Sosirea lui Ezra la Ierusalim a fost binevenită. Era o mare nevoie de influenţa prezenţei sale. Venirea lui a adus curaj și nădejde în inimile multora care lucraseră mult timp în greutăţi. De la reîntoarcerea primei grupe de exilaţi, sub conducerea lui Zorobabel și Iosua, cu peste șaptezeci de ani înainte, multe fuseseră realizate. Templul fusese terminat, iar zidurile cetăţii, în parte, fuseseră terminate. Cu toate acestea mai rămăsese mult de făcut.

Printre aceia care se reîntorseseră la Ierusalim în anii de mai înainte erau mulţi care rămăseseră credincioși lui Dumnezeu tot timpul vieţii lor, dar un număr considerabil dintre copii și copiii copiilor lor au pierdut din vedere sfinţirea Legii lui Dumnezeu. Chiar și unii dintre bărbaţii cu răspundere trăiau în păcat în mod deschis. Viaţa lor neutraliza într-o mare măsură străduinţele depuse de alţii pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, căci atâta vreme cât erau îngăduite călcări flagrante ale Legii fără să fie mustrate, binecuvântarea Cerului nu putea rămâne asupra poporului.

A fost în providenţa lui Dumnezeu ca aceia care s-au întors împreună cu Ezra să aibă ocazii deosebite de a-L căuta pe Domnul. Experienţele prin care tocmai trecuseră în călătoria lor de la Babilon, fără să fi fost protejaţi de puterea omenească, îi învăţaseră valoroase lecţii spirituale. Mulţi se întăriseră în credinţă și când aceștia s-au amestecat printre cei descurajaţi și indiferenţi din Ierusalim, influenţa lor a fost un factor puternic în reforma care a avut loc după aceea.

În ziua a patra după sosire, comorile de aur și de argint, împreună cu vasele pentru slujbele de la sanctuar, au fost încredinţate de vistiernici în mâinile slujbașilor templului, în faţa martorilor cu cea mai desăvârșită exactitate. Fiecare obiect a fost cercetat „după număr și după greutate” (Ezra 8,34).

Copiii robiei, care se întorseseră cu Ezra, „au adus ardere de tot Dumnezeului lui Israel”, ca jertfă pentru păcat și ca o dovadă a recunoștinţei și mulţumirii lor pentru ocrotirea îngerilor sfinţi în timpul călătoriei. „Au dat poruncile împăratului, dregătorilor împăratului și cârmuitorilor lor de dincoace de Râu, care au ajutat pe popor și Casa lui Dumnezeu” (Ezra 8,35.36).

La scurtă vreme după aceea, câteva căpetenii ale lui Israel s-au apropiat de Ezra cu o plângere serioasă. Unii din „poporul lui Israel”, precum și „preoţii și leviţii”, dispreţuiseră atât de mult poruncile sfinte ale lui Iehova, încât s-au căsătorit cu cei din popoarele înconjurătoare. „Căci și-au luat neveste din fetele lor pentru ei și pentru fiii lor”, i s-a spus lui Ezra „și au amestecat neamul sfânt cu popoarele” ţărilor păgâne. „Şi căpeteniile, și dregătorii au fost cei dintâi care au săvârșit păcatul acesta” (Ezra 9,1.2).

Studiind cauzele care au dus la robia babiloniană, Ezra înţelesese că apostazia lui Israel s-a datorat în mare măsură amestecului cu popoarele păgâne. El descoperise că dacă ar fi ascultat de porunca lui Dumnezeu de a nu se uni cu popoarele înconjurătoare, ei ar fi fost cruţaţi de multe experienţe amare și umilitoare. Acum, când a constatat că în ciuda învăţămintelor trecutului, bărbaţi proeminenţi îndrăzniseră să calce legile date ca scut împotriva apostaziei, inima i-a fost impresionată. El a cugetat la bunătatea lui Dumnezeu care i-a dat din nou poporului Său stabilitate în ţara lor natală și a fost copleșit de indignare și de amărăciune îndreptăţite pentru nerecunoștinţa lor. „Când am auzit lucrul acesta”, zice el, „mi-am sfâșiat hainele și mantaua, mi-am smuls părul din cap și perii din barbă și am stat jos mâhnit.”

„Atunci s-au strâns la mine toţi cei ce se temeau de cuvintele Dumnezeului lui Israel, din pricina păcatului fiilor robiei. Şi eu am stat jos mâhnit, până la jertfa de seară” (Ezra 9,3.4).

La vremea jertfei de seară, Ezra s-a sculat în genunchi și și-a sfâșiat iarăși veșmintele și mantaua, a căzut în genunchi și și-a descărcat sufletul în rugăciune fierbinte către cer. Ridicându-și mâinile către Domnul, el a strigat: „Dumnezeule, sunt uluit și mi-e rușine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, și greșelile noastre au ajuns până la ceruri.”

„Din zilele părinţilor noștri”, a continuat el, „am fost foarte vinovaţi până în ziua de azi și din pricina fărădelegilor noastre am fost daţi noi, împăraţii noștri și preoţii noștri, în mâinile împăraţilor străini, pradă sabiei, robiei, jafului și rușinii care ne acoperă astăzi faţa. Şi totuși Domnul, Dumnezeul nostru, S-a îndurat de noi lăsându-ne câţiva oameni scăpaţi și dându-ne un adăpost în locul Lui cel sfânt, ca să ne lumineze ochii și să ne dea puţină răsuflare în mijlocul robiei noastre. Căci suntem robi, dar Dumnezeu nu ne-a părăsit în robia noastră. A îndreptat spre noi bunăvoinţa împăraţilor perșilor și ei ne-au dat o nouă putere de viaţă, ca să putem zidi Casa Dumnezeului nostru, și să-i dregem dărâmăturile, făcându-ne astfel rost de un loc de adăpost în Iuda și la Ierusalim.”

„Acum ce să mai zicem după aceste lucruri, Dumnezeule? Căci am părăsit poruncile Tale, pe care ni le porunciseși prin robii Tăi proroci… După tot ce ni s-a întâmplat din pricina faptelor și marilor greșeli pe care le-am făcut, măcar că Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după fărădelegile noastre, se cuvine ca, acum, când ne-ai păstrat pe acești oameni scăpaţi, să începem iarăși să călcăm poruncile Tale și să ne încuscrim cu aceste popoare urâcioase.

N-ar izbucni atunci iarăși mânia Ta împotriva noastră, până acolo încât ne-ar nimici, fără să lase nici rămășiţă, nici robi izbăviţi? Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tu ești drept; căci astăzi noi suntem o rămășiţă de robi izbăviţi. Iată-ne înaintea Ta ca niște vinovaţi, și din această pricină nu putem sta înaintea Ta” (Ezra 9,6-15).

Amărăciunea lui Ezra și a tovarășilor lui faţă de păcatele care se strecuraseră pe nesimţite chiar și în centrul lucrării Domnului a dat naștere la pocăinţă. Mulţi dintre aceia care păcătuiseră au fost profund impresionaţi. „Poporul vărsa lacrimi” (Ezra 10,1). Într-o oarecare măsură au început să-și dea seama de urâciunea păcatului și de oroarea cu care-l privește Dumnezeu. Au văzut sfinţirea Legii rostită pe Sinai și mulţi tremurau la gândul nelegiuirilor lor.

Unul dintre cei prezenţi, cu numele de Şecania, a recunoscut ca fiind adevărate cuvintele rostite de Ezra. „Am păcătuit împotriva Dumnezeului nostru”, a mărturisit el, „ducându-ne la femei străine care fac parte din popoarele ţării. Dar Israel n-a rămas fără nădejde în această privinţă.” Şecania a propus ca toţi aceia care păcătuiseră să facă un legământ cu Dumnezeu că-și vor părăsi păcatul și „facă-se după Lege. Scoală-te”, l-a îndemnat el pe Ezra, „căci treaba aceasta te privește. Noi vom fi cu tine. Îmbărbătează-te și lucrează. Ezra s-a sculat și a pus pe căpeteniile preoţilor, leviţilor și întregului Israel să jure că vor face ce se spusese” (vers. 2-5).

Aceasta a constituit începutul unei reforme minunate. Cu îndelungă răbdare și tact, precum și cu o îngrijită consideraţie pentru drepturile și pentru bunăstarea fiecăruia dintre cei implicaţi, Ezra și tovarășii lui s-au străduit să-i conducă pe cei pocăiţi din Israel pe calea cea dreaptă. Mai presus de toate acestea, Ezra era un învăţător al legii și, în timp ce dădea atenţie personală cercetării fiecărui caz, căuta să convingă poporul cu privire la sfinţirea acestei legi și la binecuvântările care aveau să fie primite prin ascultare.

Oriunde lucra Ezra, lua naștere o reînviorare în studierea Sfintelor Scripturi. Au fost rânduiţi învăţători care să îndrume poporul, Legea Domnului a fost înălţată și preamărită. Au fost cercetate cărţile prorocilor, iar pasajele care profetizau venirea lui Mesia au adus nădejde și mângâiere multor inimi întristate și împovărate.

Au trecut peste două mii de ani de când Ezra „și-a pus inima să adâncească și să împlinească Legea Domnului” (Ezra 7,10), totuși trecerea timpului nu a slăbit influenţa exemplului lui de evlavie. De-a lungul veacurilor, raportul vieţii lui de consacrare i-a inspirat pe mulţi cu hotărârea „să adâncească și să împlinească Legea Domnului”.

Motivele lui Ezra erau înalte și sfinte. În tot ce a făcut a fost animat de o dragoste profundă faţă de oameni. Mila și bunătatea pe care le manifesta faţă de aceia care păcătuiseră, cu voie sau din neștiinţă, să fie un exemplu pentru toţi aceia care caută să aducă la îndeplinire reforme. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de neclintiţi ca și stânca, acolo unde principiile drepte sunt în discuţie, dar să manifeste și simpatie, și înţelegere. Asemenea lui Ezra, ei trebuie să-i înveţe pe călcătorii de lege calea vieţii, însămânţând principiile care sunt temelia oricărei făpturi corecte.

În acest veac al lumii, când Satana caută pe nenumărate căi să întunece privirea bărbaţilor și femeilor faţă de cerinţele obligatorii ale Legii lui Dumnezeu, este nevoie de bărbaţi care să-i conducă pe mulţi „să se teamă de poruncile Dumnezeului nostru” (Ezra 10,3). Este nevoie de reformatori adevăraţi, care îi vor îndruma pe călcătorii de lege către marele Dătător al Legii și-i vor învăţa că „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmi 19,7). Este nevoie de bărbaţi tari în cunoașterea Scripturii, bărbaţi ale căror cuvinte și fapte înalţă rânduielile lui Iehova, bărbaţi care caută să întărească credinţa. Este nevoie de învăţători, o, atât de mulţi, care să inspire inimile cu respect și cu dragoste pentru Scripturi.

Nelegiuirea larg răspândită, care predomină astăzi, poate fi atribuită într-o mare măsură nestudierii și neascultării de Scripturi, căci atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este dat la o parte, puterea lui care reţine pasiunile rele ale inimii nerenăscute este respinsă. Oamenii seamănă în firea pământească și culeg din fire stricăciunea.

Odată cu respingerea Bibliei a venit și îndepărtarea de Legea lui Dumnezeu. Învăţătura prin care oamenii sunt scutiţi de ascultarea de principiile divine a slăbit puterea obligaţiei morale și a deschis porţile nelegiuirii asupra lumii. Nelegiuirea, risipa și stricăciunea se revarsă ca un potop nimicitor. Pretutindeni se văd gelozie, bănuieli rele, făţărnicie, înstrăinare, luptă, rivalitate, trădarea însărcinărilor sfinte, îngăduirea poftei. Întregul sistem al principiilor și doctrinelor religioase, care trebuie să formeze temelia și cadrul vieţii sociale se arată a fi un edificiu care se clatină, gata să se prăbușească în ruine.

În zilele finale ale istoriei acestui pământ, glasul care a vorbit de pe Sinai declară încă: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exodul 20,3). Omul și-a așezat voinţa împotriva voinţei lui Dumnezeu, dar nu poate aduce la tăcere cuvântul poruncii. Mintea omenească nu poate scăpa de obligaţia faţă de o putere mai înaltă. Teoriile și speculaţiile pot abunda, oamenii pot încerca să pună știinţa în opoziţie cu revelaţia, și, în felul acesta, să îndepărteze Legea lui Dumnezeu. Dar mai puternic și tot mai puternic se aude porunca: „Domnului, Dumnezeului tău, să te închini și numai Lui să-I slujești” (Matei 4,10).

Nu se pune problema slăbirii sau întăririi Legii lui Iehova. Ea este așa cum a fost întotdeauna și întotdeauna va fi sfântă, dreaptă și bună, completă prin ea însăși. Nu poate fi revocată sau schimbată. A o „cinsti” este doar un limbaj omenesc.

Ultimul mare conflict al controversei dintre adevăr și rătăcire va fi între legile oamenilor și principiile lui Iehova. Noi intrăm acum în această luptă – nu o luptă între biserici rivale, care se bat pentru supremaţie, ci între religia Bibliei și religiile întemeiate pe fabule și tradiţii. Puterile care s-au unit împotriva adevărului sunt acum neobosite la lucru. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care a ajuns până la noi cu un preţ atât de mare de suferinţă și sânge vărsat, este puţin apreciat. Puţini sunt aceia care îl primesc în adevăr ca regulă de viaţă. Necredinţa predomină într-o proporţie alarmantă nu numai în lume, ci și în biserică. Mulţi au a ajuns să nege învăţăturile Evangheliei, care sunt chiar stâlpii credinţei creștine. Marile fapte ale creaţiei, așa cum sunt prezentate de către scriitorii inspiraţi, căderea omului, ispășirea, perpetuarea Legii – toate acestea sunt practic respinse de o mare parte din lumea pretins creștină. Mii de oameni care se mândresc cu toată cunoștinţa lor, consideră ca o dovadă de slăbiciune încrederea deplină în Biblie și ca o dovadă de erudiţie faptul de a pune la îndoială Scripturile și de a spiritualiza și înlătura cele mai importante adevăruri ale ei.

Creștinii să se pregătească pentru ceea ce, în curând, va invada ca o surpriză copleșitoare, și această pregătire să o facă prin studierea cu seriozitate a Cuvântului lui Dumnezeu și prin străduinţa de a-și conforma viaţa cu preceptele lui. Problemele capitale ale veșniciei ne cer ceva în afară de o religie imaginară, o religie a cuvintelor și a formelor, unde adevărul este ţinut în curtea de afară. Dumnezeu cheamă la redeșteptare și la reformă. Cuvintele Bibliei și numai ale Bibliei să fie auzite de la amvon. Dar Biblia a fost jefuită de puterea ei, iar urmarea se vede în scăderea nivelului vieţii spirituale. În multe predici de astăzi nu se mai vede acea manifestare divină care trezește conștiinţa și care aduce viaţă sufletului. Ascultătorii nu pot zice: „Nu ne ardea inima în noi, când vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24,32). Sunt mulţi aceia care strigă după Dumnezeul cel viu, tânjind după prezenţa divină. Lăsaţi Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească inimii. Faceţi ca aceia care au auzit numai tradiţie, teorii și maxime omenești să audă glasul Aceluia care poate înnoi sufletul pentru viaţă veșnică.

Lumină mare a strălucit de la patriarhi și de la proroci. Lucruri slăvite au fost rostite despre Sion, cetatea lui Dumnezeu. Astfel, Domnul dorește ca lumina să strălucească prin urmașii Săi de astăzi. Dacă sfinţii din Vechiul Testament au dat o mărturie așa de strălucită de credincioșie, oare aceia asupra cărora strălucește lumina acumulată de secole de-a rândul să nu dea o mărturie mai accentuată despre puterea adevărului? Slava profeţiilor își aruncă lumina pe cărarea noastră. Tipul a întâlnit antetipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Hristos a înviat din morţi, proclamând deasupra mormântului împrumutat: „Eu sunt învierea și viaţa” (Ioan 11,25). El L-a trimis pe Duhul Său în lume pentru ca să ne aducă aminte de toate lucrurile. Printr-o minune a puterii, El a păstrat Cuvântul Său scris de-a lungul veacurilor.

Reformatorii, al căror protest le-a dat numele de protestanţi, simţeau că Dumnezeu i-a chemat să dea lumii lumina Evangheliei și, în efortul de a face lucrul acesta, au fost gata să-și jertfească averile, libertatea și chiar viaţa. În faţa prigoanei și a morţii, Evanghelia a fost predicată pretutindeni. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dus oamenilor, și toate categoriile, de sus și de jos, bogaţi și săraci, învăţaţi și ignoranţi, l-au studiat personal cu ardoare. Suntem noi în această luptă a marii controverse tot atât de credincioși însărcinării noastre, așa cum au fost primii reformatori?

„Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă și altar și să zică: «Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moștenirea Ta, n-o face de batjocura popoarelor!»” „Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset și cu bocet! Sfâșiaţi-vă inimile nu hainele și întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate, și-I pare rău de relele pe care le trimite. Cine știe dacă nu Se va întoarce și nu Se va căi? Cine știe dacă nu va lăsa după El o binecuvântare?” (Ioel 2,15-17.12-14)