Îndată, după vedenia lui Zaharia despre Iosua și Înger, prorocul a primit o solie cu privire la lucrarea lui Zorobabel: „Îngerul care vorbea cu mine”, spune Zaharia, „s-a întors și m-a trezit ca pe un om pe care-l trezești din somnul lui. El m-a întrebat: «Ce vezi?» Eu am răspuns: «M-am uitat și iată că un sfeșnic cu totul de aur, și deasupra lui un vas cu untdelemn și pe el șapte candele, cu șapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeșnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului și altul la stânga lui». Şi, luând iarăși cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu mine: «Ce înseamnă lucrurile acestea, Domnul meu?»… «Acesta este Cuvântul Domnului către Zorobabel și sună astfel: ’Lucrul acesta nu se face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul meu, zice Domnul oștirilor!’»

… Eu am luat cuvântul și i-am zis: «Ce înseamnă acești doi măslini, la dreapta sfeșnicului și la stânga lui?» Am luat a doua oară cuvântul și i-am zis: «Ce înseamnă cele două ramuri de măslini, care sunt lângă cele două ţevi de aur prin care curge uleiul auriu în el?» Şi el a zis: «Aceștia sunt cei doi unși care stau înaintea Domnului întregului pământ»” (Zaharia 4,1-6.11-14).

În această vedenie, cei doi măslini care stau înaintea lui Dumnezeu sunt reprezentaţi ca vărsând uleiul auriu prin ţevi de aur în vasul sfeșnicului. Din acesta sunt alimentate candelele Sanctuarului ca să poată da lumină strălucitoare și permanentă. Astfel, de la unșii care stau în prezenţa lui Dumnezeu, se dă poporului Său plinătatea luminii, a dragostei și a puterii divine, pentru ca la rândul lor ei să poată să le dea altora lumină, bucurie și înviorare. Cei care sunt îmbogăţiţi în felul acesta, urmează să-i îmbogăţească pe alţii cu comoara dragostei lui Dumnezeu.

În reclădirea Casei Domnului, Zorobabel lucrase făcând faţă numeroaselor dificultăţi. Încă de la început, vrăjmașii „slăbiseră mâinile poporului lui Iuda și l-au înfricoșat ca să-l împiedice să zidească”, „și i-au oprit cu sila și cu putere de la lucrările lor” (Ezra 4,4.23). Dar Domnul intervenise în favoarea clăditorilor, iar acum îi vorbea prin prorocul său lui Zorobabel, zicând: „Cine ești tu, munte mare înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc șes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de «Îndurare, îndurare cu ea!»” (Zaharia 4,7)

De-a lungul istoriei poporului lui Dumnezeu, munţi mari de greutăţi, în aparenţă de netrecut, s-au ridicat în faţa acelora care încercau să aducă la îndeplinire planurile Cerului. Asemenea piedici sunt îngăduite de Domnul ca încercare a credinţei. Când suntem înconjuraţi din toate părţile, este timpul mai mult ca oricând să ne încredem în Dumnezeu și în puterea Duhului Său. Exercitarea unei credinţe vii înseamnă o creștere a puterii spirituale și dezvoltarea unei încrederi neabătute. În felul aceasta, credinciosul devine o putere biruitoare. În faţa rugăciunii credinţei, piedicile așezate de Satana de-a curmezișul căii creștinului vor dispărea, deoarece puterile cerului îi vor veni în ajutor. „Nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Matei 17,20).

Calea lumii începe cu îngâmfare și cu fast. Calea lui Dumnezeu face din ziua lucrurilor mici începutul unui triumf glorios al adevărului și al neprihănirii. Uneori, El Își educă lucrătorii, îngăduind să vină asupra lor descurajare și o înfrângere aparentă. Planul Său este ca ei să înveţe să biruie greutăţile.

Adesea, oamenii sunt ispitiţi să se clatine în faţa piedicilor și nedumeririlor cu care se confruntă. Dar, dacă vor păstra până la sfârșit încrederea lor de la început, Dumnezeu le va lumina calea. Succesul va fi atins atunci când ei luptă împotriva greutăţilor. Înaintea spiritului întreprinzător și a credinţei neclintite a lui Zorobabel, munţi mari de greutăţi se vor preface într-o câmpie, iar el, ale cărui braţe au pus temelia, „tot mâinile lui o vor isprăvi. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului în mijlocul strigătelor de: «Îndurare, îndurare cu ea!»” (Zaharia 4,9.7)

Puterea și tăria omenească n-au întemeiat biserica lui Dumnezeu și nici nu o pot distruge. Nu pe seama puterii omenești, ci pe Hristos – Stânca veacurilor – a fost întemeiată biserica, și „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16,18). Prezenţa lui Dumnezeu îi dă statornicie cauzei Sale. „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor” (Psalmi 146,3), este cuvântul dat nouă. „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere va fi tăria voastră” (Isaia 30,15). Lucrarea proslăvită a lui Dumnezeu, întemeiată pe principiile veșnice ale dreptăţii, nu se va nărui niciodată. Ea va merge din putere în putere, „nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor” (Zaharia 4,6).

Făgăduinţa: „Mâinile lui Zorobabel au întemeiat Casa aceasta și tot mâinile lui o vor isprăvi”… (Zaharia 4,9), a fost împlinită literal: „Şi bătrânii iudeilor au zidit cu izbândă, după prorociile lui Hagai și ale lui Zaharia, fiul lui Ido; au zidit și au isprăvit, după porunca Dumnezeului lui Israel, și după porunca lui Cirus, lui Darius și lui Artaxerxe, împăratul perșilor. Casa a fost isprăvită în ziua a treia a lunii Adar (luna a douăsprezecea), în anul al șaselea al domniei împăratului Darius” (Ezra 6,14.15).

La scurtă vreme după aceea, templul restatornicit a fost consacrat. „Copiii lui Israel, preoţii și leviţii și ceilalţi fii ai robiei, au făcut cu bucurie sfinţirea acestei Case a lui Dumnezeu și au prăznuit Paștele în a patrusprezecea zi a lunii întâi” (Ezra 6,16.17.19).

Templul al doilea nu l-a egalat pe primul în măreţie, nici n-a fost sfinţit prin acele dovezi vizibile ale prezenţei divine, care aparţinuseră templului dintâi. N-a fost nici manifestarea puterii supranaturale care să marcheze consacrarea lui. N-a fost niciun nor de slavă care să umple sanctuarul nou înălţat. Niciun nor din cer n-a coborât să mistuie jertfa de pe altar. Şechina nu mai sălășluia între heruvimi în Locul Preasfânt; chivotul, tronul milei și tablele mărturiei nu se mai găseau acolo. Niciun semn din cer n-a descoperit preotului, care se ruga, voinţa lui Iehova.

Şi totuși aceasta era clădirea despre care Domnul spusese prin prorocul Hagai: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi… Voi clătina toate neamurile; comorile tuturor neamurilor vor veni și voi umple de slavă Casa aceasta, zice Domnul oștirilor” (Hagai 2,9.7). Timp de veacuri, bărbaţi învăţaţi s-au străduit să arate cum s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu dată lui Hagai, dar mulţi au refuzat cu îndărătnicie să vadă vreo însemnătate deosebită în venirea lui Iisus din Nazaret. Dorinţa tuturor popoarelor, care, prin prezenţa Sa personală, avea să sfinţească templul. Mândria și necredinţa le-au orbit mintea faţă de însemnătatea adevărată a cuvintelor prorocului.

Al doilea templul a fost onorat nu prin norul slavei lui Iehova, ci prin prezenţa Aceluia în care „locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” – Însuși Dumnezeu „arătat în trup” (Coloseni 2,9; 1 Timotei 3,16). Fiind onorat prin prezenţa personală a lui Hristos în timpul slujirii Sale pământești, și numai prin aceasta, al doilea templu l-a întrecut pe primul în măreţie. „Dorinţa tuturor popoarelor” venise cu adevărat în templul Său când „Omul din Nazaret” dădea învăţătură și vindeca în curţile sfinte.