Sosirea armatei lui Cirus în faţa zidurilor Babilonului a fost pentru iudei semnul că eliberarea lor din robie se apropia. Cu peste un veac înainte de nașterea lui Cirus, Inspiraţia îl menţionase pe nume și făcuse ca să se scrie un raport cu privire la lucrarea pe care avea să o facă, luând cetatea Babilonului prin surprindere, și la pregătirea căii pentru eliberarea fiilor robiei. Prin Isaia fusese rostit cuvântul:

„Așa vorbește Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână ca să doboare neamurile înaintea lui… să-i deschidă porţiile, ca să nu se mai închidă: «Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma ușile de aramă și voi rupe zăvoarele de fier. Îţi voi da visterii ascunse, bogăţii îngropate, ca să știi că Eu sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel»” (Isaia 45,1-3).

Prin intrarea neașteptată a armatei cuceritorului persan în inima capitalei babiloniene, prin albia fluviului ale cărui ape fuseseră abătute și prin porţile interioare, care, din neglijenţă, fuseseră lăsate deschise și nepăzite, iudeii aveau o dovadă cu privire la împlinirea literală a profeţiei lui Isaia – înfrângerea neașteptată a apăsătorilor lor. Şi aceasta trebuia să fie pentru ei un semn neîndoielnic că Dumnezeu dirija mersul naţiunilor în favoarea lor; că următoarele cuvinte erau strâns legate de proorocia care accentua modul căderii și cuceririi Babilonului:

„Eu zic despre Cirus: «El este păstorul Meu, și el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: ’Să fie zidit iarăși! ’ și despre Templu: ’Să i se pună temeliile!’»” „Eu am ridicat pe Cirus, în dreptatea Mea, și voi netezi cărările lui. El Îmi va zidi iarăși cetatea și va da drumul prinșilor de război, fără preţ de răscumpărare și fără daruri, zice Domnul oștirilor” (Isaia 44,28; 45,13).

Acestea nu erau singurele prorocii pe care robii avuseseră ocazia să-și întemeieze nădejdea într-o eliberare grabnică. Scrierile lui Ieremia erau la îndemâna lor, și în acestea era stabilit clar lungimea timpului care trebuia să treacă înainte de readucerea lui Israel din Babilon. „Dar când se vor împlini acești șaptezeci de ani”, prevestise Domnul prin solul Său, „voi pedepsi pe împăratul Babilonului și pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara haldeilor și o voi preface în niște dărâmături veșnice” (Ieremia 25,12). Urma să se manifeste înţelegere pentru rămășiţa lui Iuda ca răspuns la rugăciunea arzătoare. „Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, și voi aduce înapoi pe prinșii voștri de război; vă voi strânge din toate neamurile și din toate locurile în care v-am izgonit, zice Domnul, și vă voi aduce înapoi în locul de unde v-am dus în robie” (Ieremia 29,14).

Deseori, Daniel și tovarășii lui studiaseră aceste prorocii și altele asemănătoare, care subliniau planul lui Dumnezeu pentru poporul său. Iar acum, când desfășurarea rapidă a evenimentelor dădea mărturie despre mâna cea puternică a lui Dumnezeu la lucru printre popoare, Daniel a dat o atenţie deosebită făgăduinţelor făcute lui Israel. Credinţa lui în Cuvântul profetic l-a condus să intre în experienţele prevăzute de scriitorii sacri. „De îndată ce vor trece cei șaptezeci de ani ai Babilonului”, spusese Domnul, „Îmi voi aduce aminte de voi, și voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta…, căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, că să vă dau un viitor și o nădejde. Voi Mă veţi chema și veţi pleca; Mă veţi ruga și vă voi asculta. Mă veţi căuta și Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (vers. 10-13).

Cu puţin timp înainte de căderea Babilonului, când Daniel medita la acele prorocii și Îl căuta pe Dumnezeu pentru înţelegerea timpurilor, i-au fost date câteva viziuni cu privire la ridicarea și căderea împărăţiilor. Odată cu prima vedenie, așa cum este raportată în  7 din cartea lui Daniel, i-a fost dată și interpretarea; dar nu totul a fost făcut clar prorocului: „Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele”, scria el despre experienţele din vremea aceea, „și mi s-a schimbat culoarea feţei; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea” (Daniel 7,28).

Printr-o altă viziune, a fost aruncată mai multă lumină asupra evenimentelor viitorului; și aceasta s-a întâmplat la încheierea acestei vedenii, când Daniel l-a auzit „pe un sfânt vorbind și un alt sfânt l-a întrebat pe cel care vorbea: țÎn câtă vreme se va împlini vedenia?ț” (Daniel 8,13). Răspunsul care i-a fost dat, „până vor trece două mii trei sute de seri și dimineţi; apoi, sfântul Locaș va fi curăţit!” (Daniel 8,14), l-a încurcat și mai mult. Cu stăruinţă a căutat să înţeleagă vedenia. Nu putea înţelege legătura dintre robia celor șaptezeci de ani, profetizată prin Ieremia, și cele două mii trei sute de seri și dimineţi despre care l-a auzit în viziune pe vizionarul ceresc declarând că aveau să treacă înainte de purificarea Sanctuarului lui Dumnezeu. Îngerul Gabriel i-a dat o inter-pretare parţială; dar atunci când prorocul a auzit cuvintele „vedenia este pentru… niște vremuri îndepărtate”, a leșinat. „Eu, Daniel, am stat leșinat”, redă el experienţa, „și am fost bolnav mai multe zile, apoi m-am sculat și mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta și nimeni nu știa” (vers. 26.27).

Încă apăsat de povara lui Israel, Daniel a studiat din nou prorociile lui Ieremia. Ele erau foarte clare, atât de clare, încât a înţeles prin aceste mărturii raportate în „cărţi că trebuiau să treacă șapte-zeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul ani-lor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia” (Daniel 9,2).

Cu credinţă întemeiată pe cuvântul sigur al prorociei, Daniel s-a rugat Domnului pentru împlinirea grabnică a acestor făgăduinţe. El s-a rugat pentru ca onoarea lui Dumnezeu să fie păstrată. În această rugăciune, s-a identificat deplin cu aceia care nu împliniseră planul divin, mărturisind păcatele ca fiind ale lui.

„Şi mi-am întors faţa spre Domnul, Dumnezeu”, zicea prorocul, „ca să-L caut cu rugăciune și cereri, postind în sac și cenușă. M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu, și I-am făcut mărturisirea” (Daniel 9,3.4). Cu toate că Daniel fusese vreme îndelungată în slujba lui Dumnezeu și fusese caracterizat de Cer ca fiind un „om preaiubit”, totuși s-a socotit ca un păcătos înaintea lui Dumnezeu, susţinând marea nevoie a poporului pe care-l iubea. Rugăciunea lui era elocventă în simplitatea ei și profundă în sinceritate. Ascultaţi cum se ruga el:

„… Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșat, Tu, care ţi legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuirea, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău, împăraţilor noștri, căpeteniilor noastre, părinţilor noștri și către tot poporul ţării.

Tu, Doamne, ești drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de rușine, nouă și oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului și întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine!…

La Domnul, Dumnezeul nostru, însă sunt îndurarea și iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia și urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina nelegiuirilor părinţilor noștri sunt Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară.

Ascultă dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea și cererile robului Tău, și, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Faţa Ta peste sfântul Tău locaș pustiit! Pleacă urechea, Dum-nezeule, și ascultă! Deschide ochii și privește la dărâmăturile noastre și la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta și peste poporul Tău!” (Daniel 9,4-9.16-19)

Cerul se pleacă să asculte cererea stăruitoare a prorocului. Chiar înainte de a-și încheia rugăciunea pentru iertare și restatornicire, puternicul Gabriel i s-a arătat din nou și i-a atras atenţia la vedenia pe care o avusese înainte de căderea Babilonului și de moartea lui Belșaţar. Şi atunci, îngerul i-a descris în amănunt perioada celor șaptezeci de săptămâni care aveau să înceapă de la „darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (vers. 25).

Rugăciunea lui Daniel fusese înălţată „în anul întâi al domniei lui Darius” (vers. 1), monarhul persan al cărui general, Cirus, luase de la Babilon sceptrul conducerii universale. Domnia lui Darius a fost onorată de Dumnezeu. La el a fost trimis îngerul Gabriel „să-l susţină și să-l întărească” (Daniel 11,1). După moartea lui, care a survenit cam la doi ani după căderea Babilonului, Cirus a urmat la tron, și începutul domniei lui a marcat împlinirea celor șaptezeci de ani de când prima grupă de evrei fusese luată de Nabucodonosor, din căminul lor iudeu, la Babilon.

Eliberarea lui Daniel din groapa cu lei fusese folosită de Dumnezeu pentru a produce o impresie favorabilă asupra minţii lui Cirus cel Mare. Calităţile veritabile ale omului lui Dumnezeu, ca bărbat de stat, cu o viziune îndepărtată, l-au făcut pe conducătorul persan să-i poarte un respect deosebit și să-i onoreze judecata. Iar acum, chiar la vremea când Dumnezeu spusese că va porunci rezidirea Templului din Ierusalim, l-a influenţat pe Cirus, ca unealtă a Lui, să cunoască prorociile cu privire la el, cu care Daniel era atât de familiarizat, și să-i dea poporului iudeu libertatea.

Când împăratul a văzut cuvintele care profetizaseră, cu peste o sută de ani înainte, nașterea lui, modul în care Babilonul avea să fie luat; când a citit solia adresată lui de Conducătorul Universului: „… Eu te-am încins, înainte ca tu să Mă cunoști. Ca să se știe, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu”; a văzut înaintea ochilor lui declaraţia Dumnezeului celui veșnic: „Din dragoste pentru robul Meu Iacov și pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoști”; când a urmărit cuvintele inspirate: „Eu am ridicat pe Cirus, în dreptatea Mea, și voi netezi toate cărările lui. El îmi va zidi iarăși cetatea și va da drumul prinșilor de război, fără preţ de răscumpărare” (Isaia 45,5.6.4.13), inima i-a fost mișcată profund și s-a hotărât să împlinească misiunea încredinţată de Cer. Îi va lăsa pe robii iudei liberi și va ajuta la reclădirea Templului lui Iehova.

Într-o proclamaţie scrisă, publicată, „în toată împărăţia lui”, Cirus și-a făcut cunoscută dorinţa de a lua măsuri pentru reîntoarcerea evreilor și pentru reclădirea templului lor. „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului”, a recunoscut împăratul în această proclamaţie publică, „și mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el, și să se suie la Ierusalim… și să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuiește la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămășiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere și vite, pe lângă daruri de bunăvoie” (Ezra 1,1-4).

„Casa să fie zidită iarăși”, a îndrumat el mai departe cu privire la templu, „ca să fie un loc unde să se aducă jertfe și să aibă temelii tari. Să aibă o înălţime de șaizeci de coţi, o lăţime de șaizeci de coţi, trei rânduri de pietre cioplite și un rând de lemn nou. Cheltuielile vor fi plătite din casa împăratului. Mai mult, uneltele de aur și de argint ale Casei lui Dumnezeu, pe care le luase Nabucodonosor din Templul de la Ierusalim și le adusese la Babilon, să fie date înapoi, duse în Templul din Ierusalim” (Ezechiel 6,3-5).

Veștile cu privire la acest decret au ajuns până la cele mai îndepărtate provincii ale împărăţiei și pretutindeni printre copiii lui Israel, împrăștiaţi, a fost o mare bucurie. Mulţi, asemenea lui Daniel, studiaseră prorociile și Îl căutaseră pe Dumnezeu pentru intervenţia făgăduită în favoarea Sionului. Iar acum, rugăciunile lor fuseseră ascultate; ei se puteau uni în cântări de bucurie din toată inima:

Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război

ai Sionului, parcă visam.

Atunci, gura era plină de strigăte de bucurie,

și limba de cântări de veselie.

Atunci se spunea printre neamuri:

„Domnul a făcut mari lucruri pentru noi,

Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi,

și de aceea suntem plini de bucurie” (Psalmi 126,1-3).

„Capii de familie din Iuda și Beniamin, preoţii și leviţii, și anume toţi aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu” – aceștia constituiau rămășiţa credincioasă, aproape cincizeci de mii, dintre iudeii aflaţi în ţările exilului, care s-au hotărât să folosească ocazia minunată oferită „să meargă să zidească, la Ierusalim, Casa Domnului”. Prietenii lor nu i-au lăsat să meargă cu mâinile goale. „Şi toţi cei dimprejurul lor le-au dat lucruri de argint, de aur, avere, vite și lucruri scumpe.”

La acestea, și la multe alte daruri de bunăvoie, s-au adăugat „uneltele Casei Domnului pe care le luase Nabucodonosor din Ierusalim… Cirus, împăratul perșilor, le-a scos prin Mitredat, vistiernicul… Toate lucrurile de aur și de argint erau în număr de cinci mii patru sute”, pentru folosirea în templul care urma să fie rezidit (Ezra 1,5-11).

Asupra lui Zorobabel (cunoscut sub numele de Seșbaţar), descendent din împăratul David, Cirus a așezat răspunderea de guvernator peste cei care se întorceau în Iudeea; și cu el s-a unit marele preot Iosua. Călătoria lungă, prin pustiul întins, s-a desfășurat în siguranţă, iar mulţimea fericită, plină de recunoștinţă faţă de Dumnezeu pentru multele Sale îndurări, a început îndată lucrarea de restatornicire a ceea ce fusese dărâmat și distrus. „Căpeteniile caselor părintești” au adus daruri din avutul lor pentru a ajuta să se plătească cheltuielile pentru rezidirea templului; iar poporul, urmând exemplul lor, a dat de bunăvoie din puţinul său (vezi Ezra 2,64-70).

În cel mai scurt timp posibil a fost înălţat un altar pe locul vechiului altar din curtea templului. Pentru slujbele legate de consacrarea acestui altar, poporul „s-a adunat ca unul singur” și s-a unit în restatornicirea slujbelor sfinte care fuseseră întrerupte pe vremea distrugerii Ierusalimului de către Nabucodonosor. Înainte de a se despărţi să locuiască în casele pe care se străduiau să le zidească „au prăznuit și Sărbătoarea Corturilor” (Ezra 3,1-6).

Reclădirea altarului arderilor de tot zilnice a produs o bucurie de nedescris rămășiţei credincioase. Au început cu toată inima pregătirile necesare pentru reclădirea templului, prinzând curaj, pe măsură ce aceste pregătiri avansau de la o lună la alta. Timp de mai mulţi ani, fuseseră lipsiţi de dovada vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu. Iar acum, înconjuraţi, așa cum erau, de multele amintiri triste ale apostaziei părinţilor lor, doreau după o dovadă dăinuitoare a iertării și primirii divine. Mai presus de recâștigarea proprietăţii lor și a vechilor privilegii, apreciau aprobarea lui Dumnezeu. El lucrase în mod minunat în favoarea lor și simţeau asigurarea prezenţei Sale cu ei; însă doreau binecuvântări și mai mari. Cu o anticipare plină de bucurie priveau către vremea când templul, o dată reconstruit, urma să vadă strălucirea slavei Sale dinăuntrul lui.

Muncitorii angajaţi pentru pregătirea materialului de clădit au găsit printre ruine unele blocuri de piatră imense aduse pe locul templului din zilele lui Solomon. Ele au fost pregătite pentru folosire și au fost procurate multe materiale noi; și, în scurt timp, lucrarea a ajuns la punctul când trebuia pusă piatra de temelie. Aceasta s-a făcut în prezenţa multor mii de oameni, care se adunaseră să fie martori la înaintarea lucrării și să-și exprime bucuria că aveau o par-te în ea. În timp ce piatra unghiulară era așezată la locul ei, poporul, acompaniat de trâmbiţele preoţilor și de chimvalele fiilor lui Asaf, „cântau, mărind și lăudând pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ţine în veac!»” (Ezra 3,11)

Casa, care era pe punctul de a fi reclădită, fusese subiectul multor prorocii cu privire al favoarea pe care Dumnezeu voia să i-o arate Sionului, și toţi cei care erau de faţă la așezarea pietrei din capul unghiului ar fi trebuit să împărtășească cu toată inima spiritul acelei ocazii. Însă, amestecată cu muzica și cu strigătele de laudă care s-au auzit în acea zi fericită, era o notă discordantă. „Mulţi din preoţi și leviţi și din capii de familii mai în vârstă, care văzuseră casa cea dintâi, plângeau tare, când se puneau sub ochii lor temeliile casei acesteia” (vers. 12).

Era natural ca amărăciunea să umple inimile celor vârstnici, când se gândeau la urmările unei nepocăinţe îndelungate. Dacă ei și generaţia lor ar fi ascultat de Dumnezeu și ar fi împlinit planul Său pentru poporul Israel, templul clădit de Solomon nu ar fi fost distrus, iar robia n-ar fi fost necesară. Dar, datorită nerecunoștinţei și necredincioșiei, fuseseră împrăștiaţi printre păgâni.

Acum, condiţiile se schimbaseră. Cu milă duioasă, Domnul cercetase iarăși poporul Său și îi îngăduise să se reîntoarcă în ţara lui. Amărăciunea datorită greșelilor trecutului ar fi trebuit să facă loc sentimentelor de mare bucurie. Dumnezeu mișcase inima lui Cirus să-i ajute în rezidirea templului, și aceasta ar fi trebuit să dea naștere la exprimări de recunoștinţă profundă. Dar unii n-au văzut ocaziile deschide de Dumnezeu. În loc să se bucure, au cultivat gânduri de nemulţumire și descurajare. Ei văzuseră slava Templului lui Solomon și plângeau din cauza inferiorităţii clădirii care se înălţa acum.

Murmurarea și nemulţumirea, precum și comparaţiile nefavorabile au avut o influenţă deprimantă asupra minţii multora și au slăbit braţele clăditorilor. Muncitorii au fost determinaţi să-și pună întrebarea dacă trebuiau să continue cu ridicarea unei clădiri care încă de la început a fost criticată cu atâta ușurinţă și care era cauza atâtor plânsete.

Erau însă mulţi în adunare a căror credinţă mai mare și viziune mai largă nu i-au făcut să vadă această slavă mai mică cu atât de multă nemulţumire. „Mulţi alţii își arătau bucuria prin strigăte, așa încât nu se puteau deosebi glasul strigătelor de bucurie de glasul plânsetelor poporului; căci poporul scotea mari strigăte, al căror sunet se auzea de departe” (vers. 12.13).

Dacă aceia care nu s-au bucurat de punerea pietrei de temelie a templului ar fi putut prevedea urmările lipsei lor de credinţă din ziua aceea, ar fi fost îngroziţi. Puţin și-au dat seama ei de greutatea cuvintelor lor de dezaprobare și descurajare; știau prea puţin cât de mult aveau să întârzie exprimările lor de nemulţumire terminarea Casei Domnului.

Măreţia templului dintâi și ritualurile impresionante ale slujbelor religioase fuseseră un izvor de îngâmfare pentru Israel, înainte de robie; dar închinarea lor fusese deseori lipsită de acele calităţi pe care Dumnezeu le privește ca fiind cele mai importante. Slava templului dintâi, splendoarea slujbei lui nu-i puteau recomanda lui Dumnezeu, deoarece nu-I dădeau tocmai ceea ce avea valoare în ochii Lui. Ei nu-i aduceau o jertfă dintr-un spirit zdrobit și mâhnit.

Atunci când principiile vitale ale Împărăţiei lui Dumnezeu sunt pierdute din vedere, ceremoniile devin numeroase și extravagante. Atunci când clădirea caracterului este neglijată, când împodobirea sufletului lipsește, când simplitatea evlaviei este dispreţuită, mândria și dorinţa de etalare cer edificii bisericești măreţe, împodobiri splendide și ceremonii impunătoare. Dar în toate acestea, Dumnezeu nu este onorat. El apreciază biserica Sa nu pentru avantajele exterioare, ci pentru evlavia sinceră, care o deosebește de lume. El o apreciază după creșterea membrilor ei în cunoașterea lui Hristos, după înaintarea ei în experienţa spirituală. El caută principiile dragostei și ale bunătăţii. Nici toată frumuseţea artei nu se poate compara cu frumuseţea blândeţii și a caracterului care se va vedea în aceia care sunt reprezentanţii lui Hristos.

O comunitate poate fi cea mai săracă din ţară. Poate să nu aibă un aspect care să atragă privirile; dar, dacă membrii au principiile caracterului lui Hristos, îngerii se vor uni cu ei în închinare. Lauda și mulţumirea din inimi recunoscătoare se vor înălţa la Dumnezeu ca o jertfă plăcută.

Lăudaţi pe Domnul, căci este bun,

căci în veac ţine îndurarea Lui!

Așa să zică cei răscumpăraţi de Domnul,

pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmașului…

Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui!

Vorbiţi despre toate minunile Lui!

Făliţi-vă cu Numele Lui cel sfânt!

Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!…

Căci El a potolit sufletul însetat,

și a umplut de bunătăţi sufletul flămând

(Psalmi 107,1.2; 105,2.3; 107,9).