Visul despre chipul cel mare, ce dezvăluia înaintea lui Nabucodonosor evenimentele care ajungeau până la încheierea timpului, îi fusese dat ca să înţeleagă partea pe care o avea de adus la înde-plinire în istoria lumii și legătura pe care împărăţia lui trebuia să o menţină cu Împărăţia cerurilor. Prin interpretarea visului, fusese în mod clar învăţat cu privire la întemeierea Împărăţiei veșnice a lui Dumnezeu. „Dar în vremea acestor împăraţi”, a zis Daniel, „Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată, și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărăţii, și ea însăși va dăinui veșnic… Visul este adevărat, și tâlcuirea lui este temeinică” (Daniel 2,44.45).

Împăratul recunoștea puterea lui Dumnezeu când i-a zis lui Daniel: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor… și El descoperă tainele” (Daniel 2,47). După aceea, pentru o vreme, Nabucodonosor a fost influenţat de temerea de Dumnezeu; dar inima lui încă nu fusese curăţată de ambiţia lumească și de dorinţa după înălţare de sine. Prosperitatea care a însoţit domnia lui l-a umplut de mândrie. Cu timpul, a încetat să-L mai onoreze pe Dumnezeu și și-a reluat închinarea idolatră cu un mai mare zel și bigotism.

Cuvintele „tu ești capul de aur” făcuseră o impresie profundă asupra minţii conducătorului (Daniel 2,38). Înţelepţii din împărăţie, profitând de aceasta precum și de reîntoarcerea sa la idolatrie, i-au propus să facă un chip asemănător cu acela pe care l-a văzut în vis și să-l înalţe acolo unde toţi puteau vedea capul de aur, care fusese interpretat ca reprezentând împărăţia lui.

Încântat de sugestia măgulitoare, s-a hotărât să treacă la acţiune și să meargă chiar mai departe. În loc să reproducă chipul așa cum îl văzuse, el a depășit originalul. Chipul înălţat de el nu a scăzut în valoare de la cap spre picioare, ci a fost în întregime din aur, ca simbol în tot Babilonul al unei împărăţii veșnice, indestructibile și atotputernice, care va sfărâma toate celelalte împărăţii și va dăinui veșnic.

Gândul de a întemeia imperiul și o dinastie care să dureze veșnic l-a captivat foarte mult pe puternicul împărat în faţa armatelor căruia naţiunile pământului nu au fost în stare să se împotrivească. Cu un entuziasm născut dintr-o ambiţie fără margini și din mândrie egoistă, a început să se consfătuiască cu înţelepţii lui cu privire la modul de aducere la îndeplinire a acestui plan. Uitând providenţele remarcabile, legate de visul cu chipul cel mare, uitând, de asemenea, că Dumnezeul lui Israel, prin slujitorul său Daniel, îi lămurise semnificaţiile chipului și că în legătură cu această interpretare, marii bărbaţi ai împărăţiei fuseseră scăpaţi de o moarte rușinoasă; uitând totul în afară de dorinţa lor de a-și întări puterea și supremaţia, atât împăratul, cât și sfetnicii lui s-au hotărât ca pe orice cale să înalţe Babilonul pe cea mai înaltă treaptă, făcându-l vrednic de supunere universală.

Reprezentarea simbolică, prin care Dumnezeu le descoperise împăratului și poporului planul Său cu privire la naţiunile pământului, avea să slujească proslăvirii puterii omenești. Interpretarea lui Daniel urma să fie respinsă și uitată; adevărul avea să fie greșit interpretat și aplicat. Simbolul plănuit de Cer, să descopere minţilor oamenilor evenimentele importante ale viitorului, avea să fie folosit pentru a împiedica răspândirea cunoștinţei pe care Dumnezeu dorea ca lumea s-o primească. În felul acesta, prin uneltirile bărbaţilor ambiţioși, Satana căuta să zădărnicească planul divin pentru neamul omenesc. Vrăjmașul omenirii știa că adevărul neamestecat cu rătăcirea este o forţă în stare să mântuiască; dar că atunci când este folosit ca să înalţe eul și să promoveze planurile oamenilor, el devine o putere spre rău.

Nabucodonosor a poruncit ca din tezaurul său bogat să se facă un chip mare de aur, asemănător, în trăsăturile generale, cu acela pe care-l văzuse în vedenie, cu excepţia materialului din care era făcut. Obișnuiţi cu reprezentările măreţe le zeităţilor lor păgâne, caldeeni nu făcuseră niciodată mai înainte o statuie atât de impresionantă și maiestoasă ca această statuie strălucitoare de șaizeci de coţi înălţime și șase coţi grosime. Şi nu este surprinzător că, într-o ţară în care închinarea idolatră avea o răspândire generală, chipul frumos și scump din câmpia Dura, reprezentând slava Babilonului, puterea și măreţia lui, să fie consacrat ca obiect de închinare. S-au luat măsuri în acest scop și un decret a fost dat ca, în ziua dedicării, toţi să-și dovedească loialitatea supremă faţă de puterea Babilonului, plecându-se înaintea chipului.

A venit ziua rânduită, și, în câmpia Dura, s-a adunat o mulţime imensă „din toate popoarele, naţiunile și limbile”. În armonie cu porunca împăratului, atunci când sunetul muzicii a fost auzit, toată adunarea „a căzut la pământ și s-a închinat chipului de aur”. În ziua aceea memorabilă, puterile întunericului păreau că au câștigat o biruinţă categorică; se intenţiona ca închinarea la chipul de aur să devină legată permanent de formele de idolatrie instituite și recunoscute ca religie de stat a ţării. Satana nădăjduia prin aceasta să învingă planul lui Dumnezeu de a face din prezenţa Israelului captiv în Babilon un mijloc de binecuvântare pentru toate popoarele păgâne.

Dar Dumnezeu hotărâse altfel. Nu toţi și-au plecat genunchiul în faţa simbolului idolatru al puterii omenești. În mijlocul mulţimii de închinători erau trei bărbaţi care s-au hotărât în mod categoric să nu-L necinstească în felul acesta pe Dumnezeul cerului. Dumnezeul lor era Împăratul împăraţilor și Domnul domnilor; ei nu-și vor pleca genunchiul înaintea niciunei alte fiinţe.

Lui Nabucodonosor, exaltat de succes, i s-a adus vestea că printre supușii lui se găseau unii care au îndrăznit să nu-i asculte porunca. Unii dintre înţelepţii invidioși pentru onorurile care fuseseră conferite tovarășilor credincioși ai lui Daniel, i-au adus împăratului la cunoștinţă încălcarea flagrantă a dorinţelor lui: „Să trăiești veșnic împărate!”, au exclamat ei. „… Sunt niște iudei cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, și anume Şadrac, Meșac și Abed-Nego, oameni care nu ţin seama de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi, și nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălţat tu!”

Împăratul a poruncit ca oamenii să fie aduși înaintea lui. „El a întrebat: «Înadins… oare nu slujiţi voi dumnezeilor mei și nu vă închinaţi chipului de aur pe care l-am înălţat?»” S-a străduit prin ameninţări să-i determine să se unească cu mulţimea. Arătând către cuptorul aprins, le-a reamintit pedeapsa care-i așteaptă dacă vor persista în refuzul da a asculta de voia lui. Dar evreii au mărturisit cu hotărâre supunerea lor faţă de Dumnezeul cerului și credinţa lor în puterea Lui de a-i salva. Actul de prosternare înaintea chipului era înţeles de toţi ca un act de închinare. Un astfel de omagiu îl puteau da numai lui Dumnezeu.

Când cei trei evrei stăteau înaintea împăratului, el era convins că ei au ceva pe care ceilalţi înţelepţi din împărăţia lui nu-l au. Ei fuseseră credincioși în îndeplinirea oricărei îndatoriri. El urma să-i treacă printr-o altă probă. Dacă își vor arăta bunăvoinţa de a se uni cu mulţimea în adorarea chipului, va fi bine pentru ei; „dar, dacă nu vă veţi închina”, a adăugat el, „veţi fi aruncaţi pe dată în mijlocul unui cuptor aprins”. Apoi, cu mâna îndreptată în sus ca sfidare, a întrebat: „Care este Dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?”

Zadarnice au fost ameninţările împăratului. Nu i-au putut îndepărta pe bărbaţi de la ascultarea de Împăratul Universului. Din istoria părinţilor lor, ei învăţaseră că neascultarea de Dumnezeu este urmată de dezonoare, dezastru și moarte și că frica de Domnul este începutul înţelepciunii, temelia oricărei prosperităţi adevărate. Stând liniștiţi în faţa cuptorului, au zis: „Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna ta, împărate.” Credinţa lor s-a întărit atunci când au declarat că Dumnezeu va fi proslăvit prin eliberarea lor, și cu asigurarea biruitoare născută din încrederea deplină în Dumnezeu, au adăugat: „Şi chiar dacă nu ne va scoate, să știi, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, și nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!”

Mânia împăratului nu cunoștea margini. „Nabucodonosor s-a umplut de mânie și și-a schimbat faţa întorcându-și privirile împotriva lui Şadrac, Meșac și Abed-Nego”, reprezentanţii unui popor rob și dispreţuit. Poruncind ca să fie încălzit cuptorul de șapte ori mai tare decât de obicei, le-a ordonat bărbaţilor puternici din armata lui să-i lege pe închinătorii Dumnezeului lui Israel, pregătindu-i pentru o execuţie rapidă.

„Oamenii aceștia au fost legaţi cu izmenele, cămășile, mantalele și celelalte haine ale lor, și aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă porunca împăratului era aspră și cuptorul era neobișnuit de încălzit, flacăra i-a ucis pe toţi oamenii care îi aruncaseră în el pe Şadrac, Meșac și Abed-Nego.”

Dar Dumnezeu nu i-a uitat pe ai Săi. Când martorii Lui au fost aruncaţi în cuptorul aprins, Mântuitorul li S-a descoperit în persoană și împreună mergeau prin mijlocul focului. În prezenţa Domnului căldurii și al frigului, flăcările și-au pierdut puterea mistuitoare.

De pe tronul său, împăratul privea așteptând să-i vadă pe bărbaţii care-l sfidaseră mistuiţi de foc. Dar sentimentele lui de triumf s-au schimbat brusc. Nobilii care stăteau aproape i-au văzut faţa pălind când a sărit de pe tron și a privit atent la flăcările strălucitoare. Alarmat, împăratul s-a îndreptat către căpeteniile lui, întrebându-le: „N-am aruncat noi trei oameni legaţi în mijlocul focului?… Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului și nevătămaţi; și chipul celui de-al treilea seamănă cu al unui Fiu de Dumnezeu.”

De unde știa acest împărat păgân cum arată Fiul lui Dumnezeu? Robii evrei, care ocupau poziţii de încredere în Babilon, reprezentaseră înaintea lui adevărul prin viaţa și caracterul lor. Când li s-a cerut un motiv pentru credinţa lor, ei l-au dat fără ezitare. Lămurit și simplu, ei prezentaseră principiile neprihănirii, învăţându-i în felul acesta pe cei din jurul lor despre Dumnezeul căruia I se închinau, ei vorbiseră despre Hristos, Răscumpărătorul care va veni; și în înfăţișarea celui de-al patrulea, din mijlocul focului, împăratul L-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.

Iar acum, uitând de măreţia și demnitatea lui, Nabucodonosor a coborât de pe tron și mergând până la gura cuptorului a strigat: „Voi, slujitorii Celui Preaînalt, ieșiţi afară și veniţi încoace!”

Atunci, Şadrac, Meșac și Abed-Nego au ieșit înaintea imensei mulţimi, arătându-se nevătămaţi. Prezenţa Mântuitorului lor îi ferise de vătămare și numai legăturile fuseseră arse. „Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii și sfetnicii împăratului s-au strâns și au văzut că focul nu avusese nicio putere asupra trupurilor acestor oameni, că nici perii din capul lor nu se pârlise, hainele le rămăseseră neschimbate și nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.”

Chipul cel mare de aur, înălţat cu atâta fast, a fost uitat. În prezenţa viului Dumnezeu, oamenii se temeau și se cutremurau. Împăratul umilit a fost constrâns să recunoască: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meșac și Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său și a izbăvit pe slujitorii săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului și și-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!”

Experienţele din ziua aceea l-au condus pe Nabucodonosor să dea un decret ca „orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi de rău pe Dumnezeul lui Şadrac, Meșac și Abed-Nego, va fi făcut bucăţi și casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că nu este niciun alt Dumnezeu”, a susţinut el ca motiv al poruncii, „care să poată izbăvi ca El”.

Cu aceste cuvinte și altele ca acestea, împăratul Babilonului s-a străduit să răspândească înaintea tuturor popoarelor pământului convingerea lui că puterea și autoritatea Dumnezeului evreilor erau demne de adorare supremă. Şi Dumnezeu a fost mulţumit de efortul împăratului de a-i arăta respectul și de a face o mărturisire împărătească, de supunere, tot atât de larg răspândită cum era Imperiul Babilonian.

Era numai drept din partea împăratului să facă o mărturisire publică și să caute să-L înalţe pe Dumnezeul cerului mai presus de toţi ceilalţi zei; dar străduinţa de a-i obliga pe supușii săi să facă o mărturisire asemănătoare a credinţei și să arate același respect, Nabucodonosor își depășea dreptul de suveran vremelnic. El nu avea dreptul, nici civil și nici moral, de a-i ameninţa cu moartea pe oamenii aceia care refuzau să se închine chipului de aur. Niciodată Dumnezeu nu impune omului ascultare. El îi lasă pe toţi liberi să aleagă cui doresc să slujească.

Prin eliberarea slujitorilor Săi credincioși, Domnul a declarat că El este de partea celor oprimaţi și mustră toate puterile pământești care se răzvrătesc împotriva autorităţii Cerului. Cei trei tineri evrei au mărturisit în faţa întregului popor al Babilonului credinţa lor în Acela căruia se închinau. Ei s-au încrezut în Dumnezeu. În ceasul încercării lor, și-au adus aminte de făgăduinţa: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde” (Isaia 43,2). Şi într-un mod minunat, credinţa lor în Cuvântul cel viu fusese onorată înaintea tuturor. Veștile cu privire la eliberarea lor minunată au fost duse în multe ţări de către reprezentanţii diferitelor popoare care fuseseră invitaţi de către Nabucodonosor la festivitatea dedicării. Prin credincioșia copiilor Săi, Dumnezeu a fost proslăvit pe întregul pământ.

Învăţăturile care trebuie scoase din experienţele tinerilor evrei de pe câmpia Dura sunt importante. În zilele noastre, multor slujitori ai lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt făcători de rele, le va fi dat să sufere umilinţe și abuzuri din mâinile acelora care, inspiraţi de Satana, sunt plini de invidie și de fanatism religios. Mânia omului va fi trezită îndeosebi împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra; și, în cele din urmă, un decret universal îi va denunţa pe aceștia ca meritând moartea.

Timpul de suferinţă dinaintea poporului lui Dumnezeu va cere o credinţă care să nu se clatine. Copiii Săi trebuie să facă cunoscut că singurul obiect al închinării lor este El și că niciun motiv, nici chiar viaţa însăși, nu-i poate determina să facă cea mai mică concesie închinării false. Pentru inima credincioasă, poruncile oamenilor mărginiţi și păcătoși se vor prăbuși fără însemnătate în faţa Cuvântului veșnicului Dumnezeu. Adevărul va fi ascultat, chiar dacă urmarea este închisoarea sau exilul, sau moartea.

Așa cum a fost în zilele lui Şadrac Meșac și Abed-Nego, tot așa, și în perioada de încheiere a istoriei pământului, Dumnezeu va lucra cu putere în favoarea acelora care vor sta neclintiţi pentru dreptate. Acela care a umblat cu demnitarii iudei în cuptorul de foc încins, va fi cu urmașii Săi oriunde se vor afla. Prezenţa Lui dăinuitoare îi va mângâia și îi va susţine. În timpul de strâmtorare, o strâmtorare care nu a mai fost de când există naţiunile, cei aleși ai Săi vor sta neclintiţi. Satana împreună cu toată oștirea răului nu-l vor putea distruge pe cel mai slab dintre sfinţii lui Dumnezeu. Îngerii care excelează în putere îi vor ocroti, și, în favoarea lor, Iehova Se va descoperi ca „Dumnezeu al dumnezeilor”, în stare să-i mântuiască în chip desăvârșit pe aceia care și-au pus și își pun încrederea în El.