporului nepocăit planul Său. În al patrulea an al domniei lui Ioiachim, „Ieremia a vorbit înaintea întregului popor al lui Iuda și înaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului”, arătând că „de la al treisprezecelea an al domniei lui Iosia sunt douăzeci de ani de când” el dăduse mărturie cu privire la dorinţa lui Dumnezeu de a mântui, însă soliile fuseseră respinse (Ieremia 25,2.3). Iar acum, Cuvântul Domnului pentru ei era:

„Așa vorbește Domnul oștirilor: «Pentru că n-aţi ascultat cuvintele Mele iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte», zice Domnul, «și voi trimite la robul Meu Nabucodonosor, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări și împotriva locuitorilor ei și împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârșire și să facă din ele un pustiu și o pricină de batjocură, niște dărâmături veșnice. Voi face să înceteze între ei strigătele de bucurie și strigătele de veselie, cântecele mirelui și cântecele miresei, uruitul morii și lumina lămpii. Toată ţara va fi o paragină, un pustiu, și neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de șaptezeci de ani»” (vers. 8-11).

Cu toate că hotărârea de pedepsire fusese clar rostită, cuprinsul ei grozav abia putea fi înţeles de mulţimile care ascultau. Pentru ca să se facă o impresie mai profundă, Domnul a căutat să ilustreze însemnătatea cuvintelor rostite. Domnul l-a îndemnat pe Ieremia să asemene soarta poporului cu golirea unui potir plin cu vinul mâniei divine. Printre primii care aveau să bea din acest potir de vaiuri urma să fie „Ierusalimul și cetăţile lui Iuda, împreună cu împăraţii din ele”. Alţii aveau să se împărtășească din acest potir – „Faraon, împăratul Egiptului, și slujitorii lui, și căpeteniile lui, și tot poporul lui”, împreună cu multe alte popoare ale pământului, până când planul lui Dumnezeu avea să fie împlinit (vezi Ieremia,  25).

Pentru a ilustra mai departe natura judecăţilor care aveau să vină cu grăbire, prorocul a fost sfătuit să „ia dintre bătrânii poporului și dintre bătrânii preoţilor și să meargă în valea fiilor lui Himon” și acolo, după ce va trece în revistă apostazia lui Iuda, trebuia să spargă în bucăţi un „vas de pământ” și să spună din partea lui Iehova, al cărui slujitor era: „Tocmai așa voi zdrobi poporul acesta și cetatea aceasta cum se sparge un vas de pământ fără să poată fi făcut la loc”.

Prorocul a făcut așa cum i s-a poruncit. Apoi, întorcându-se în cetate, a stat în curtea templului și a spus în auzul întregului popor: „Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: «Iată, voi aduce peste cetatea aceasta și peste toate cetăţile care ţin de ea, toate nenorocirile pe care i le-am vestit mai înainte, pentru că și-au înţepenit grumazul ca să n-asculte cuvintele Mele»” (vezi Ieremia,  19).

În loc să ducă la mărturisire și pocăinţă, cuvintele prorocului au trezit mânia acelora care au o înaltă autoritate, și, ca urmare, Ieremia a fost privat de libertate. Cu toate că a fost întemniţat și pus în lanţuri, prorocul a continuat să rostească solia Cerului către aceia care stăteau în jurul lui. Glasul lui n-a putut fi adus la tăcere prin persecuţie. Cuvântul adevărului, spunea el, „în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot” (Ieremia 20,9).

Cam pe vremea aceea, Domnul i-a poruncit lui Ieremia să scrie soliile pe care dorea să le transmită acelora pentru mântuirea cărora inima lui plină de milă suspina fără încetare. „Ia un sul de carte și scrie în el toate cuvintele pe care ţi le-am spus cu privire la toate neamurile, din ziua când ţi-am vorbit, pe vremea lui Iosia, până în ziua de azi! Poate că dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să li-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea și le voi ierta astfel nelegiuirea și păcatul” (Ieremia 36,2.3).

În ascultare de porunca aceasta, Ieremia a chemat în ajutor un prieten credincios, pe Baruc, scriitorul, și i-a dictat „și Baruc a scris într-o carte, după cum spunea Ieremia, toate cuvintele pe care le spusese lui Ieremia Domnul” (vers. 4). Acestea au fost scrise cu grijă pe un sul de pergament și au constituit o mustrare solemnă a păcatului, o avertizare cu privire la urmarea sigură a unei apostazii continue și un apel stăruitor de renunţare la tot ce este rău.

Când scrierea a fost terminată, Ieremia, care era încă închis, l-a trimis pe Baruc să citească sulul mulţimilor care se adunau la templu cu ocazia unei zile de post naţional, „în anul al cincilea al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, în luna a noua”. „Poate se vor smeri”, zicea prorocul, „cu rugăciuni înaintea Domnului și se vor întoarce fiecare de la calea sa cea rea. Căci mari sunt mânia și urgia cu care l-a ameninţat Domnul pe poporul acesta!” (vers. 9.7)

Baruc a ascultat, și sulul a fost citit înaintea tuturor oamenilor lui Iuda. După aceea, scribul a fost chemat să vină înaintea căpeteniilor să le citească cele scrise. Ei au ascultat cu mare interes și au făgăduit să-i facă cunoscut regelui tot ceea ce auziseră, dar l-au sfătuit pe scrib să se ascundă, căci se temeau că regele va respinge mărturia și va căuta să-i ucidă pe aceia care au pregătit și au transmis solia.

Când căpeteniile i-au spus ceea ce citise Baruc, regele a ordonat imediat ca sulul să fie adus înaintea lui și să fie citit. Unul dintre aghiotanţii regali, pe nume Iehudi, s-a dus și a adus sulul și a început să citească cuvintele de mustrare și de avertizare. Era încă iarnă, iar regele și colaboratorii săi de stat, căpeteniile lui Iuda, erau adunaţi în jurul focului. Doar o mică parte fusese citită, când regele, departe de a tremura pentru primejdia care plana asupra lui și a poporului său, a luat sulul și plin de mânie a „tăiat cartea cu briceagul logofătului și a aruncat-o pe jăraticul de cărbuni, unde a fost arsă de tot” (vers. 23).

Nici regele, nici căpeteniile nu s-au îngrozit „nici nu și-au sfâșiat hainele”. Unele dintre căpetenii însă „au mijlocit pe lângă împărat să nu ardă sulul, dar el nu a vrut să îi asculte”. După ce scrierea a fost distrusă, mânia regelui nelegiuit s-a ridicat împotriva lui Ieremia și a lui Baruc și a trimis îndată să-i prindă; „dar Domnul i-a ascuns” (vers. 24-26).

Aducând în atenţia închinătorilor templului, a căpeteniilor și a regelui mustrările sfinte cuprinse în sulul inspirat, Dumnezeu a căutat cu îndurare să-i avertizeze pe bărbaţii lui Iuda, spre binele lor. „Poate că dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să li-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea și le voi ierta astfel nelegiuirea și păcatul” (vers. 3). Dumnezeu are milă de oamenii care se luptă în orbirea perversităţii; El caută să lumineze înţelegerea întunecată, trimiţând mustrări și ameninţări cu scopul de a-i face pe cei din poziţii înalte să-și dea seama de neștiinţa lor și să-și plângă rătăcirile. El Se străduiește să-i ajute pe cei mulţumiţi de sine să devină nemulţumiţi cu lucrările lor zadarnice și să caute binecuvântarea spirituală printr-o legătură strânsă cu Cerul.

Planul lui Dumnezeu nu este să trimită soli care să măgulească și să placă păcătoșilor; El nu dă solii de pace pentru a-i legăna pe cei nesfinţiţi într-o siguranţă falsă. Din contră, așază poveri grele asupra conștiinţei făcătorului de rele și îi străpunge sufletul cu săgeţile ascuţite ale simţământului vinovăţiei. Îngerii-slujitori îi prezintă judecăţile de temut ale lui Dumnezeu pentru a-i adânci simţământul nevoii și a-l aduce la strigătul agonizant: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Fapte 16,30). Însă Mâna care umilește până la pământ, mustră păcatul și face de rușine mândria și ambiţia, este Mâna care îl înalţă pe cel pocăit și zdrobit. Cu cea mai adâncă împreună-simţire, Acela care îngăduie pedepsei să cadă, întreabă: „Ce vrei să-ţi fac?”

Când omul a păcătuit împotriva unui Dumnezeu sfânt și milos, el nu poate urma o cale mai nobilă decât să se pocăiască sincer și să-și mărturisească rătăcirile cu lacrimi și cu amărăciune în suflet. Aceasta cere Dumnezeu de la el; El nu primește nimic mai puţin decât o inimă zdrobită și un duh căit. Dar regele Ioiachim și domnitorii lui, în aroganţa și mândria lor, au respins invitaţia lui Dumnezeu. Ei n-au luat seama la avertizările Sale ca să se pocăiască. Ocazia plină de îndurare care le-a fost oferită în momentul arderii sulului sfânt, a fost ultima. Dumnezeu spusese că dacă de data aceea refuzau să asculte de glasul Său, le va trimite judecăţi înfricoșătoare. Ei au refuzat să asculte, și El a rostit judecăţile Sale finale asupra lui Iuda. El avea să trimită mânia Sa deosebită asupra omului care se ridicase cu îngâmfare împotriva Celui Atotputernic.

„De aceea, așa vorbește Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: «Niciunul din ai lui nu va ședea pe scaunul de domnie al lui David. Trupul lui mort va fi lăsat la căldură ziua și la frig noaptea. Îl voi pedepsi pe el, sămânţa lui și pe slujitorii lui, pentru nelegiuirea lor și voi aduce peste ei, peste locuitorii Ierusalimului și peste oamenii lui Iuda toate nenorocirile cu care i-am ameninţat, fără ca ei să fi vrut să Mă asculte!»” (Ieremia 36,30.31)

Arderea sulului nu a însemnat sfârșitul prorociei. Cuvintele scrise erau mai ușor de îndepărtat decât mustrarea și avertizarea pe care ele le conţineau, precum și de pedeapsa iminentă pe care Dumnezeu o pronunţase împotriva răzvrătitului Israel. Dar sulul a fost scris din nou: „Ia din nou o altă carte”, i-a poruncit Domnul slujitorului Său, „și scrie în ea toate cuvintele care erau în cea dintâi, carte pe care a ars-o Ioiachim, împăratul lui Iuda” (vers. 28). Raportul cu prorociile cu privire la Iuda și la Ierusalim fuseseră transformate în cenușă; dar cuvintele erau încă vii în inima lui Ieremia, „ca un foc care mistuie”, iar prorocului i s-a îngăduit să reproducă ceea ce mânia omului nu a reușit să distrugă.

Luând un alt sul, Ieremia i l-a dat lui Baruc, care „a scris în el, după spusele lui Ieremia, toate cuvintele din cartea pe care o arsese în foc Ioiachim, împăratul lui Iuda. Multe alte cuvinte de felul acesta au mai fost adăugate la ea” (vers. 28.32). Mânia omului căutase să oprească lucrările prorocului lui Dumnezeu; dar chiar mijloacele prin care Ioiachim se străduise să limiteze influenţa slujitorului lui Iehova au dat o altă ocazie pentru a face clare cerinţele divine.

Duhul de împotrivire faţă de mustrare, care a dus la prigonirea și întemniţarea lui Ieremia, există și astăzi. Mulţi refuză să ia seama la avertizările repetate, preferând să-i asculte pe învăţătorii falși care le lingușesc vanitatea și trec cu vederea faptele lor rele. În ziua încercării, unii ca aceștia nu vor avea un adăpost sigur, niciun ajutor din cer. Slujitorii aleși ai lui Dumnezeu să întâmpine cu mult curaj și răbdare încercările și suferinţele care vin asupra lor prin mustrare, neglijare și prezentare greșită. Să continue să se achite cu credincioșie de lucrarea pe care Dumnezeu le-a dat-o s-o facă, amintindu-și mereu că prorocii din vechime și Mântuitorul lumii împreună cu apostolii Săi au suferit ocară și persecuţie din pricina Cuvântului.

Planul lui Dumnezeu era ca Ioiachim să ia seama la sfaturile lui Ieremia și astfel să capete trecere în ochii lui Nabucodonosor, ca să fie scutit de multă suferinţă. Tânărul rege îi jurase supunere conducătorului babilonian și dacă ar fi rămas credincios făgăduinţei ar fi impus respect păgânilor și aceasta ar fi dus la preţioase ocazii de convertire a sufletelor.

Dispreţuind neobișnuitele privilegii oferite, regele lui Iuda a urmat calea propriei alegeri. Şi-a călcat cuvântul de onoare dat împăratului Babilonului și s-a răzvrătit. Acesta l-a adus pe el și regatul lui într-o situaţie foarte dificilă. Împotriva lui au fost trimise „cete caldeene și cete de sirieni, și cete de moabiţi, și cetele copiilor lui Amon” (2 Împăraţi 24,2), și acesta a fost fără putere să ferească ţara de pustiirea acestor jefuitori. În câţiva ani și-a încheiat domnia dezastruoasă în rușine, respins de Cer, urât de poporul său și dispreţuit de conducătorii Babilonului, a căror încredere o trădase – și toate acestea ca urmare a greșelii fatale de a se îndepărta de planul lui Dumnezeu, așa cum a fost descoperit prin solul său rânduit.

Ioiachin (cunoscut și sub numele de Ieconia sau Conia), fiul lui Ioiachim, a ocupat tronul pentru numai trei luni și zece zile, după care s-a predat armatelor caldeene care, din cauza răzvrătirii conducătorului lui Iuda, au asediat din nou cetatea condamnată. Cu această ocazie, Nabucodonosor „i-a adus pe Ioiachin la Babilon, pe mama împăratului, nevestele împăratului și slujitorii lui și pe mai marii ţării… în număr de șapte mii împreună cu teslarii și fierarii, în număr de o mie”. Împreună cu aceștia, împăratul Babilonului a luat „toate vistieriile Casei Domnului și vistieriile casei împăratului” (2 Împăraţi 24,15.16.13).

Regatul lui Iuda, având puterea distrusă și jefuit de tăria lui, atât în oameni, cât și în comori, a avut îngăduinţa totuși să existe ca o conducere separată. În fruntea regatului, Nabucodonosor l-a pus pe Matania, fiul mai tânăr al lui Iosia, care și-a schimbat numele în Zedechia.