În anul al nouălea al domniei lui Zedechia, „Nabucodonosor, împăratul Babilonului, a venit cu toată oștirea împotriva Ierusalimului” (2 Împăraţi 25,1), pentru a asedia cetatea. Perspectiva lui Iuda era fără nădejde, „Iată am necaz pe tine”, spusese Însuși Domnul prin Ezechiel,… „Eu, Domnul, Mi-am scos sabia din teacă, și nu se va mai întoarce înapoi în ea… Toate inimile se vor înspăimânta, toate mâinile vor fi slabe, toate sufletele se vor mâhni și toţi genunchii se vor topi ca apa!… Îmi voi vărsa mânia peste tine, voi sufla împotriva ta cu focul urgiei Mele și te voi da în mâinile unor oameni care nu lucrează decât la nimicire” (Ezechiel 21,3.5-7.31).

Egiptenii s-au străduit să vină în ajutorul cetăţii asediate; și caldeeni, pentru a-i împiedica, au părăsit o vreme asediul capitalei iudaice. Nădejdea a încolţit iarăși în inima lui Zedechia, care a trimis un sol la Ieremia, cerându-i să se roage Domnului în favoarea poporului evreu.

Răspunsul înfricoșător al prorocului a fost că armatele caldeene se vor întoarce și vor distruge cetatea. Hotărârea fusese luată; poporul nepocăit nu mai putea amâna judecăţile divine: „Nu vă înșelaţi”, l-a avertizat Domnul pe poporul Său, „haldeii nu se vor depărta de la noi! Şi chiar dacă aţi bate toată oastea haldeilor, care se războiesc cu voi, chiar dacă n-ar rămâne din ei decât vreo câţiva oameni răniţi, tot s-ar ridica fiecare din cortul lui și ar arde cetatea aceasta cu foc” (Ieremia 37,9.10). Rămășiţa lui Iuda urma să meargă în robie și să înveţe în împrejurări grele lecţiile pe care refuzaseră să le înveţe în condiţii mai favorabile. Din această hotărâre a Veghetorului cel sfânt rezulta că ea era definitivă.

Printre cei neprihăniţi care se găseau încă în Ierusalim, cărora le fusese lămurit planul divin, erau unii care s-au hotărât să așeze departe de mâinile nemiloase chivotul sfânt, care cuprindea tablele de piatră pe care fuseseră înscrise preceptele Decalogului. Şi așa au făcut. Cu plâns și cu amărăciune ei au ascuns chivotul într-o peșteră, unde avea să stea ascuns de poporul Israel și Iuda din cauza păcatelor lor și nu urma să le mai fie redat. Acel chivot sfânt este încă ascuns. Niciodată n-a fost deranjat de când a fost pus într-un loc necunoscut.

Timp de mai mulţi ani, Ieremia stătuse înaintea poporului ca un martor credincios pentru Dumnezeu; și acum, când cetatea blestemată era gata să cadă în mâinile păgânilor, și-a socotit lucrarea încheiată și a încercat s-o părăsească, dar a fost oprit de fiul unuia dintre prorocii falși, care a făcut cunoscut că Ieremia era pe cale să fugă la babilonieni, înaintea cărora îi îndemnase de repetate ori pe bărbaţii lui Iuda să se supună. Prorocul a respins acuzaţia mincinoasă, dar „căpeteniile mâniate pe Ieremia l-au lovit și l-au aruncat în temniţă” (vers. 15).

Nădejdile care se născuseră în inimile căpeteniilor și ale poporului, atunci când armatele lui Nabucodonosor s-au întors către miazăzi ca să-i întâmpine pe egipteni, s-au prăbușit repede. Cuvântul Domnului fusese: „Iată, că am necaz pe tine, faraoane, împăratul Egiptului”. Puterea Egiptului era doar o trestie frântă. Toţi locuitorii Egiptului, spusese Inspiraţia, „vor cunoaște că Eu sunt Domnul, pentru că au fost o proptea de trestie pentru casa lui Israel”. „Dar voi întări braţele împăratului Babilonului, iar braţele faraonului vor cădea. Şi vor ști că Eu sunt Domnul, când voi pune sabia Mea în mâna împăratului Babilonului și când o voi întoarce împotriva ţării Egiptului” (Ezechiel 29,3.6; 30,25.26).

În timp ce căpeteniile lui Iuda se îndreptau zadarnic către Egipt pentru ajutor, regele Zedechia, cu presimţiri pline de îngrijorare, se gândea la prorocul lui Dumnezeu care fusese aruncat în închisoare. După multe zile, regele a trimis după el și l-a întrebat în taină: „Ai vreun cuvânt din partea Domnului?” Ieremia a răspuns: „Da” și a adăugat, „vei fi dat în mâinile împăratului Babilonului”.

„Ieremia a mai spus împăratului Zedechia: «Cu ce am păcătuit eu împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi și împotriva poporului acestuia, de m-aţi aruncat în temniţă? Şi unde sunt prorocii voștri, care vă proroceau și ziceau: ’Împăratul Babilonului nu va veni împotriva voastră, nici împotriva ţării acesteia’? Acum ascultă, te rog, împărate, domnul meu! Fie bine primite înaintea ta rugăminţile mele! Nu mă trimite iarăși în casa logofătului Ionatan, ca nu cumva să mor acolo!»” (Ieremia 37,17- 20)

La aceste cuvinte, Zedechia a poruncit „să-l păzească pe Ieremia în curtea temniţei și să-i dea în fiecare zi o pâine din uliţa brutarilor, până s-a sfârșit pâinea din cetate. Astfel, Ieremia a rămas în curtea temniţei” (vers. 21).

Regele n-a îndrăznit să-și manifeste în mod deschis credinţa în Ieremia. Cu toate că teama l-a condus să caute informaţii la el în taină, era prea slab ca să sfideze dezaprobarea căpeteniilor lui și a poporului, supunându-se voinţei lui Dumnezeu, așa cum fusese prezentată de proroc.

Din curtea închisorii, Ieremia a continuat să sfătuiască la supunere faţă de conducătorul babilonian. A fi opus rezistenţă însemna a merge la moarte sigură. Solia Domnului către Iuda era: „Așa vorbește Domnul: «Cine va rămâne în cetatea aceasta va muri ucis de sabie, de foamete sau ciumă; dar cine va ieși și va merge la haldei, va scăpa cu viaţă, va avea ca pradă viaţa lui și va trăi». Așa vorbește Domnul: «Cetatea aceasta va fi dată în mâna oștirii împăratului Babilonului, și o va lua!»” (Ieremia 38,2.3)

În cele din urmă, căpeteniile aprinse de mânie pentru sfaturile repetate ale lui Ieremia, care erau contrare atitudinii hotărâte de rezistenţă, i-au adresat regelui un protest puternic, susţinând că prorocul era un vrăjmaș al poporului, iar cuvintele lui au slăbit mâinile poporului și au adus nenorocire asupra lui; de aceea, el trebuia să fie dat la moarte.

Regele laș știa că acuzaţiile erau neîntemeiate, dar ca să-i îmblânzească pe cei care ocupau poziţii înalte și influente în popor, s-a prefăcut a crede minciunile lor și l-a dat pe Ieremia în mâinile lor, ca să facă cu el ce doreau. Prorocul a fost aruncat „în groapa lui Malchia, fiul împăratului, care se afla în curtea temniţei și au pogorât în ea pe Ieremia cu funii. În groapă nu era apă, dar era noroi, și Ieremia s-a afundat în noroi” (vers. 6). Dar Dumnezeu a ridicat prieteni care au stăruit pe lângă rege în favoarea lui și l-au scos iarăși în curtea temniţei.

Încă o dată regele a trimis în ascuns la Ieremia și l-a rugat să relateze cu credincioșie planul lui Dumnezeu faţă de Ierusalim. Ca răspuns, Ieremia a zis: „Dacă ţi-l voi spune mă vei omorî; iar dacă-ţi voi da un sfat, nu mă vei asculta”. Regele Zedechia a luat legătura în secret cu Ieremia și i-a zis: „Viu este Dumnezeu, care ne-a dat viaţă, că nu te voi omorî și nu te voi lăsa în mâinile oamenilor acestora, care vor să-ţi ia viaţa” (vers. 15.16).

Încă mai era ocazia ca regele să manifeste bunăvoinţă și să ia seama la avertizările lui Iehova și, în felul acesta, să se îndulcească cu milă judecăţile care începuseră deja să cadă asupra cetăţii și a naţiunii. „Dacă te vei supune căpeteniilor împăratului Babilonului”, a fost solia dată regelui, „vei scăpa cu viaţă și nici cetatea aceasta nu va fi arsă cu foc, iar tu vei trăi împreună cu casa ta. Dar, dacă nu te vei supune căpeteniilor împăratului Babilonului, cetatea aceasta va fi dată în mâinile haldeilor, care o vor arde cu foc; iar tu nu vei scăpa din mâinile lor!” „Mă tem de iudeii care au trecut la haldei”, a răspuns regele; „mă tem să nu mă dea în mâinile lor și să mă batjocorească”. Prorocul a făgăduit: „Nu te vor da”, și a adăugat rugămintea stăruitoare: „Ascultă glasul Domnului și ce-ţi spun, căci o vei duce bine și vei scăpa cu viaţă” (vers. 17-20).

Astfel, chiar în ultimul ceas, Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută bunăvoinţa Sa de a arăta milă faţă de aceia care aveau să aleagă să se supună cerinţelor Sale drepte. Dacă regele ar fi ales să asculte, viaţa poporului ar fi putut fi cruţată, iar cetatea scăpată de nenorocire; dar el a socotit că mersese prea departe pentru ca să se retragă. Se temea de iudei, se temea de batjocură, se temea pentru viaţa lui. După ani de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, Zedechia a socotit umilitor să-i spună poporului: „Primesc cuvântul Domnului așa cum a fost rostit prin prorocul Ieremia; nu îndrăznesc să pornesc la război împotriva vrăjmașului, în faţa tuturor acestor avertizări”.

Cu lacrimi, Ieremia a stăruit de Zedechia să se salveze pe sine și să salveze poporul său. Cu groază în suflet, l-a asigurat că, dacă nu va lua aminte la sfatul lui Dumnezeu, nu-și va putea scăpa viaţa și toate averile vor cădea în mâinile babilonienilor. Dar regele pornise pe o cale greșită și nu se mai putea întoarce. S-a hotărât să urmeze sfatul prorocilor mincinoși și al bărbaţilor pe care în realitate îi dispreţuia și care își băteau joc de slăbiciunea lui de a se supune atât de ușor dorinţelor lor. Acest bărbat și-a sacrificat nobila sa libertate și a ajuns un rob, care se pleca în faţa opiniei publice. Fără un plan deliberat de a face răul, a fost totuși nehotărât să stea cu mult curaj pentru dreptate. Cu toate că era convins cu privire le valoarea sfatului dat de Ieremia, n-avea puterea morală să asculte; și, ca urmare, a mers înainte în direcţia greșită.

Regele era prea slab ca să fie dispus ca oamenii de la curte și poporul să știe că avusese o întâlnire cu Ieremia; atât de mult pusese stăpânire teama faţă de om pe sufletul lui. Dacă Zedechia s-ar fi ridicat cu curaj și ar fi declarat că el credea cuvintele prorocului care se împliniseră deja pe jumătate, cum ar fi fost îndepărtată pustiirea! El ar fi trebuit să spună: „Voi asculta pe Domnul ca să scap cetatea de la distrugere totală. Nu îndrăznesc să dispreţuiesc poruncile lui Dumnezeu din cauza fricii sau favorii oamenilor. Eu iubesc adevărul, urăsc păcatul și voi urma sfatul Puternicului lui Israel.”

Atunci, poporul ar fi avut respect faţă de spiritul lui curajos, iar aceia care oscilau între credinţă și necredinţă ar fi luat o poziţie categorică în favoarea dreptăţii. Chiar dreptatea și lipsa temerii le-ar fi insuflat supușilor lui admiraţie și credincioșie. El ar fi avut un mai mare sprijin; iar Iuda ar fi fost cruţat de vaiul măcelului, al foametei și al focului.

Slăbiciunea lui Zedechia a fost un păcat pentru care a plătit un preţ îngrozitor. Vrăjmașul a năvălit ca o avalanșă, căreia nu i s-a putut rezista și a devastat cetatea. Armatele lui Iuda au fost înfrânte și obligate să se retragă în derută. Naţiunea a fost cucerită. Zedechia a fost luat prizonier, iar fiii lui uciși în faţa ochilor săi. Regele a fost luat din Ierusalim și dus departe ca rob, i-au fost scoși ochii și, după ce a ajuns în Babilon, a pierit în mod lamentabil. Templul cel frumos, care timp de peste patru secole încoronase vârful muntelui Sion, n-a fost cruţat de caldeeni. „Au ars Casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidurile Ierusalimului au pus foc tuturor caselor lui și au nimicit toate lucrurile scumpe” (2 Cronici 36,19).

Cu ocazia cuceririi finale a Ierusalimului de către Nabucodonosor, mulţi au scăpat de ororile asediului îndelungat numai pentru a pieri de sabie. Dintre cei care au rămas, unii, și mai ales conducătorii preoţilor, slujitorii și căpeteniile regelui, au fost duși la Babilon și acolo executaţi ca trădători. Alţii au fost duși captivi pentru a face muncă de rob pentru împăratul Babilonului și fiii lui, „până la stăpânirea împărăţiei perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului prin gura lui Ieremia” (vers. 20.21).

Despre Ieremia este spus: „Nabucodonosor, împăratul Babilonului dăduse porunca următoare cu privire la Ieremia, prin Nebuzaradan, căpetenia străjerilor: «Ia-l, poartă grijă de el, și nu-i face niciun rău, ci fă-i tot ce-ţi va cere»” (Ieremia 39,11.12).

Eliberat din închisoare de către slujbașii babilonieni, prorocul a ales să împărtășească soarta cu rămășiţa cea slabă, „cei săraci din ţară”, lăsaţi de caldeeni ca „lucrători de vii și de ogoare”. Babilonienii au pus peste ei ca priveghetor pe Ghedalia. Numai câteva luni au trecut, și guvernatorul rânduit de curând a fost ucis prin trădare. Săracii, după ce au trecut prin multe încercări, au fost convinși în cele din urmă de conducătorii lor să-și găsească scăpare în ţara Egiptului. Ieremia și-a ridicat glasul de protest împotriva acestei mișcări: „Nu vă duceţi în Egipt”, i-a îndemnat el. Dar sfatul n-a fost luat în seamă și toată rămășiţa lui Iuda, și anume bărbaţi, femei și copii, „au plecat în ţara Egiptului, căci n-au ascultat de porunca Domnului, – și au ajuns până la Tahpanes” (Ieremia 43,5-7).

Prorociile cu privire la nenorocirea rostită de Ieremia asupra rămășiţei care se răsculase împotriva lui Nabucodonosor, ca să fugă în Egipt, au fost amestecate cu făgăduinţele de iertare pentru aceia care aveau să se pocăiască de nebunia lor și care erau gata să se întoarcă. Dacă Domnul nu avea să-i cruţe pe aceia care se întorseseră de la sfatul său la influenţele ademenitoare ale idolatriei Egiptului, totuși avea să arate milă faţă de cei care se dovedeau credincioși și sinceri… „Aceia, în număr mic, care vor scăpa de sabie, se vor întoarce din ţara Egiptului în ţara lui Iuda”, spusese El; „dar toată rămășiţa lui Iuda, toţi cei ce au venit să locuiască pentru o vreme în ţara Egiptului, vor vedea dacă se va împlini Cuvântul Meu sau al lor” (Ieremia 44,28).

Amărăciunea prorocului pentru perversitatea profundă a acelora care ar fi trebuit să fie lumina spirituală a lumii, amărăciunea pentru soarta Sionului și a poporului dus în robie în Babilon este manifestată în plângerile pe care le-a lăsat scrise ca o amintire a nebuniei întoarcerii de la sfatul lui Iehova către înţelepciunea omenească. În mijlocul distrugerii, Ieremia putea spune încă: „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu au ajuns la capăt”; iar rugăciunea lui continuă era: „Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm și să ne întoarcem la Domnul” (Plângeri 3,22.40). Pe când Iuda era încă un regat printre popoare, el Îl întrebase pe Domnul: „Ai lepădat Tu de tot pe Iuda și a urât sufletul Tău atât de mult Sionul?”, și îndrăznesc să se roage; „Pentru Numele Tău, nu nesocoti legământul Tău cu noi” (Ieremia 14,19.21). Credinţa plină a profetului în planul veșnic al lui Dumnezeu de a restabili ordinea, acolo unde era confuzie, și de a demonstra popoarelor pământului și întregului Univers atributele Sale de dreptate și de dragoste, această credinţă l-a determinat acum să se roage stăruitor, cu încrederea în favoarea celor care aveau să se întoarcă de la păcat la neprihănire.

Dar acum, Sionul era cu totul distrus; poporul lui Dumnezeu era în robie. Copleșit de amărăciune, prorocul exclama: „Vai cum stă părăsită acum cetatea aceasta atât de plină de popor altădată. A rămas ca o văduvă! Ea, care altădată era mare între neamuri, fruntașă printre ţări, a ajuns roabă astăzi! Plânge amarnic noaptea, și-i curg lacrimile pe obraji. Niciunul dintre toţi cei ce o iubeau n-o mângâie; toţi prietenii ei au părăsit-o și s-au făcut vrăjmași.

Iuda a plecat în pribegie, din pricina apăsării și muncilor grele. Locuiește în mijlocul neamurilor și nu găsește odihnă!

Toţi prigonitorii lui l-au ajuns tocmai când îi era mai mare strâmtorarea. Drumurile Sionului sunt triste, căci nimeni nu se mai duce la sărbători, toate porţile lui sunt pustii, preoţii lui oftează; fecioarele lui sunt mâhnite, și el însuși este plin de amărăciune. Asupritorii lui sunt biruitori, vrăjmașii lui sunt mulţumiţi. Căci Domnul l-a smerit din pricina mulţimii păcatelor lui; copiii lui au mers în robie înaintea asupritorului.

Vai! în ce întunecime a aruncat Domnul, în mânia Lui, pe fiica Sionului. A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel și nu Şi-a mai adus aminte de scaunul picioarelor Lui, în ziua mâniei Lui! Domnul a nimicit fără milă, toate locuinţele lui Iacov. În urgia Lui aprinsă, a doborât întăriturile fiicei lui Iuda și le-a prăvălit la pământ; a făcut de ocară împărăţia lui Israel; Şi-a tras înapoi de la el dreapta, înaintea vrăjmașului, și a aprins în Iacov o văpaie de foc care mistuiește de jur împrejur. Şi-a încordat arcul ca un vrăjmaș, Şi-a ridicat dreptatea ca un asupritor, Şi-a prăpădit tot ce era plăcut privirilor, Şi-a vărsat ca un foc urgia peste cortul fiicei Sionului.

Cu ce să te îmbărbătezi și cu ce să te asemăn, fiica Ierusalimului? Cu cine să te pun alături și cu ce să te mângâi, fecioară, fiica Sionului? Căci rana ta este mare ca marea; cine va putea să te vindece?

Adu-ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat. Uită-Te și vezi-ne ocara! Moștenirea noastră a trecut la niște străini, casele noastre la cei din alte ţări! Am rămas orfani, fără tată; mamele noastre sunt văduve. Părinţii noștri au păcătuit nu mai sunt, iar noi le purtăm păcatele. Robii ne stăpânesc și nimeni nu ne izbăvește din mâinile lor… Ne doare inima, ni s-au întunecat ochii… Dar Tu, Doamne, împărăţești pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuiește din neam în neam! Pentru ce să ne uiţi pe vecie și să ne părăsești pentru multă vreme? Întoarce-ne la Tine, Doamne, și ne vom întoarce! Dă-ne iarăși zile ca cele de odinioară!” (Plângeri 1,1-5; 2,1-4; 5,1-3.7.8.17.19-21)