Înălţat pe culmea onoarei lumești și recunoscut chiar de către Inspiraţie ca „împăratul împăraţilor” (Ezechiel 26,7), Nabucodonosor a atribuit pentru o vreme favorii lui Iehova slava împărăţiei și strălucirea domniei lui. Aceasta fusese situaţia după visul lui cu privire la chipul cel mare. Mintea îi fusese influenţată profund de această vedenie și de gândul că Imperiul Babilonian, oricât de universal era, avea să cadă în cele din urmă, alte împărăţii aveau să se destrame și ele, până când toate puterile pământului urmau să fie dominate de o împărăţie întemeiată de Dumnezeul cerului, împărăţie care nu avea să fie distrusă niciodată. Concepţia nobilă a lui Nabucodonosor despre planul lui Dumnezeu cu privire la popoare, a fost pierdută din vedere în experienţa lui de mai târziu; totuși, atunci când spiritul lui mândru a fost umilit înaintea mulţimii de pe câmpia Dura, a recunoscut încă o dată că Împărăţia lui Dumnezeu este „o împărăţie veșnică și domnia Lui este din neam în neam”. Idolatru prin naștere și educaţie și în fruntea unui popor idolatru, avea totuși un simţ înnăscut de dreptate și de echitate, și Dumnezeu a putut să-l folosească drept unealtă pentru pedepsirea celor răzvrătiţi și pentru împlinirea planului divin. Ca „cel mai asupritor dintre popoare”, i-a fost dat lui Nabucodonosor, după ani de muncă răbdătoare și istovitoare, să cucerească Tirul; și Egiptul a căzut pradă armatelor lui victorioase; și, în timp ce adăuga popor după popor la Imperiul Babilonian, a adăugat și mai mult la faima de cel mai mare conducător al vremii.

Nu este surprinzător că monarhul, plin de succes, atât de ambiţios și de mândru, avea să fie ispitit să părăsească drumul umilinţei, singurul care duce la măreţia adevărată. În intervalele dintre războaiele de cucerire, a dat multă atenţie întăririi și înfrumuseţării capitalei lui, până acolo încât cetatea Babilonului a devenit slava principală a împărăţiei sale, „cetatea de aur, lauda întregului pământ”. Pasiunea lui de constructor și reușita sa de a face din Babilon una dintre minunile lumii au slujit mândriei lui, până când a ajuns în primejdia gravă de a distruge mărturia despre el, de conducător înţelept, pe care Dumnezeu să-l poată folosi în continuare ca o unealtă pentru îndeplinirea planului divin.

În mila Sa, Dumnezeu i-a dat împăratului un nou vis, ca să-l avertizeze faţă de primejdia mândriei și cursa care-i fusese întinsă pentru ruinarea lui. Într-o viziune de noapte, Nabucodonosor a văzut un copac mare, crescând în mijlocul pământului, vârful lui atingea cerul, iar ramurile lui se întindeau până la marginile pământului. Turme și cirezi din munţi și de pe dealuri găseau adăpost la umbra lui, iar păsările cerului își clădeau cuiburile în ramurile lui. „Frunzele lui erau frumoase și aveau roade multe; în ele se găsea hrană pentru toţi… și orice făptură vie se hrănea din el.”

Când împăratul se uita la copacul înalt, a văzut „un Străjer”, chiar „pe Cel Sfânt”, care S-a apropiat de copac și cu glas puternic a strigat:

„Tăiaţi copacul și rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza și risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el și păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui, lăsaţi-l în pământ, și legaţi-l cu lanţuri de fier și de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului și să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară, și vor trece șapte vremuri peste el. Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor și pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să știe cei vii că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place și înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!”

Profund tulburat de vis, care era fără îndoială o prevestire a necazului, împăratul l-a repetat vrăjitorilor, cititorilor în stele, caldeilor și ghicitorilor, dar, cu toate că visul era foarte clar, niciunul dintre înţelepţi nu l-a putut tâlcui.

Încă o dată, în acest popor idolatru, avea să fie dată mărturia cu privire la faptul că numai aceia care Îl iubesc și se tem de Dumnezeu pot înţelege tainele Împărăţiei cerului. Împăratul, în încurcătura în care se găsea, a trimis după Daniel, robul lui, un bărbat apreciat atât pentru integritatea și pentru hotărârea lui, cât și pentru înţelepciunea sa fără egal.

Când Daniel, ca răspuns la chemarea imperială, a venit înaintea împăratului, Nabucodonosor i-a zis: „Beltșaţare, căpetenia vrăjitorilor, știu că ai în tine duhul dumnezeilor celor sfinţi și că pentru tine nicio taină nu este grea; deci tâlcuiește-mi vedeniile, pe care le-am avut în vis”. După ce a relatat visul, Nabucodonosor a adăugat: „Beltșaţar, tâlcuiește-l, fiindcă toţi înţelepţii din împărăţia mea nu pot să-l tâlcuiască; tu însă poţi, căci ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi”.

Însemnătatea visului era lămurită pentru Daniel, iar înţelesul l-a șocat. Văzând ezitarea și tulburarea lui Daniel, împăratul și-a exprimat simpatia faţă de slujitorul lui. „Beltșaţare, a zis el, să nu te se tulbure visul și tâlcuirea lui!”

„Domnul meu”, a răspuns Daniel, „visul acesta să fie pentru vrăjmașii tăi și tâlcuirea lui să fie pentru potrivnicii tăi”.

Prorocul și-a dat seama că Dumnezeu pusese asupra lui datoria solemnă de a-i descoperi lui Nabucodonosor judecata care era gata să cadă peste el datorită mândriei și aroganţei lui. Daniel a trebuit să interpreteze visul în limbajul pe care împăratul îl putea înţelege; și, deși conţinutul lui îngrozitor l-a făcut să ezite, a trebuit să declare adevărul, oricare ar fi fost urmările pentru el.

Apoi, Daniel a făcut cunoscut mandatul Celui Atotputernic: „Copacul pe care l-ai văzut”, a zis el, „care se făcuse atât de mare și de puternic, încât i se înălţa vârful până la ceruri și se vedea de la toate capetele pământului; copacul acesta, a cărui frunză era așa de frumoasă și care avea roade atât de multe și în care era hrană pentru toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului și în ramurile căruia își făceau cuiburile păsările cerului, ești tu, împărate, care ai ajuns mare și puternic, a cărui mărime a crescut și s-a înălţat până la ceruri, și a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului.

Împăratul a văzut pe un Străjer și pe Cel Preaînalt pogorându-se și zicând: «Tăiaţi copacul, și nimiciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lăsaţi-l în pământ, și legaţi-l cu lanţuri de fier și de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului și să stea la un loc cu fiarele câmpului, până vor trece șapte vremi peste el». Iată tâlcuirea acestui fapt, împărate, iată hotărârea Celui Preaînalt, care se va împlini asupra domnului meu împăratul. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului și îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului și șapte vremuri vor trece peste tine, până vei cunoaște că Cel Preaînalt stăpânește împărăţia oamenilor și o dă cui vrea. Porunca să se lase trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămânea ţie îndată ce vei recunoaște stăpânirea Celui ce este în ceruri.”

După ce a interpretat cu credincioșie visul, Daniel l-a îndemnat pe monarhul cel îngâmfat să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu ca, printr-o viaţă curată, să îndepărteze nenorocirea care-l ameninţa. „De aceea, împărate”, l-a rugat prorocul, „placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale și trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale și ai milă de cei nenorociţi, și poate că ţi se va prelungi fericirea!”

Pentru o vreme, impresia avertizării și sfatul prorocului au fost puternice asupra lui Nabucodonosor; dar inima care nu este schimbată prin harul lui Dumnezeu pierde repede impresiile Duhului Sfânt. Îngăduinţa de sine și ambiţia nu fuseseră eradicate din inima împăratului, iar, mai târziu, aceste trăsături au apărut iarăși. În ciuda îndrumărilor date cu atâta îndurare și a avertizărilor cu privire la experienţa trecută, Nabucodonosor a îngăduit iarăși ca spiritul de invidie împotriva împărăţiilor care aveau să urmeze, să-l ia în stăpânire. Conducerea lui, care până atunci fusese într-o mare măsură dreaptă și îngăduitoare, a devenit apăsătoare. Împietrindu-și inima, a folosit capacităţile date de Dumnezeu pentru proslăvirea de sine, înălţându-se mai presus de Dumnezeu care-i dăduse viaţa și puterea.

Timp de luni de zile, judecata lui Dumnezeu a întârziat. Dar în loc să fie condus la pocăinţă, prin această îngăduinţă, împăratul a dat frâu liber mândriei până acolo încât a pierdut încrederea în interpretarea visului și și-a dispreţuit anii lui de mai înainte.

La un an după ce a primit avertizarea, Nabucodonosor, plimbându-se pe acoperișul palatului său și cugetând cu mândrie atât la puterea lui de conducător, cât și la reușitele lui de constructor, a exclamat: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de ședere împărătească, prin puterea bogăţiei mele și spre slava măreţiei mele?”

Chiar când trufia îngâmfată era încă pe buzele împăratului, un glas din cer a făcut cunoscut că timpul de judecată rânduit de Dumnezeu venise. În cazul lui s-a auzit hotărârea lui Iehova: „Află, împărate Nabucodonosor, că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor și vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, și vor trece șapte vremuri peste tine, până vei recunoaște că Cel Preaînalt stăpânește peste împărăţia oamenilor și că o dă cui vrea.”

Într-o clipă, raţiunea pe care Dumnezeu i-o dăduse i-a fost luată; judecata pe care împăratul o socotea desăvârșită, înţelepciunea cu care se mândrea i-au fost luate, iar acela care odinioară fusese un conducător puternic, a devenit un maniac. Mâna lui nu mai putea ţine sceptrul. Soliile de avertizare nu fuseseră luate în seamă; acum, lipsit de puterea pe care Creatorul i-o dăduse și alungat dintre oameni, Nabucodonosor „a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului și unghiile ca ghearele păsărilor”.

Timp de șapte ani, Nabucodonosor a fost o uimire pentru supușii lui; timp de șapte ani, a fost umilit înaintea lumii întregi. Apoi judecata i-a fost reabilitată și, ridicându-și ochii în umilinţă către Dumnezeul cerului, a recunoscut mâna divină în pedepsirea lui. Într-o proclamaţie publică și-a recunoscut vinovăţia și mila cea mare a lui Dumnezeu în vindecarea lui. „După trecerea vremii sorocite”, a declarat el, „eu, Nabucodonosor, am ridicat ochii spre cer și mi-a venit iarăși mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat și slăvit pe Cel ce trăiește veșnic. Acela a cărui stăpânire este veșnică și a cărui împărăţie dăinuie din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt nimic înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: «Ce faci?»

În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; și slava împărăţiei mele, măreţia și strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii și mai-marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăși peste împărăţia mea, și puterea mea a crescut.”

Monarhul, atât de mândru odinioară, a devenit copilul umil al lui Dumnezeu; conducătorul tiran și arogant a devenit un împărat înţelept și îndurător. Acela care Îl sfidase și Îl hulise pe Dumnezeul cerului, a recunoscut acum puterea Celui Preaînalt și cu seriozitate a căutat să promoveze temerea de Iehova și fericirea supușilor lui. Sub mustrarea Aceluia care este Împăratul împăraţilor și Domnul domnilor, Nabucodonosor a învăţat, în cele din urmă, lecţia pe care toţi conducătorii trebuie să o înveţe, și anume că adevărata măreţie constă într-o bunătate adevărată. L-a recunoscut pe Iehova ca Dumnezeul cel viu, zicând: „Acum eu, Nabucodonosor, laud, înalţ și slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate și El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie”.

Planul lui Dumnezeu ca cea mai mare împărăţie a lumii să descopere lauda Sa a fost împlinit. Această proclamaţie publică, în care Nabucodonosor a recunoscut mila, bunătatea și autoritatea lui Dumnezeu, a fost ultimul act al vieţii lui raportat în istoria sfântă.