Neemia, unul dintre robii evrei, ocupa o poziţie influentă și de cinste la curtea persană, ca paharnic al împăratului, avea intrare liberă înaintea lui. În virtutea poziţiei sale și datorită capacităţilor și credincioșiei lui, devenise prietenul și sfetnicul monarhului. Cu toate că primise favoarea împărătească, cu toate că era înconjurat de fast și de splendoare, nu a uitat de Dumnezeu și de poporul lui. Cu un interes profund, inima i s-a îndreptat spre Ierusalim; nădejdile și bucuriile îi erau legate de prosperitatea acestuia. Prin acest bărbat, pregătit pentru a rămâne la curtea persană, pentru lucrarea la care avea să fie chemat, Dumnezeu a intenţionat să aducă binecuvântare poporului Său în ţara părinţilor lor.

Prin mesagerii din Iudeea, evreul patriot a aflat că peste Ierusalim, cetatea aleasă, veniseră zile grele. Robii întorși sufereau dispreţ și necaz. Templul și părţi din cetate fuseseră rezidite, dar lucrarea de restatornicire era stânjenită, slujbele templului erau tulburate, iar poporul ţinut într-o alarmă continuă de faptul că zidurile cetăţii erau încă într-o mare măsură în ruină.

Copleșit de amărăciune, Neemia nu putea nici să mănânce și nici să bea: „Am plâns și m-am jelit multe zile și am postit”.

În durerea lui s-a îndreptat către Ajutorul divin. „M-am rugat”, zicea el, „înaintea Dumnezeului cerurilor”. Cu credinţă a mărturisit păcatele lui și ale poporului său. El a stăruit ca Dumnezeu să susţină cauza lui Israel, să le dea curajul și puterea și să-i ajute să clădească locurile pustii ale lui Iuda.

Pe măsură ce Neemia se ruga, credinţa și curajul lui creșteau. Gura i-a fost umplută de argumente sfinte. El a arătat către dezonoarea care avea să fie aruncată asupra lui Dumnezeu, dacă poporul Său, acum, când se întorsese către El, avea să fie lăsat în slăbiciune și apăsare, și a stăruit de Domnul să-Şi împlinească făgăduinţa: „Dacă vă veţi întoarce la Mine și dacă veţi păzi poruncile Mele și le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerului, de acolo vă voi aduna și vă voi aduce înapoi iarăși în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo” (Neemia 1,9; vezi și Deuteronomul 4,29-31). Această făgăduinţă fusese dată poporului Israel, prin Moise, înainte ca ei să fi intrat în Canaan, și, de-a lungul secolelor, ea rămăsese neschimbată. Poporul lui Dumnezeu se întorsese acum la El în pocăinţă și credinţă, iar făgăduinţa nu avea să rămână neîmplinită.

Neemia își revărsase sufletul în favoarea poporului său. Dar acum, pe când se ruga, un plan sfânt a luat fiinţă în mintea lui.

S-a hotărât că, dacă va putea primi consimţământul împăratului și ajutorul necesar pentru a procura unelte și materiale, își va asuma personal sarcina reclădirii zidurilor Ierusalimului și a restatornicirii puterii naţionale a lui Israel. Şi I-a cerut Domnului să-i dea trecere înaintea împăratului, pentru ca acest plan să poată fi împlinit. „Dă astăzi izbândă robului Tău”, s-a rugat el, „și fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!”

Patru luni de zile a așteptat Neemia o ocazie favorabilă de a prezenta cererea sa împăratului. În tot acest timp, deși inima îi era apăsată de durere, el s-a străduit să se poarte cu voioșie în prezenţa împăratului. În aceste săli pline de strălucire și de splendoare, toţi trebuiau să arate fericiţi și cu inima liberă. Necazul nu trebuia să-și arunce umbra pe faţa niciunuia care venea la împărăţie. Dar în clipele de retragere ale lui Neemia, ascuns de vederea oamenilor, multe erau rugăciunile, mărturisirile și lacrimile pe care le auzeau și la care erau martori Dumnezeu și îngerii.

În cele din urmă, amărăciunea care apăsa inima patriotului n-a mai putut fi ascunsă. Nopţile nedormite și zilele pline de griji și-au lăsat umbrele pe faţa lui. Împăratul, grijuliu pentru propria siguranţă, care era obișnuit să citească feţele și să pătrundă dincolo de aparenţe, a văzut că o tulburare ascunsă pusese stăpânire pe paharnicul lui. „Pentru ce ai faţa tristă?” a întrebat el, „și totuși nu ești bolnav, nu poate fi decât o întristare a inimii”.

Întrebarea l-a umplut de teamă pe Neemia. Nu cumva împăratul se va mânia când va auzi că în timp ce era angajat în slujba lui, gândurile curteanului fuseseră departe, cu poporul apăsat? Nu cumva viaţa celui nevinovat va fi nimicită? Nu cumva planul lui scump de a restatornici puterea Ierusalimului era pe cale să fie zădărnicit? „Atunci”, scrie el, „m-a apucat o mare frică”. Cu buzele tremurânde și cu ochii înlăcrimaţi, el a dezvăluit cauza necazului său. „Trăiască împăratul în veac!” a răspuns el. „Cum să nu am faţa tristă când cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei este nimicită și porţile ei sunt arse de foc?”

Prezentarea stării Ierusalimului a deșteptat simpatia monarhului fără să-i trezească prejudecăţile. O altă întrebare i-a dat ocazia pe care Neemia o așteptase de multă vreme: „Ce ceri?” Dar bărbatul lui Dumnezeu n-a îndrăznit să răspundă până nu a primit îndrumarea de la Unul mai mare decât Artaxerxe. El avea de îndeplinit o însărcinare sfântă, pentru care cerea ajutorul împăratului, și și-a dat seama că depindea mult de prezentarea problemei în așa fel încât să-i câștige aprobarea și să primească ajutor. „M-am rugat”, zice el, „Dumnezeului cerurilor”. În rugăciunea aceea scurtă, Neemia a intrat în prezenţa Împăratului împăraţilor și a câștigat de partea lui o putere care poate abate inimile, așa cum sunt abătute râurile de apă.

A se ruga așa cum s-a rugat Neemia în acel ceas de nevoie este o posibilitate la îndemâna creștinului în împrejurări când alte forme de rugăciune pot fi cu neputinţă. Truditorii, în mersul împovărat al vieţii, aglomeraţi și aproape copleșiţi de încurcături, pot înălţa la Dumnezeu o rugăciune pentru călăuzire divină. Călătorii pe mare și pe uscat, când sunt ameninţaţi de vreo primejdie, se pot preda în felul acesta protecţiei Cerului. În vremuri de primejdie sau greutăţi neașteptate, inima își poate înălţa strigătul după ajutor Aceluia care s-a angajat să vină în sprijinul celor credincioși ai Săi, oricând Îl cheamă.

În orice împrejurare, în orice stare, sufletul împovărat cu amărăciune și grijă sau asaltat crunt de ispită poate găsi asigurare, sprijin și ajutor în dragostea și în puterea inepuizabilă ale unui Dumnezeu care-Şi păstrează legământul.

În acea clipă scurtă de rugăciune către Împăratul împăraţilor, Neemia a fost încurajat să-i spună lui Artaxerxe dorinţa lui de-a fi eliberat pentru o vreme de îndatoririle de la curte și a cerut autori-zarea de a clădi locurile pustiite ale Ierusalimului și de a face din nou din ea o cetate puternică și apărată. Urmări importante pentru naţiunea iudaică depindeau de această cerere. Şi, declară Neemia: „împăratul mi-a dat…, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine”.

După ce și-a asigurat ajutorul pe care-l căutase, Neemia, cu prudenţă și cu înţelepciune, a procedat la aranjamentele necesare pentru a asigura reușita întreprinderii lui. Nu a neglijat nicio precauţie care ar fi ajutat la realizarea ei. N-a descoperit planul lui nici chiar concetăţenilor săi. În timp ce știa că mulţi se vor bucura de succesele lui, se temea că unii, prin acte de indiscreţie, puteau să trezească invidia vrăjmașilor și să ducă la eșuarea planului.

Cererea lui către împărat fusese atât de favorabil primită, încât Neemia a fost încurajat să ceară și mai mult ajutor. Pentru a da demnitate și autoritate misiunii lui, ca și pentru a asigura ocrotire în călătorie, a cerut și s-a asigurat de o escortă militară. A primit scrisori împărătești către guvernatorii din provinciile de dincolo de Eufrat, teritoriu prin care avea să treacă în călătoria lui către Iudeea, și a obţinut și o scrisoare către administratorul pădurii împăratului din munţii Libanului, prin care dădea dispoziţii să-i asigure atât lemn cât va fi necesar. Pentru a nu se ivi niciun motiv de nemulţumire că și-ar fi depășit atribuţiile, Neemia s-a îngrijit ca autoritatea și privilegiile acordate lui să fie clar definite.

Acest exemplu de prevedere înţeleaptă și de acţiune hotărâtă trebuie să fie o lecţie pentru toţi creștinii. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie numai să se roage în credinţă, ci să și lucreze cu grijă, cu înţelepciune și cu prevedere. Ei întâmpină multe greutăţi și adesea împiedică lucrarea Providenţei în favoarea lor, pentru că privesc prudenţa și efortul neobosit ca având puţin de-a face cu religia. Neemia nu și-a socotit datoria împlinită când a plâns și s-a rugat înaintea Domnului. El a unit cererile cu străduinţa sfântă, depunând eforturi stăruitoare și cu rugăciune pentru reușita lucrării în care era angajat. O consideraţie atentă și planuri bine chibzuite sunt tot atât de necesare pentru înaintarea lucrărilor sfinte de astăzi, ca și pe vremea reclădirii zidurilor Ierusalimului.

Neemia n-a depins de nesiguranţă. Mijloacele de care ducea lipsă le-a cerut de la aceia care erau în stare să i le dea. Şi Domnul este și astăzi binevoitor să miște inimile acelora care au bunurile Sale în favoarea cauzei adevărului. Aceia care lucrează pentru El trebuie să se folosească de ajutorul pe care El îi îndeamnă pe oameni să-l dea. Aceste daruri pot deschide căi prin care lumina adevărului să meargă în multe ţări întunecate. S-ar putea ca dăruitorii să nu aibă credinţă în Hristos, să nu cunoască Cuvântul Său, dar darurile lor nu trebuie refuzate pentru acest motiv.