Printre copiii lui Israel care au fost duși robi în Babilon, la începutul celor șaptezeci de ani de robie, se găseau și credincioși patrioţi, bărbaţi care au fost statornici în principii, tari ca oţelul, care nu au fost corupţi de egoism și care L-au onorat pe Dumnezeu cu riscul de a pierde toate bunurile. În ţara robiei lor, acești bărbaţi trebuiau să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu, dând popoarelor păgâne binecuvântările care vin printr-o cunoaștere a lui Iehova. Ei trebuiau să fie reprezentanţii Săi. Niciodată nu urmau să se compromită înaintea închinătorilor la idoli; credinţa și numele lor ca închinători ai viului Dumnezeu trebuiau să le păstreze ca fiind o mare cinste. Şi așa au făcut. Atât în prosperitate, cât și în împotrivire, L-au onorat pe Dumnezeu; și Dumnezeu i-a onorat.

Faptul că acești bărbaţi ai lui Iehova erau robi în Babilon și că vasele Casei Domnului fuseseră așezate în templul zeilor babilonieni era folosit cu îngâmfare de învingători ca dovadă că religia și obiceiurile lor erau superioare religiei și obiceiurilor evreilor. Dar chiar prin umilinţele pe care le adusese îndepărtarea lui Israel de El, Dumnezeu i-a dat Babilonului o dovadă cu privire la supremaţia Sa, la sfinţenia cerinţelor Lui și cu privire la urmările sigure ale ascultării. Şi a dat această mărturie, cum numai așa se putea da, prin aceia care i-au rămas credincioși.

Printre aceia care au păstrat ascultarea faţă de Dumnezeu era și Daniel, împreună cu tovarășii lui – exemple strălucite pentru ceea ce oamenii pot deveni atunci când se unesc cu Dumnezeul înţelepciunii și al puterii. Din simplitatea relativă a căminului lor iudaic, acești tineri de neam regesc au fost aduși în cea mai strălucitoare dintre cetăţi și la curtea celui mai mare monarh al lumii. Nabucodonosor „i-a poruncit lui Așpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câţiva dintre copiii lui Israel de neam împărătesc și de viţă boierească, niște tineri fără vreun cusur trupesc, frumoși la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a știinţei, cu minte și pricepere în stare să slujească în casa împăratului”.

„Printre ei erau dintre copiii lui Iuda, Daniel, Hanania, Mișael și Azaria.” Văzând că acești tineri aveau niște capacităţii deosebite, Nabucodonosor a hotărât să fie educaţi pentru a ocupa poziţii im-portante în împărăţia lui. Spre a fi deplin pregătiţi pentru o lucrare ce le stătea înainte, a stabilit să înveţe limba caldeilor și timp de trei ani să li se acorde avantajele unei educaţii deosebite ce se dădea prinţilor împărăţiei.

Numele lui Daniel și al tovarășilor lui au fost schimbate cu nume reprezentând zeităţile caldeene. Numelor date de părinţii evrei copiilor lor li se atribuia o mare însemnătate. Adesea ele reprezentau trăsăturile de caracter pe care părinţii doreau să le vadă dezvoltate în copiii lor. Căpetenia, în a cărei sarcină au fost daţi robii evrei, le-a dat lui „Daniel numele de Beltșaţar; lui Hanania, Şadrac, lui Mișael, Meșec, și lui Azaria, Abed-Nego”.

Împăratul nu i-a constrâns pe tinerii evrei să renunţe la credinţa lor în favoarea idolatriei, ci nădăjduia să înfăptuiască treptat acest lucru. Dându-le nume semnificative ale idolatriei, aducându-i în fiecare zi în strânsă legătură cu obiceiurile idolatre, și, sub influenţa riturilor amăgitoare ale închinării păgânești, nădăjduia să-i facă să renunţe la religia poporului lor și să participe la închinarea babilonienilor.

Chiar la începutul carierii lor au trecut printr-o încercare hotărâtă a caracterului. Se stabilise să mănânce hrana și să bea vinul care veneau de la masa împăratului. Prin aceasta, împăratul socotea că le dă o dovadă a favorii și grijii lui pentru bunăstarea lor. Dar o parte fusese oferită idolilor, hrana de la masa împăratului era consacrată idolatriei; și acela care o folosea era privit de Iehova ca unul care dădea cinste zeilor Babilonului. Loialitatea faţă de Iehova le interzicea lui Daniel și tovarășilor săi să participe la o astfel de cinstire. Chiar și numai faptul de a mânca hrana și a bea vinul era o tăgăduire a credinţei lor. A face acest lucru în-semna alipirea lor la păgânism și dezonoarea principiilor Legii lui Dumnezeu.

Ei nici nu îndrăzneau să-și asume riscul efectului aţâţător al plăcerii și al risipei asupra dezvoltării fizice, mintale și spirituale. Cunoșteau istoria lui Nadab și Abihu, raportul despre necumpătarea și urmările ei fusese păstrat în pergamentele Pentateucului; și știau că puterea fizică și mintală va fi dăunător afectată prin folosirea vinului.

Daniel și tovarășii lui fuseseră educaţi de părinţii lor în obiceiurile cumpătării stricte. Ei fuseseră învăţaţi că Dumnezeu îi socotea răspunzători de capacităţile lor și că nu trebuiau niciodată să slăbească sau să reducă puterea lor. Această educaţie era pentru Daniel și tovarășii lui mijlocul de apărare în tumultul influenţelor demoralizatoare ale curţii Babilonului. Ispitele care-i înconjurau la curtea aceea coruptă și risipitoare erau puternice, dar nu i-au putut îndepărta de la principiile pe care le învăţaseră în prima parte a vieţii, prin studierea Cuvântului și a lucrărilor lui Dumnezeu.

Dacă Daniel ar fi dorit lucrul acesta, el ar fi găsit, în împrejurările în care se afla, o scuză plauzibilă pentru a se depărta de obiceiurile de strictă cumpătare. Ar fi putut argumenta că, dependent fiind de favoarea împăratului și supus puterii lui, nu era o altă cale de urmat decât să mănânce hrana împăratului și să bea vinul lui; căci dacă ar fi ţinut la învăţătura divină, l-ar fi ofensat pe împărat și poate și-ar fi pierdut poziţia și viaţa. Dacă ar fi nesocotit porunca Domnului, ar fi păstrat favoarea împăratului și ar fi obţinut avantaje intelectuale și măgulitoare perspective lumești.

Dar Daniel n-a ezitat. Aprobarea lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât favoarea celui mai puternic potenţat pământesc – mai scumpă decât însăși viaţa. Era hotărât să rămână statornic în integritatea lui, indiferent care ar fi fost urmarea, „s-a hotărât în inima lui să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului, nici cu vinul pe care-l bea împăratul”. Şi în această hotărâre a fost susţinut de cei trei tovarăși ai lui.

Pentru a ajunge la această hotărâre, tinerii evrei n-au lucrat cu încumetare, ci cu deplină încredere în Dumnezeu. Ei nu au ales să fie altfel decât ceilalţi, dar erau gata să fie așa decât să-L dezonoreze pe Dumnezeu. Dacă ar fi făcut compromis cu păcatul în această situaţie, cedând presiunii împrejurărilor, îndepărtarea de principii ar fi slăbit simţul lor de dreptate și de oroare faţă de păcat. Primul pas păcătos avea să fie urmat de alţii, până când, legătura lor cu Cerul fiind întreruptă, aveau să fie înfrânţi de ispită.

„Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă și trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători”, și cererea de a nu se întina a fost primită cu respect. Cu toate acestea, căpetenia a ezitat să i-o accepte. „Mă tem numai de Domnul meu, împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncaţi și să beţi”, i-a explicat el lui Daniel; „ca nu cumva să vadă feţele voastre mai triste decât ale celorlalţi tineri de vârsta voastră și să-mi puneţi astfel viaţa în primejdie înaintea împăratului”.

Atunci, Daniel i-a zis lui Melzar, slujitorul care răspundea în mod special de tinerii împăratului, cerând să fie scuzaţi că nu mănâncă din cărnurile împăratului și nu beau din vinul lui. El a cerut ca acest fapt să fie testat timp de zece zile – tinerilor evrei dându-li-se în acest timp hrană simplă, pe când ceilalţi colegi mâncau din delicatesele împăratului.

Melzar, cu toate că se temea că împlinind această cerere avea să atragă neplăcerea împăratului, a consimţit totuși; și Daniel și-a dat seama că această cauză era câștigată. La sfârșitul celor zece zile de încercare, rezultatul s-a văzut a fi opus temerilor căpeteniei. „Ei erau mai bine la faţă și mai grași decât toţi tinerii care mâncau din bucatele împăratului.” În aspectul înfăţișării, tinerii evrei aveau o superioritate categorică asupra tovarășilor lor. Ca urmare, lui Daniel și tovarășilor lui li s-a îngăduit să continue cu dieta simplă, în tot timpul educaţiei lor.

Timp de trei ani, tinerii au studiat pentru a-și însuși „scrierea și limba haldeilor”. În această vreme, au păstrat cu tărie credincioșia faţă de Dumnezeu și au depins continuu de puterea Sa. Au adăugat la deprinderile de renunţare de sine, stăruinţa în planuri, hărnicia și statornicia. Nu mândria și ambiţiile i-au adus la curtea împăratului, în tovărășie cu aceia care nu L-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu și nu s-au temut de El; ei erau robi într-o ţară străină, așezaţi acolo de Înţelepciunea infinită. Despărţiţi de influenţa căminului și de legăturile sfinte, au căutat să se dovedească oameni de încredere, pentru onoarea poporului lor asuprit și pentru slava Aceluia ai cărui slujitori erau.

Domnul a privit favorabil statornicia și renegarea de sine a tinerilor evrei, precum și curăţia motivelor lor; și binecuvântarea Lui i-a însoţit. El „le-a dat înţelegere și pricepere în toată știinţa și înţelepciunea; și Daniel era priceput în toate vedeniile și în toate visele”. S-a împlinit cu ei făgăduinţa: „Voi onora pe cel ce Mă cinstește” (1 Samuel 2,30).

Când Daniel s-a prins cu încredere neclintită de Dumnezeu, duhul puterii profetice a venit asupra lui. În timp ce primea îndrumări de la oameni, cu privire la îndatoririle vieţii de la curte, el era învăţat de Dumnezeu să citească tainele viitorului și să consemneze pentru generaţiile viitoare, prin figuri și simboluri, evenimentele care acoperă istoria acestei lumi până la încheierea timpului.

Când a venit vremea ca tinerii să fie cercetaţi, au fost examinaţi și evreii împreună cu alţi candidaţi la slujba împărăţiei. „Dar între toţi tinerii aceia nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria.” Inteligenţa lor ascuţită, cunoștinţele lor vaste, alegerea unui limbaj adecvat au dat mărturie cu privire la forţa și vigoarea puterii lor mintale. „În toate lucrurile care cereau înţelepciune și pricepere, și despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii și cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui.” De aceea, au fost primiţi în slujba împăratului.

La curtea Babilonului, erau adunaţi reprezentanţi din toate ţările, bărbaţii cei mai talentaţi, bărbaţii înzestraţi din abundenţă cu daruri naturale și având cultura cea mai dezvoltată pe care lumea o putea da; totuși, printre ei, acești tineri evrei erau fără egal. În putere și în frumuseţe fizică, în vigoare mintală și în realizări literare erau neîntrecuţi. Ţinuta dreaptă, pasul sigur și elastic, faţa plăcută, simţurile neîntunecate, respectul nealterat, toate acestea erau tot atâtea certificate de bună purtare, semnul nobleţei cu care natura îi onorează pe cei care ascultă de legile ei.

În însușirea înţelepciunii babiloniene, Daniel și tovarășii lui erau mult mai înzestraţi decât colegii lor cercetători; dar ei nu-și însușeau învăţătura la întâmplare. Ei și-au însușit cunoștinţele prin folosirea cu credincioșie a puterilor lor sub călăuzirea Duhului Sfânt. S-au așezat în legătură cu Izvorul oricărei înţelepciuni, făcând din cunoașterea de Dumnezeu temelia educaţiei lor. În credinţă se rugau pentru înţelepciune și puneau în practică rugăciunile lor. Se așezau în situaţia în care Dumnezeu îi putea binecuvânta. Existau tot ceea ce le putea slăbi puterile și foloseau orice ocazie pentru a deveni cunoscători în toate domeniile de învăţătură. Ei au urmat legile vieţii, care le puteau oferi cu siguranţă putere intelectuală. Au căutat să-și însușească cunoștinţe cu un singur scop – să-L poată onora pe Dumnezeu. Ei și-au dat seama că pentru a sta ca reprezentanţi ai religiei adevărate în mijlocul religiilor false ale păgânismului, trebuie să aibă o minte clară și să-și desăvârșească un caracter creștin. Şi Dumnezeu Însuși le era Învăţător. Rugându-se continuu, studiind cu conștiinciozitate, păstrând legătura cu Cel Nevăzut, umblau cu Dumnezeu, așa cum făcuse Enoh.

Succesul adevărat în orice ramură de lucru nu este urmarea șansei, a întâmplării sau a destinului. Este lucrarea providenţelor lui Dumnezeu, răsplata credinţei și a înţelepciunii, a virtuţii și a stăruinţei. Calităţile mintale curate și un nivel moral înalt nu sunt urmarea întâmplării. Dumnezeu oferă ocaziile, succesul depinde de felul cum le folosim.

În timp ce Dumnezeu lucra în Daniel și în tovarășii lui „voinţa și îndeplinirea după buna Sa plăcere”, ei lucrau la propria mântuire. (Filipeni 2,13). Prin aceasta se vede lucrarea principiului divin de colaborare, fără de care nu se poate obţine niciun succes adevărat. Efortul omenesc nu folosește la nimic fără puterea divină; iar fără străduinţă omenească, efortul divin pentru mulţi este zadarnic. Pentru ca să ne însușim harul lui Dumnezeu, trebuie să ne facem partea. Harul său este dat să lucreze în noi voinţa și înfăptuirea, dar niciodată ca înlocuitor al străduinţelor noastre.

Așa cum Dumnezeu a conlucrat cu Daniel și cu tovarășii lui, tot astfel va conlucra cu toţi aceia care se străduiesc să împlinească voia Sa. Prin împărtășirea Duhului Său, El va întări orice scop adevărat, orice hotărâre nobilă. Aceia care umblă pe calea ascultării vor întâlni multe piedici. Influenţele puternice, subtile, îi pot lega de lume; dar Domnul este în stare să zădărnicească orice forţă care lucrează pentru înfrângerea celor aleși ai Săi; în puterea Sa, ei biruie orice ispită, pot învinge orice greutate.

Dumnezeu i-a adus pe Daniel și pe tovarășii lui în legătură cu marii bărbaţi ai Babilonului, pentru ca în mijlocul unei naţiuni de idolatri să reprezinte caracterul Său. Cum au ajuns ei pregătiţi pentru o poziţie de cinste și de încredere atât de mare? Credincioșia în lucrurile mici a fost aceea care a dat perspectivă întregii lor vieţi. Ei L-au onorat pe Dumnezeu în îndatoririle cele mai mici, ca și în răspunderile mai importante.

Așa cum Dumnezeu l-a chemat pe Daniel să-L mărturisească în Babilon, tot așa ne cheamă să-I fim martori în lumea de astăzi. Atât în problemele cele mai mici, cât și în problemele cele mai mari ale vieţii, El dorește să descoperim înaintea oamenilor principiile Împărăţiei Sale. Mulţi așteaptă să le fie încredinţată o lucrare mare, în timp ce zilnic pierd ocaziile de a manifesta credincioșie faţă de Dumnezeu. Zilnic dau greș în a-și îndeplini cu toată inima îndatoririle mărunte ale vieţii. În timp ce așteaptă o lucrare mare, în care să-și exercite presupusele talente deosebite și în felul acesta să-și satisfacă dorinţele lor ambiţioase, zilele lor trec.

În viaţa unui creștin adevărat, nu există lucruri fără importanţă. Domnul măsoară cu exactitate orice posibilitate de slujire. Capacităţile nefolosite sunt tot atât de mult luate în seamă ca și acelea care sunt folosite. Vom fi judecaţi pentru ceea ce ar fi trebuit să facem, dar n-am făcut, din cauză că n-am folosit puterile noastre pentru proslăvirea lui Dumnezeu.

Un caracter nobil nu este urmarea întâmplării; nu se datorează unor privilegii deosebite sau unor înzestrări ale Providenţei. Este urmarea disciplinării de sine, a supunerii firii omenești naturii divine, a predării eului în slujba lui Dumnezeu și a omului.

Prin credincioșia faţă de principiile cumpătării manifestată de tinerii evrei, Dumnezeu le vorbește tinerilor de astăzi. Este nevoie de bărbaţi care, asemenea lui Daniel, vor lucra și vor risca pentru cauza dreptăţii. Sunt necesare inimi curate, braţe puternice și curaj neînfricat, deoarece lupta dintre viciu și virtute cere o veghere neîncetată. Satana vine la fiecare suflet cu ispita în multe forme amăgitoare, privind îngăduinţa poftei.

Corpul este un mijloc foarte important prin care mintea și sufletul se dezvoltă pentru formarea caracterului. De aceea, vrăjmașul sufletelor își dirijează ispitele pentru slăbirea și degradarea puterilor fizice. Reușita lui în acest domeniu înseamnă adesea predarea întregii fiinţe celui rău. Înclinaţiile naturii fizice, dacă nu sunt sub stăpânirea puterii divine, vor produce ruină și moarte. Trupul trebuie adus în supunere faţă de puterile superioare ale fiinţei omenești. Patimile trebuie stăpânite de voinţă, care, la rândul ei, să stea sub stăpânirea lui Dumnezeu. Puterea împărătească a raţiunii, sfinţită prin har divin, trebuie să controleze viaţa. Puterea intelectuală, forţa fizică și longevitatea depind de legi imutabile. Prin ascultarea de aceste legi, omul poate să stea ca biruitor asupra lui însuși, ca biruitor al propriilor înclinaţii, ca biruitor al căpeteniilor și puterilor, „al stăpânitorilor întunericului acestui veac” și al „duhurilor răutăţii în locurile cerești” (Efeseni 6,12).

În ritualul din vechime, care este evanghelia în simbol, nu putea fi adusă pe altarul lui Dumnezeu nicio jertfă cu defect. Jertfa care urma să-L reprezinte pe Hristos trebuia să fie fără pată. Cuvântul lui Dumnezeu arată spre aceasta ca o ilustrare a ceea ce trebuie să fie copiii Săi – „o jertfă vie, sfântă și fără prihană” (Romani 12,1; Efeseni 5,27).

Demnitarii iudei erau bărbaţi cu aceleași pasiuni ca și ale noastre; însă, cu toate influenţele amăgitoare de la curtea Babilonului, au stat neclintiţi, pentru că s-au sprijinit pe o putere infinită. O naţiune a văzut în ei ilustrarea bunătăţii și milei lui Dumnezeu, a dragostei lui Hristos. În experienţa lor avem un exemplu cu privire al biruinţa principiului asupra ispitei, a curăţiei asupra stricăciunii, a consacrării și loialităţii asupra ateismului și idolatriei.

Tineretul de astăzi poate avea același spirit pe care l-a avut Daniel; poate avea același izvor al puterii, aceeași putere de stăpânire de sine și poate manifesta același har în viaţa lui chiar în împrejurările cele mai nefavorabile. Cu toate că sunt înconjuraţi de ispite către îngăduinţa de sine, îndeosebi în marile noastre orașe, unde orice formă de plăceri senzuale este la îndemână și invită, totuși, prin harul divin, scopul lor de a-L onora pe Dumnezeu poate rămâne neclintit. Printr-o veghere atentă și hotărâtă, ei pot învinge orice ispită care asaltează sufletul. Dar numai acela care se hotărăște să facă binele pentru că este drept, va câștiga biruinţa.

Ce lucrare măreaţă au îndeplinit acești nobili evrei! Când și-au luat rămas-bun de la casa copilăriei lor, puţin visau ei ce viitor strălucit avea să le fie partea. Cu credincioșie și neabătuţi, s-au supus călăuzirii divine, așa încât prin ei Dumnezeu Şi-a putut îndeplini planul.

Dumnezeu dorește să descopere prin tineretul și prin copiii de azi, aceleași adevăruri puternice care au fost descoperite prin acești tineri bărbaţi. Viaţa lui Daniel și a colegilor lui este o demonstraţie a ceea ce va face El pentru aceia care se predau Lui, și, cu toată inima, caută să împlinească planul Său.