În apropierea israeliţilor, care-și asumaseră sarcina reclădirii templului, locuiau samaritenii, un popor amestecat, care luase fiinţă din căsătoria coloniștilor păgâni din provinciile Asiriei cu rămășiţa celor zece seminţii, care fusese lăsată în Samaria și în Galileea. În anii din urmă, samaritenii pretindeau că se închinau Dumnezeului celui adevărat, dar în inimă și practică erau idolatri. Este adevărat, ei susţineau că idolii lor erau doar pentru a le reaminti de Dumnezeul cel viu, Conducătorul Universului; cu toate acestea, poporul era înclinat să se închine chipurilor cioplite.

În perioada de restaurare, acești samariteni au ajuns să fie cunoscuţi ca vrăjmași ai lui Iuda și Beniamin. Auzind că „fiii robiei zidesc un templu Domnului, Dumnezeului lui Israel, au venit la Zorobabel și la capii de familii” și și-au exprimat dorinţa să se unească cu ei la înălţarea acestuia. „Să zidim și noi cu voi”, le-au propus ei, „căci și noi chemăm ca și voi pe Dumnezeul vostru, și-I aducem jertfe din vremea lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici”. Dar favoarea pe care o cereau le-a fost refuzată. „Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru”, au răspuns conducătorii israeliţilor, „ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cirus, împăratul perșilor” (Ezra 4,1-3).

Numai o rămășiţă alesese să se întoarcă din Babilon, și acum, când își asumau o lucrare în aparenţă peste puterile lor, cei mai apropiaţi vecini au venit cu o ofertă de ajutor. Samaritenii aminteau de închinarea lor la adevăratul Dumnezeu și-și exprimau dorinţa să se împărtășească de privilegiile și binecuvântările legate de slujba templului. „Noi chemăm, ca și voi, pe Dumnezeul vostru”, declarau ei, „să zidim și noi cu voi”. Dacă însă fruntașii iudei ar fi acceptat această ofertă de ajutor, ei ar fi deschis o ușă pentru intrarea idolatriei. Ei au sesizat nesinceritatea samaritenilor. Şi-au dat seama că ajutorul câștigat printr-o alianţă cu acești oameni avea să fie ca un nimic în comparaţie cu binecuvântarea pe care așteptau s-o primească, urmând poruncile clare ale lui Iehova.

Cu privire la legătura pe care poporul Israel trebuia să o aibă cu popoarele înconjurătoare, Domnul spusese prin Moise: „Să nu închei legământ cu ele și nici să nu ai milă de ele. Să nu te încuscrești cu popoarele acestea, căci ar abate de la Mine pe fiii tăi și ar sluji altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră și te-ar nimici îndată. Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului” (Deuteronomul 7,2-4; 14,2).

Consecinţa care avea să urmeze intrării în legământ cu naţiunile înconjurătoare a fost prorocită în mod lămurit: „Domnul te va împrăștia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă”, spusese Moise, „și acolo, vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn și de piatră. Între aceste neamuri nu vei fi liniștit, și nu vei avea odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi și sufletul îndurerat. Viaţa îţi stă nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta, și groaza care-ţi va umple inima în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii” (Deuteronomul 28,64-67). „Şi dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău”, fusese făgăduinţa, „Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima și din tot sufletul tău” (Deuteronomul 4,29).

Zorobabel și tovarășii lui erau familiarizaţi cu acestea și multe alte scripturi asemănătoare, și, în recenta robie, avuseseră dovadă după dovadă cu privire la împlinirea lor. Iar acum, după ce se pocăiseră de păcatele care aduseseră asupra lor și a părinţilor lor judecăţile profetizate atât de clar prin Moise, după ce se întorseseră cu toată inima la Dumnezeu și-și reînnoiseră legătura cu El, prin legământ, li se îngăduise să se reîntoarcă în Iudeea ca să refacă ceea ce fusese distrus. Să intre chiar de la începutul lucrării lor în legământ cu idolatri?

„Să nu închei legământ cu ele, îi spusese Dumnezeu, iar aceia care se reconsacraseră de curând Domnului, la altarul reclădit în faţa ruinelor templului Său, și-au dat seama că linia de demarcaţie dintre poporul Său și lume trebuia să fie întotdeauna păstrată distinctă. Ei au refuzat să intre în alianţă cu aceia care, deși cunoșteau cerinţele Legii lui Dumnezeu, nu se supuneau pretenţiilor ei.

Principiile stabilite în Deuteronomul pentru îndrumarea lui Israel trebuie să fie urmate de poporul lui Dumnezeu până la sfârșitul timpului. Prosperitatea adevărată depinde de menţinerea legământului nostru cu Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să ne îngăduim să compromitem principiul prin intrarea în alianţă cu aceia care nu se tem de El.

Există o primejdie continuă, ca cei care susţin a fi creștini să ajungă la concepţia că, pentru a avea influenţă asupra celor ce sunt lumești, trebuie ca într-o măsură oarecare să se asemene lumii. Însă, cu toate că un asemenea drum poate părea că aduce avantaje mai mari, întotdeauna se sfârșește cu pierdere spirituală. Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păzească cu stricteţe împotriva oricărei influenţe subtile, care caută intrare prin mijlocirea unor ispite măgulitoare din partea vrăjmașilor adevărului. Copiii lui Dumnezeu sunt străini și călători în această lume, mergând pe o cale presărată cu primejdii. Ei nu trebuie să dea atenţie subterfugiilor ingenioase și ispitelor ademenitoare, folosite pentru a-i îndepărta de la ascultare.

Nu sunt cei mai de temut vrăjmași ai cauzei lui Dumnezeu aceia care sunt cunoscuţi și în mod făţiș declaraţi. Cei care, asemenea vrăjmașilor lui Iuda și Beniamin, vin cu cuvinte plăcute și cu vorbe măgulitoare, urmărind în aparenţă un legământ de prietenie cu copiii lui Dumnezeu, aceia au o putere mai mare de amăgire. Oricine să fie cu băgare de seamă faţă de aceasta, pentru ca nu cumva o cursă ascunsă cu grijă și măiestrie să-l găsească nepregătit. Îndeosebi astăzi, când istoria pământului se încheie, Domnul cere de la copiii Săi o veghere care nu cunoaște odihnă. Însă cu toate că lupta este neîntreruptă, nimeni nu este lăsat să lupte singur. Îngerii îi ajută și îi ocrotesc pe cei care umblă smeriţi înaintea lui Dumnezeu. Niciodată Domnul nostru nu îi va trăda pe aceia care se încred în El. Atunci când copiii Săi se apropie de El pentru a fi ocrotiţi de cel rău, El înalţă în ajutorul lor, cu milă și cu dragoste, un steag împotriva vrăjmașului. „Nu vă atingeţi de ei”, zice El, „căci sunt ai Mei. I-am săpat pe palmele Mele.”

Neobosiţi în împotrivirea lor, samaritenii „au muiat inima poporului lui Iuda, l-au înfricoșat, ca să-i împiedice să zidească, și au mituit cu preţ de argint pe sfetnici, ca să-i zădărnicească lucrarea. Așa a fost tot timpul vieţii lui Cirus, împăratul perșilor (Ezra 4,4.5). Prin rapoartele neadevărate, au trezit neîncredere în minţile ușor influenţabile către îndoială. Dar timp de mai mulţi ani, puterile răului au fost ţinute în frâu, iar poporul din Iudeea a a avut libertatea să-și continue lucrarea.

În timp ce Satana se lupta să influenţeze cele mai înalte autorităţi din Împărăţia Medo-Persiei, ca să manifeste dezaprobare faţă de poporul lui Dumnezeu, îngerii lucrau în favoarea exilaţilor. Lupta era de așa natură, încât întreg cerul era interesat. Prin intermediul prorocului Daniel avem zugrăvită o priveliște a acestei lupte puternice dintre forţele binelui și răului. Timp de trei săptămâni, Gabriel a luptat cu forţele întunericului, căutând să anihileze influenţele care lucrau asupra minţii lui Cirus și, înainte ca lupta să se încheie, Însuși Hristos a venit în ajutorul lui Gabriel. „Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci și una de zile”, declară Gabriel; „însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, și am ieșit biruitor acolo, lângă împăraţii Persiei” (Daniel 10,13). Tot ce a putut face Cerul în favoarea poporului lui Dumnezeu, a fost făcut. Biruinţa a fost în cele din urmă câștigată, forţele vrăjmașului au fost ţinute în frâu în toate zilele lui Cirus și în toate zilele fiului său Cambise, care a domnit aproape șapte ani și jumătate.

Aceasta a fost o vreme plină de ocazii minunate pentru iudei. Cei mai înalţi slujitori ai Cerului lucrau asupra inimilor împăraţilor și toate acestea, pentru ca poporul lui Dumnezeu să lucreze neobosit pentru a aduce la îndeplinire decretul lui Cirus. Ei n-ar fi trebuit să cruţe niciun efort pentru a restatornici templul și slujbele lui și nici pentru a se restabili în căminele lor din Iudeea. Dar în ziua puterii lui Dumnezeu, mulţi s-au dovedit lipsiţi de bunăvoinţă. Împotrivirea vrăjmașilor lor era puternică și hotărâtă și, treptat, clăditorii și-au pierdut curajul. Unii nu puteau uita scena de la punerea pietrei unghiulare, când mulţi își exprimaseră lipsa de încredere în lucrarea întreprinsă. Şi pe măsură ce samaritenii deveneau mai îndrăzneţi, mulţi dintre iudei se întrebau dacă, după toate acestea, era vremea pentru reclădire. Aceste simţăminte s-au împrăștiat repede. Mulţi dintre lucrători, descurajaţi și de-primaţi, s-au întors la casele lor ca să-și reia preocupările obișnuite ale vieţii.

În timpul domniei lui Cambise, lucrarea la templu a înaintat încet, iar, în timpul domniei falsului Smerdis (numit în Ezra 4,7 Artaxerse), samaritenii l-au amăgit pe acest impostor fără scrupule, să dea un decret prin care se interzicea iudeilor să-și reclădească templul și cetatea.

Timp de un an, templul a fost neglijat și aproape uitat. Poporul locuia în casele lui și lupta să realizeze o prosperitate vremelnică, dar situaţia lui era de plâns. Cu toate că au lucrat cu toată puterea, nu au prosperat. Chiar și elementele naturii păreau să comploteze împotriva lor. Deoarece lăsaseră templul în paragină, Domnul le-a trimis o secetă distrugătoare peste ogoare. Dumnezeu le dăruise din belșug roade pe câmp și în grădini, grâu, must și untdelemn, ca dovadă a favorii Sale, dar, din cauză că ei folosiseră în mod egoist aceste daruri bogate, binecuvântările le-au fost retrase.

Acestea erau stările existente în timpul primei părţi a domniei lui Darius Histaspe. Atât din punct de vedere spiritual, cât și material, israeliţii erau într-o stare de plâns. Atât de mult murmuraseră și se îndoiseră, atâta timp aleseseră să pună interesele lor pe primul loc, încât, atunci când priveau cu indiferenţă templul Domnului în ruine, mulţi au pierdut din vedere planul urmărit de Dumnezeu prin restabilirea lor în Iudeea, și aceștia ziceau: „N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului!” (Hagai 1,2)

Dar chiar acest ceas întunecat nu era fără nădejde pentru aceia a căror încredere era în Dumnezeu. Prorocii Hagai și Zaharia au fost ridicaţi să facă faţă crizei. Prin mărturisiri mișcătoare, acești soli rânduiţi au descoperit poporului cauza necazurilor lui. Lipsa prosperităţii vremelnice era urmarea neglijării de a așeza interesele lui Dumnezeu pe primul loc, au declarat profeţii. Dacă israeliţii L-ar fi onorat pe Dumnezeu, dacă I-ar fi dovedit respectul, cinstea cuvenită, făcând din construirea casei Sale, prima lor preocupare, ei ar fi chemat prin aceasta prezenţa și binecuvântarea Sa.

Acelora care se descurajaseră, Hagai le-a adresat întrebarea cercetătore: „Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiţi în case căptușite cu tavan, când Casa aceasta stă dărâmată? Așa vorbește acum Domnul oștirilor: «Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre!»” De ce aţi făcut atât de puţin? De ce vă îngrijiţi de casele voastre și nu aveţi grijă de Casa Domnului? Unde este zelul vostru pe care l-aţi simţit odinioară pentru reclădirea Casei Domnului? Ce aţi câștigat slujind eului vostru? Dorinţa de a scăpa de sărăcie, v-a condus să neglijaţi templul, iar această neglijenţă a adus asupra voastră lucrul de care vă temeaţi. „Semănaţi mult și strângeţi puţin, mâncaţi și tot nu vă săturaţi, beţi și tot nu vă potoliţi setea, vă îmbrăcaţi și tot nu vă e cald; și cine nu câștigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!” (Hagai 1,4-6)

Apoi, prin cuvinte pe care ei nu puteau să nu le înţeleagă, Domnul le-a descoperit cauza care-i dusese la această lipsă. „Vă așteptaţi la mult, și iată că aţi avut puţin; l-aţi dus acasă, dar Eu

l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oștirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea, cerurile nu v-au dat roua, și pământul nu și-a dar roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni și peste vite, și peste tot lucrul mâinilor voastre” (Hagai 1,9-11).

„Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre!” i-a îndemnat Domnul. „Suiţi-vă pe munte, aduceţi lemne și zidiţi Casa! Eu Mă voi bucura de lucrul acesta și voi fi proslăvit” (Hagai 1,7.8).

Solia de sfat și de mustrare dată prin Hagai a fost luată la inimă de către conducătorii poporului Israel. Ei simţeau că Dumnezeu era într-adevăr cu ei. Nu îndrăzneau să dispreţuiască îndrumările repetate trimise lor, și anume că prosperitatea, atât cea trecătoare, cât și cea spirituală, depindea de ascultarea credincioasă de poruncile lui Dumnezeu. Treziţi de avertizările prorocului, Zorobabel și Iosua, împreună cu „toată rămășiţa poporului, au ascultat glasul Domnului, Dumnezeului lor, și cuvintele prorocului Hagai” (Hagai 1,12).

De îndată ce Israel s-a hotărât să asculte, cuvintele de mustrare au fost urmate de o solie de încurajare. „Hagai, trimisul Domnului, a zis poporului, după porunca Domnului: «Eu sunt cu voi, zice Domnul». Domnul a trezit duhul lui Zorobabel și duhul lui Iosua, și duhul întregii rămășiţe a poporului. Așa că ei au venit și s-au pus pe lucru în Casa Domnului oștirilor, Dumnezeul lor” (Hagai 1,13.14).

În mai puţin de o lună, după ce lucrarea de la templu a fost reluată, clăditorii au primit o altă solie mângâietoare. „Acum, fii tare, Zorobabel!” a îndemnat Însuși Domnul prin prorocul Său. „Fii tare și tu Iosua…! Fii tare și tu, tot poporul din ţară, zice Domnul și lucraţi! Căci Eu sunt cu voi, zice Domnul oștirilor” (Hagai 2,4).

Lui Israel, tăbărât înaintea muntelui Sinai, Domnul îi spusese: „Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel și voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaște că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor” (Exodul 29,45.46). Iar acum, în ciuda faptului că „au fost neascultători și au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt” (Isaia 63,10), Domnul Şi-a întins încă o dată mâna să-i salveze prin soliile prorocului Său. Ca recunoaștere a conlucrării cu planul Său, El Își reînnoia legământul prin care Duhul Său avea să rămână între ei și-i îndemna: „Nu vă temeţi!”

Copiilor Săi de astăzi, Domnul le spune: „Fiţi tari… lucraţi, căci Eu sunt cu voi”. Întotdeauna creștinul are un ajutor puternic în Domnul. Poate că nu cunoaștem modul în care ne ajută Dumnezeu, dar știm un lucru: niciodată El nu îi va părăsi pe aceia care își pun încrederea în El. Dacă ar ști creștinii de câte ori Domnul le-a rânduit calea, pentru ca planurile vrăjmașului cu privire la ei să nu se împlinească, nu s-ar mai poticni plângându-se. Credinţa lor s-ar întemeia pe Dumnezeu și nicio încercare n-ar avea putere să-i doboare. Ei ar recunoaște că Domnul este înţelepciunea și tăria lor, și El ar face să se împlinească planul Său cu ei.

Îndemnurile stăruitoare în încurajările date prin Hagai au fost întărite și completate de Zaharia, pe care Dumnezeu l-a ridicat să-i stea alături pentru a îndemna poporul Israel să împlinească porunca de a se ridica să zidească. Prima solie a lui Zaharia a fost asigurarea că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu dă greș și o făgăduinţă de binecuvântare pentru toţi aceia care se vor prinde de cuvântul sigur al prorociei.

Cu ogoarele pustiite, cu mica lor rezervă de hrană care scădea cu repeziciune, și înconjuraţi cum erau de popoare neprietenoase, israeliţii au înaintat totuși prin credinţă, ca răspuns la chemarea solilor lui Dumnezeu, și au lucrat cu sârguinţă pentru a restaura templul ruinat. Era o lucrare care cerea o încredere neabătută în Dumnezeu. Pe când poporul se străduia să-și facă partea și căuta o reînnoire a harului lui Dumnezeu în inimă și în viaţă, solie după solie le-a fost dată prin Hagai și Zaharia, cu asigurarea că această credinţă avea să fie răsplătită în mod îmbelșugat, iar cuvântul lui Dumnezeu, cu privire la slava viitoare a templului, ale cărui ziduri le înălţau, nu avea să rămână neîmplinit. Chiar în această clădire urma să se arate, la împlinirea vremii, Dorinţa tuturor popoarelor, ca Învăţător și Mântuitor al omenirii.

În felul acesta, clăditorii nu au fost lăsaţi să se lupte singuri; „Cu ei erau prorocii lui Dumnezeu care-i ajutau” (Ezra 5,20), și Însuși Domnul oștirilor spusese: „Fii tare… și lucraţi: căci Eu sunt cu voi” (Hagai 2,4). Odată cu pocăinţa din inimă și cu voinţa de a înainta prin credinţă, a venit și făgăduinţa prosperităţii pământești. „Din cauza aceasta”, a spus Domnul, „Îmi voi da binecuvântarea Mea” (Hagai 2,19).

Lui Zorobabel, conducătorul lor – care în toţi anii de la întoarcerea lui din Babilon fusese atât de greu încercat – i s-a dat solia cea mai preţioasă. Avea să vină ziua, zicea Domnul, când toţi vrăjmașii poporului Său ales vor fi nimiciţi. „În ziua aceea, zice Domnul oștirilor, pe tine, Zorobabele, robul Meu… te voi păstra ca pe o pecete, căci Eu te-am ales” (Hagai 2,23). Acum, guvernatorul lui Israel putea vedea însemnătatea providenţei care-l condusese prin descurajare și necazuri, putea înţelege planul lui Dumnezeu în toate.

Acest cuvânt personal dat lui Zorobabel a fost lăsat în Scriptură pentru încurajarea copiilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Dumnezeu are un plan atunci când trimite încercarea peste copiii Săi. Niciodată nu-i conduce altfel de cum ar alege ei să fie conduși, dacă ar vedea sfârșitul de la început și ar înţelege slava planului pe care îl împlinesc. Tot ce aduce El asupra lor, ca încercare sau probă, vine pentru ca ei să fie tari, să lucreze și să sufere pentru El.

Soliile date prin Hagai și Zaharia au trezit poporul să facă orice efort posibil pentru reclădirea templului. Dar, în timp ce lucrau, erau hărţuiţi cu răutate de samariteni și de alţii care născoceau tot felul de piedici. Într-o împrejurare, slujbașii Imperiului Medo-Persan, din provincia aceea, au vizitat Ierusalimul și au cerut numele celui care autorizase restaurarea clădirii. Dacă în vremea aceea iudeii nu s-ar fi încrezut în Domnul pentru călăuzire, această cercetare ar fi putut avea urmări dezastroase pentru ei. „Dar ochiul lui Dumnezeu veghea asupra bătrânilor iudeilor. Şi au lăsat să meargă înainte lucrările până la trimiterea unei înștiinţări către Darius” (Ezra 5,5). Slujbașilor li s-a răspuns atât de înţelept, încât ei s-au hotărât să-i scrie o scrisoare lui Darius Histaspe, pe atunci împăratul Medo-Persiei, atrăgându-i atenţia la decretul original dat de Cirus, care poruncise reclădirea Casei Domnului de la Ierusalim, și ca toate cheltuielile să fie plătite din tezaurul împăratului.

Darius a căutat acest decret și l-a găsit, și, ca urmare, le-a poruncit celor care cercetaseră să îngăduie continuarea reclădirii templu-lui. „Lăsaţi să meargă înainte lucrările acestei Case a lui Dumnezeu”, a poruncit el, „dregătorul iudeilor și bătrânii iudeilor s-o zidească iarăși pe locul unde era”. Mai mult, Darius a continuat: „Iată porunca pe care o dau cu privire la ce veţi avea de făcut faţă de acești bătrâni ai iudeilor, pentru zidirea acestei Case a lui Dumnezeu: cheltuielile, luate din averile împăratului venite din birurile de dincolo de Râu, să fie plătite îndată oamenilor acestora, ca să nu înceteze lucrul. Lucrurile trebuincioase pentru arderile de tot ale Dumnezeului cerurilor, viţei, berbeci și miei, grâu, sare, vin și untdelemn, să li se dea, la cerere, preoţilor din Ierusalim, zi de zi, și fără nicio lipsă, ca să se roage pentru viaţa împăratului și fiilor lui” (Ezra 6,7-10).

Împăratul a poruncit mai departe să fie aplicate pedepse aspre acelor care ar schimba în vreun fel porunca și a încheiat cu această deosebită declaraţie: „Dumnezeu, care a pus să locuiască în locul acela Numele Lui, să răstoarne pe orice împărat și pe orice popor, care ar întinde mâna să calce cuvântul meu ca să nimicească această Casă a lui Dumnezeu din Ierusalim! Eu, Darius, am dat porunca aceasta. Să fie împlinită întocmai” (Ezra 6,12). În felul acesta, Domnul a pregătit calea pentru terminarea templului.

Cu luni de zile mai înainte ca acest decret să fie dat, israeliţii continuaseră să lucreze prin credinţă, prorocii lui Dumnezeu ajutându-i prin solii date la timp, prin care planul divin pentru Israel a fost ţinut în atenţia lucrătorilor. La două luni după ce ultima solie a lui Hagai, care ne este raportată, a fost dată, Zaharia a avut o serie de vedenii cu privire la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Aceste solii, date sub formă de parabole și simboluri, au venit în timpul unei mari nesiguranţe și îngrijorări și au fost de o însemnătate deosebită pentru bărbaţii care mergeau înainte în Numele Dumnezeului lui Israel. Conducătorilor li se părea că îngăduinţa dată iudeilor să reclădească era pe cale să fie retrasă; viitorul părea foarte întunecat. Dumnezeu a văzut că poporul Său avea nevoie să fie susţinut și încurajat printr-o descoperire a dragostei și îndurării Sale fără margini.

În vedenie, Zaharia l-a auzit pe Îngerul Domnului întrebând: „«Doamne al oștirilor, până când nu vei avea milă de Ierusalim și de cetăţile lui Iuda, pe care Te-ai mâniat în acești șaptezeci de ani!» Domnul a răspuns cu vorbe bune, cu vorbe de mângâiere, îngerului care vorbea cu mine, a zis Zaharia.

Şi îngerul, care vorbea cu mine, mi-a zis: «Strigă și zi: Așa vorbește Domnul oștirilor: Sunt plin de o mare mânie împotriva neamurilor îngâmfate; căci Mă mâniasem numai puţin, dar ele au ajutat spre nenorocire. De aceea, așa vorbește Domnul: Mă întorc cu îndurare spre Ierusalim; Casa mea va fi zidită… și funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului»” (Zaharia 1,12-16).

Prorocul a fost îndrumat să prorocească; „Așa vorbește Domnul oștirilor: Cetăţile Mele vor avea iarăși belșug de bunătăţi, Domnul va mângâia iarăși Sionul, va alege iarăși Ierusalimul” (Zaharia 1,17).

Apoi, Zaharia a văzut forţele care „i-au risipit pe Iuda, pe Israel și Ierusalimul”, simbolizate prin patru coarne. Îndată după aceea, a văzut patru fierari, care reprezentau uneltele folosite de Domnul pentru restatornicirea poporului Său și a Casei Sale de închinare (vezi Zaharia 1,18-21).

„Am ridicat ochii”, spunea Zaharia, „m-am uitat, și iată că era un om care ţinea în mână o funie de măsurat. L-am întrebat: «Unde te duci?» Şi el mi-a răspuns: «Mă duc să măsor Ierusalimul, ca să văd ce lăţime și ce lungime are». Şi îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, și un alt înger i-a ieșit înainte. El i-a zis: «Aleargă de vorbește tânărului acestuia și spune-i: Ierusalimul va fi o cetate deschisă, din pricina mulţimii oamenilor și vitelor care vor fi în mijlocul lui; Eu Însumi – zice Domnul – voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui; și voi fi slava lui în mijlocul lui!»” (Zaharia 2,1-5)

Dumnezeu poruncise ca Ierusalimul să fie rezidit, vedenia cu măsurarea cetăţii fiind o asigurare că El va da mângâiere și putere celor apăsaţi ai Lui și va împlini faţă de ei făgăduinţele legământului Său veșnic. Grija Lui ocrotitoare, spunea El, va fi ca „un zid de foc de jur împrejur” și prin ei slava Sa, va fi descoperită tuturor fiilor oamenilor. Ceea ce aducea la îndeplinire pentru poporul Său urma să fie cunoscut pe tot pământul. „Strigă de bucurie și veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel” (Isaia 12,6).