Călătoria lui Neemia la Ierusalim a fost făcută în siguranţă. Scrisorile către guvernatorii provinciilor din drumul lor i-au asigurat o primire onorabilă și un ajutor prompt. Niciun vrăjmaș n-a îndrăznit să-l atace pe slujitorul oficial care era păzit de puterea împăratului persan și a fost tratat cu un respect deosebit de către conducătorii provinciilor. Însă sosirea lui la Ierusalim cu o escortă militară, arătând prin aceasta că venise cu o misiune importantă, a trezit invidia triburilor păgâne, care locuiau aproape de cetate și care cultivaseră multă vreme vrăjmășie împotriva iudeilor, aruncând asupra lor batjocură și insultă. În fruntea acestei lucrări rele erau unii dintre conducătorii acestor triburi, Sanbalat, horonitul, Tobia amonitul, și Gheșem, arabul. Încă de la început, acești conducători au privit cu ochi critic mișcările lui Neemia și s-au străduit prin toate mijloacele care stăteau în puterea lor să-i zădărnicească planurile și să-i împiedice lucrarea.
Neemia a continuat să manifeste aceeași grijă și prudenţă ce caracterizaseră și până atunci lucrarea lui. Ştiind că vrăjmași răi și hotărâţi stăteau gata să i se împotrivească, a ascuns natura misiunii sale până când o cercetare a situaţiei îl va face în stare să-și alcătuiască planurile. În felul acesta, nădăjduia să-și asigure colaborarea oamenilor și să-i pună la lucru înainte ca împotrivirea vrăjmașilor să fie trezită.
Alegând câţiva bărbaţi pe care-i știa vrednici de încredere, Neemia le-a spus despre împrejurările care l-au determinat să vină la Ierusalim, obiectivul pe care dorea să-l împlinească și planurile pe care-și propunea să le urmeze. Îndată interesul lor în această lucrare a fost câștigat și ajutorul lor obţinut.
În a treia noapte după sosire, Neemia s-a sculat la miezul nopţii și împreună cu câţiva tovarăși de încredere au ieșit să vadă personal ruinele cetăţii Ierusalimului. Călărind pe asinul lui, a traversat cetatea dintr-o parte în alta, cercetând zidurile dărâmate și porţile cetăţii lui. Gânduri dureroase au umplut mintea patriotului iudeu, când, cu inima zdrobită de durere, privea fortificaţiile ruinate ale Ierusalimului său iubit. Amintirile măreţiei trecute a lui Israel erau în contrast categoric cu dovezile umilirii sale.
În taină și pe tăcute, Neemia a terminat cercetarea zidurilor. „Dregătorii nu știau unde fusesem”, declară el, „și ce făceam. Până în clipa aceea nu spusesem nimic iudeilor, nici preoţilor și nici mai-marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi.” Restul nopţii l-a petrecut în rugăciune, deoarece știa că dimineaţa va cere un efort stăruitor pentru a-i trezi și a-i uni pe concetăţenii lui neuniţi și deprimaţi.
Nemia avea o însărcinare împărătească prin care se cerea locuitorilor să colaboreze cu el în reclădirea zidurilor cetăţii, dar el nu a recurs la exercitarea autorităţii. A căutat mai degrabă să câștige încrederea și simpatia poporului, știind că atât o unire a inimilor, cât și mâinilor era esenţială în lucrarea cea mare care-i stătea înainte. A doua zi, când a adunat poporul, i-a prezentat astfel de argumente care urmăreau să trezească energiile adormite și să-i unească pe cei risipiţi.
Ascultătorii lui Neemia nu știau și nici el nu le-a spus despre cercetarea pe care o făcuse în noaptea precedentă. Dar faptul că făcuse acel circuit a contribuit, într-o mare măsură, la reușita lui, deoarece a fost în stare să vorbească despre situaţia cetăţii cu o așa precizie și minuţiozitate, că i-a uimit pe ascultători. Impresia pe care și-a făcut-o când a privit slăbiciunea și degradarea Ierusalimului a dat putere și seriozitate cuvintelor sale.
Neemia a prezentat înaintea poporului dispreţul la care erau supuși între păgâni – religia lor dezonorată, Dumnezeul lui hulit. Le-a spus că într-o ţară depărtată, a auzit despre suferinţa lor, că a cerut favoarea Cerului în folosul lor și că, în timp ce se ruga, s-a hotărât să ceară îngăduinţa împăratului pentru a le veni în ajutor. Îl rugase pe Dumnezeu ca împăratul nu numai să-i dea îngăduinţa aceasta, dar să-l învestească și cu autoritate și să-i dea ajutorul necesar pentru lucrare, iar rugăciunea lui fusese ascultată în așa fel, încât i-a arătat că planul era de la Domnul.
El a relatat toate acestea și apoi, arătându-le că era susţinut de autoritatea combinată a Dumnezeului lui Israel cu aceea a împăratului persan, Neemia a întrebat poporul în mod direct dacă voia să folosească această ocazie, ca să se ridice și să zidească zidul.
Apelul a pătruns direct în inimile lor. Gândul la modul în care fusese manifestată favoarea Cerului faţă de ei i-a făcut să se rușineze de teama lor și, cu nu nou curaj, au răspuns într-un glas: „Să ne sculăm și să zidim”. Şi s-au întărit în această hotărâre bună.
Tot sufletul lui Neemia era în lucrarea pe care o începuse. Nădejdea lui, energia lui, entuziasmul lui, hotărârea lui erau contagioase, inspirându-i și pe alţii cu același curaj înalt și cu același scop nobil. Fiecare bărbat a devenit un Neemia la rândul lui și a ajutat să devină mai puternice inima și mâna vecinului său.
Când vrăjmașii lui Israel au auzit ce nădăjduiau să realizeze iudeii, au râs batjocoritori, zicând: „Ce faceţi voi acolo? Vă răsculaţi împotriva împăratului?” Dar Neemia le-a răspuns: „Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă. Noi, robii Săi, ne vom scula și vom zidi, dar voi nu a veţi nici parte, nici drept, nici aducere-aminte în Ierusalim.”
Printre cei ce au fost cuprinși de spiritul, zelul și stăruinţa lui Neemia au fost preoţii. Datorită poziţiei lor influente, acești bărbaţi puteau face mult pentru înaintarea sau împiedicarea lucrării, iar colaborarea lor binevoitoare, chiar de la început, a contribuit într-o mare măsură la reușită. Majoritatea căpeteniilor și conducătorilor lui Isarel s-au ridicat cu nobleţe la datoria lor, și acești bărbaţi credincioși au o menţiune specială în cartea lui Dumnezeu. Au fost și câţiva nobili tecoiţi care „nu s-au supus în slujba Domnului”. Amintirea acestor netrebnici este subliniată cu rușine și a fost lăsată ca o avertizare pentru toate generaţiile viitoare.
În fiecare mișcare religioasă sunt unii care deși nu pot nega că lucrarea este a lui Dumnezeu, totuși se ţin departe, refuzând să facă vreun efort pentru a ajuta. Ar fi bine pentru unii ca aceștia să-și aducă aminte de raportul păstrat sus – cartea aceea în care nu sunt omisiuni, nici greșeli și după care vom fi judecaţi. Acolo este raportată orice ocazie neglijată de a-i face un serviciu lui Dumnezeu; și tot acolo este ţinută, spre veșnică amintire, orice faptă de credinţă și de iubire.
Împotriva influenţei inspiratoare a prezenţei lui Neemia, exemplul nobililor tecoiţi a avut puţină greutate. În general, poporul era însufleţit cu zel și cu patriotism. Bărbaţi pricepuţi și cu influenţă au organizat, în grupe, diferite categorii de cetăţeni, fiecare fiind făcut răspunzător pentru zidirea unei părţi a zidului. Şi despre unii stă scris că au zidit „fiecare în dreptul casei lui”.
Şi acum când lucrarea începuse, energia lui Neemia nu a slăbit. Cu o atenţie neobosită a supravegheat lucrarea de construire, îndrumându-i pe muncitori, observând piedicile și luând măsuri pentru cazurile neprevăzute. De-a lungul zidului de peste patru kilometri, influenţa lui se simţea continuu. Prin cuvinte potrivite, el îi încuraja pe cei fricoși, îi ridica pe cei înceţi la lucru și îi aproba pe cei stăruitori. Şi tot timpul veghea mișcările vrăjmașilor, care, din timp în timp, se adunau la distanţă și se angajau în conversaţii ca și când ar fi pus la cale răul și apoi, venind tot mai aproape de lucrători, încercau să le distragă atenţia.
În multele lui activităţi, Neemia n-a uitat Izvorul puterii sale. Inima îi era mereu înălţată spre Dumnezeu, marele Supraveghetor a toate: „Dumnezeul cerului”, a exclamat el, „ne va da izbânda”, iar cuvintele lui sunau și răsunau, bucurând inimile tuturor muncitorilor de pe zid.
Dar restaurarea fortăreţelor Ierusalimului n-a înaintat fără piedici. Satana lucra să stârnească împotrivire și să aducă descurajare. Sanbalat, Tobia și Gheșem, agenţii lui principali în această mișcare, s-au hotărât să împiedice lucrarea de reclădire. S-au străduit să provoace neînţelegeri între muncitori. Ei și-au bătut joc de eforturile constructorilor, declarând lucrarea ca fiind imposibilă și prevestind eșecul.
„La ce lucrează acești iudei neputincioși?” exclama Sanbalat batjocoritor. „Oare vor fi lăsaţi să lucreze?… Oare vor da ei viaţă unor pietre înmormântate sub mormane de praf și arse de foc?” Tobia, și mai îngâmfat, a adăugat: „Să zidească numai! Dacă se va sui o vulpe le va dărâma zidul lor de piatră.”
Ziditorii au fost supuși unor împotriviri și mai active. Au fost obligaţi să se păzească continuu de comploturile vrăjmașilor lor, care, sub pretextul prieteniei, căutau pe diferite căi să producă încurcătură și confuzie și să trezească neîncredere.
S-au străduit să slăbească curajul iudeilor, au format conspiraţii pentru a-l atrage pe Neemia în plasa lor, iar iudeii nesinceri au fost gata să ajute planurile lor trădătoare. S-a transmis raportul că Neemia complota împotriva monarhului persan, intenţionând să se ridice ca împărat al lui Israel și că toţi cei care-l ajutau erau trădători.
Dar Neemia a continuat să-L caute pe Dumnezeu pentru călăuzire și sprijin, iar „poporul lucra cu inimă”. Lucrarea a înaintat până când toate spărturile au fost umplute, iar întregul zid a fost clădit până la jumătate din înălţimea proiectată.
Când vrăjmașii lui Israel au văzut cât de zadarnice erau eforturile lor, s-au umplut de mânie. De aici înainte n-au mai îndrăznit să folosească mijloace violente, căci știau că Neemia și tovarășii lui lucrau din însărcinarea împăratului și se temeau că o împotrivire activă faţă de el ar fi adus asupra lor dezaprobarea monarhului. Dar acum, în mânia lor, s-au făcut vinovaţi de crima de care-l acuzau pe Neemia. Adunându-se pentru sfat, „s-au unit toţi împreună ca să vină împotriva Ierusalimului”.
În timp ce samaritenii complotau împotriva lui Neemia și a lucrării lui, unii dintre conducătorii iudei, devenind nemulţumiţi, au căutat să-l descurajeze, exagerând greutăţile care însoţeau lucrarea. „Puterile celor ce duc poverile slăbesc”, ziceau ei, „și dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul”.
Descurajarea a venit și din altă parte. „Iudeii care locuiau lângă ei”, aceia care nu participau la lucrare, „au adunat declaraţiile și rapoartele vrăjmașilor lor, le-au folosit ca să slăbească curajul și să provoace nemulţumire”.
Dar batjocurile și dispreţul, împotrivirea și ameninţările păreau să-l inspire pe Neemia cu o hotărâre mai puternică și să-l trezească la o veghere mai atentă. El a recunoscut primejdiile pe care avea să le întâmpine în această luptă cu vrăjmașii lor. Dar curajul i-a fost neînfrânt. „Ne-am rugat Dumnezeului nostru”, declară el, „și am pus o strajă zi și noapte”.
„De aceea am pus, în locurile cele mai de jos, dinapoia zidului și în locurile tari, poporul pe familii, i-am așezat pe toţi cu săbiile, cu suliţile și cu arcurile lor. M-am uitat, și, sculându-mă, am zis mai-marilor, dregătorilor și celuilalt popor: «Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare și înfricoșat și luptaţi pentru fraţii voștri, pentru fiii voștri și fiicele voastre, pentru nevestele voastre și pentru casele voastre!»
Când au auzit vrăjmașii noștri că am fost înștiinţaţi, Dumnezeu le-a nimicit planul și ne-am întors cu toţii la zid, fiecare la lucrarea lui. Din ziua aceea, jumătate din oamenii mei lucrau, iar cealaltă jumătate era înarmată cu suliţe, cu scuturi, cu arcuri și cu platoșe… Cei ce zideau zidul și cei ce duceau sau încărcau poverile, cu o mână lucrau, iar cu alta ţineau arma. Fiecare din ei, când lucra, își avea sabia încinsă la mijloc.”
Alături de Neemia stătea un trâmbiţaș și în diferitele părţi ale zidului stăteau preoţi care purtau trâmbiţele sfinte. Poporul era împrăștiat la lucrările lui, dar, la apropierea primejdiei, din orice parte, se dădea un semnal ca să se îndrepte acolo fără întârziere. „Așa făceam lucrare”, zicea Neemia. „Jumătate din noi stând cu suliţa în mână din zorii zilei până la ivirea stelelor.”
Acelora care locuiseră în orașele și satele din afara Ierusalimului li s-a cerut să se instaleze înăuntrul zidurilor ca să păzească lucrarea și să fie gata de lucru dimineaţa. Aceasta prevenea amânarea inutilă și îndepărta posibilitatea pe care vrăjmașul ar fi folosit-o altfel, ca să-i atace pe muncitori când veneau și când plecau la casele lor. Neemia și tovarășii lui nu s-au dat înapoi din faţa greutăţilor și a slujirii cu sacrificii. Nici ziua, nici chiar în timpul scurt de somn nu-și scoteau hainele și nu lăsau armele deoparte.
Împotrivirea și descurajarea pe care clăditorii din zilele lui Neemia le-au întâmpinat din partea vrăjmașilor și a pretinșilor prieteni sunt tipice pentru experienţa pe care o vor avea cei care lucrează astăzi pentru Dumnezeu. Creștinii sunt probaţi nu numai prin mânia, nemulţumirea și cruzimea vrăjmașilor, ci și prin indolenţa, nehotărârea, încropeala și trădarea pretinșilor prieteni și ajutători. Batjocura și dispreţul sunt îndreptate asupra lor. Şi același vrăjmaș care conduce la nemulţumire, într-o împrejurare mai favorabilă, folosește mijloace mai crude și mai violente.
Satana se folosește de toate elementele neconsacrate pentru împlinirea planurilor lui. Printre cei care pretind a fi sprijinitorii cauzei lui Dumnezeu sunt aceia care se unesc cu vrăjmașii Săi și în felul acesta lasă cauza Lui descoperită în faţa atacurilor celor mai cruzi adversari. Chiar și aceia care doresc ca lucrarea lui Dumnezeu să progreseze pot totuși să slăbească mâinile slujitorilor Săi ascultând, raportând și crezând pe jumătate calomniile, lăudăroșeniile și ameninţările vrăjmașului Său. Satana lucrează cu o reușită uimitoare prin agenţii lui, și toţi aceia care cedează influenţei lor sunt supuși unei puteri vrăjite, care distruge înţelepciunea înţeleptului și înţelegerea celui prevăzător. Dar, asemenea lui Neemia, poporul lui Dumnezeu nu trebuie nici să se teamă și nici să-i dispreţuiască pe vrăjmași. Punându-și încrederea în Dumnezeu, ei trebuie să meargă neabătut înainte, făcând lucrarea Sa fără egoism și încredinţând providenţei Sale cauza pentru care trăiesc.
În mijlocul unei mari descurajări, Neemia a făcut din Dumnezeu sprijinul lui, apărarea lui sigură. Şi Acela care a fost sprijinul slujitorului Său atunci, a fost locul de adăpost al poporului Său în toate veacurile. În fiecare încercare, poporul Său poate spune cu încredere: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8,31). Oricât de puternice ar fi uneltirile lui Satana și ale agenţilor lui, Dumnezeu le poate descoperi și poate zădărnici planurile lor. Răspunsul credinţei, astăzi, va fi răspunsul dat de Neemia: „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi”, căci Dumnezeu este în lucrarea aceasta și niciun om nu poate împiedica succesul ei final.