Zidul Ierusalimului nu fusese încă terminat când atenţia lui Neemia a fost atrasă de starea nefericită a claselor mai sărace din popor. În situaţia destabilizată a ţării, cultivarea pământului fusese, într-o oarecare măsură, neglijată. Mai mult, datorită căii egoiste urmată de unii dintre cei reîntorși în Iudeea, binecuvântarea Domnului nu rămânea asupra ţării și era lipsă de cereale.
Ca să obţină hrană pentru familii, cei săraci erau obligaţi să cumpere pe datorie și la preţuri foarte mari. Ei mai erau obligaţi să ridice bani împrumutând cu camătă, ca să plătească impozite grele la care erau obligaţi de către împăraţii Persiei. Pentru a mai adăuga ceva la aceste necazuri ale săracilor, cei mai bogaţi dintre iudei profitaseră de nevoile lor, îmbogăţindu-se în felul acesta.
Domnul îi poruncise lui Israel, prin Moise, ca la fiecare trei ani să se solicite o zecime pentru folosul săracilor, și o altă măsură fusese luată prin suspendarea muncii agricole la fiecare șapte ani, pământul rămânând astfel necultivat, iar produsele care răsăreau de la sine fiind lăsate celor în nevoie. Credincioșia în consacrarea acestor daruri pentru ajutorarea săracilor și pentru alte scopuri de binefacere ar fi contribuit la păstrarea, mereu actuală înaintea poporului, a adevărului cu privire la dreptul de proprietate al lui Dumnezeu asupra tuturor și la ocazia de a fi canale de binecuvântare. Planul lui Dumnezeu era ca israeliţii să aibă o educaţie care să stârpească egoismul și să dezvolte altruismul și nobleţea de caracter.
De aceea Dumnezeu îndemnase prin Moise: „Dacă împrumuţi bani, vreunuia din poporul Meu, săracului care este cu tine, să nu fii faţă de el ca un cămătar. Să nu ceri nicio dobândă de la fratele tău; nici pentru argint, nici pentru merinde, pentru nimic care se împrumută cu dobândă” (Exodul 22,25; Deuteronomul 23,19). Şi mai spusese: „Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale și în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu-ţi împietrești inima și să nu-ţi deschizi mâna înaintea fratelui tău, celui lipsit. Ci să-ţi deschizi mâna și să-l împrumuţi cu ce-i trebuie ca să facă faţă nevoilor lui. Nu vor înceta niciodată să fie săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: «Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac și faţă de cel lipsit din ţara ta»” (Deuteronomul 15,7.8.11).
În vremea care a urmat reîntoarcerii robilor din Babilon, iudeii bogaţi lucraseră tocmai contrar acestor porunci. Când săracii erau obligaţi să împrumute ca să-și plătească darea către împărat, cei bogaţi le împrumutau banii, dar cereau o dobândă mare. Prin faptul că au luat zălog ogoarele săracilor, i-au adus treptat pe nefericiţii datornici la cea mai cruntă sărăcie. Mulţi fuseseră siliţi să-și vândă fiii și fiicele ca robi și părea că nu mai e nicio nădejde pentru îmbunătăţirea stării lor, nicio cale pentru răscumpărarea copiilor sau ogoarelor, nicio perspectivă înaintea lor decât aceea de creștere neîncetată a necazului cu lipsă și robie continuă. Cu toate acestea, ei aparţineau aceleiași naţiuni, copii ai aceluiași legământ, ca fraţii lor mai favorizaţi.
În cele din urmă, poporul a prezentat starea lor înaintea lui Neemia: „Iată”, au zis ei, îi „supunem la robie pe fiii noștri și pe fetele noastre; și multe din fetele noastre au fost supuse la robie; suntem fără putere, căci ogoarele și viile noastre sunt ale altora”.
Când a auzit Neemia despre această apăsare crudă, sufletul i s-a umplut de indignare. „M-am supărat foarte rău”, spune el, „când le-am auzit plângerile și cuvintele acestea”. A văzut că pentru a avea succes în desfiinţarea acestei practici de exploatare apăsătoare, trebuia să ia o atitudine hotărâtă pentru dreptate. Cu energia și cu hotărârea care-l caracterizau, a pornit la lucru pentru a aduce ușurare fraţilor săi.
Faptul că asupritorii erau oameni bogaţi, al căror sprijin era foarte necesar în lucrarea de restaurare a cetăţii, nu l-a influenţat nici măcar pentru o clipă pe Neemia. El i-a mustrat aspru pe nobili și pe căpetenii, și, când a adunat un mare număr de oameni, le-a pus înainte cerinţele lui Dumnezeu în acea problemă.
El le-a atras atenţia la evenimentele care au loc în timpul domniei regelui Ahaz. Le-a repetat solia pe care Dumnezeu i-o trimisese poporului Israel în vremea aceea pentru a mustra cruzimea și oprimarea lor. Din cauza idolatriei lor, copiii lui Iuda fuseseră daţi în mâinile fraţilor și mai idolatri – poporul lui Israel. Aceștia și-au manifestat vrăjmășia până acolo, încât au ucis în luptă multe mii dintre bărbaţii lui Iuda și au luat toate femeile și toţi copiii, intenţionând să-i facă robi sau să-i vândă ca robi păgânilor.
Datorită păcatelor poporului iudeu, Domnul nu intervenise pentru a preveni bătălia, dar, prin prorocul Oded, El a mustrat planul nemilos al armatelor învingătoare: „Şi credeţi că veţi face din copiii lui Iuda și din Ierusalim robii și roabele voastre? Dar voi nu sunteţi vinovaţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru?” (2 Cronici 28,10). Oded a avertizat poporul lui Israel că mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lor și că procedeul nedreptăţii și al apăsării va atrage judecăţile Sale. La auzul acestor cuvinte, bărbaţii înarmaţi au lăsat robii și prada înaintea căpeteniilor și a întregii adunări. Atunci unii bărbaţi de frunte din seminţia lui Efraim „au luat prinșii de război și au îmbrăcat cu prada lor pe toţi care erau goi, le-au dat haine și încălţăminte, le-au dat să mănânce și să bea, i-au uns, au încălecat pe măgari pe toţi cei osteniţi, și i-au adus la Ierihon, cetatea finicilor, la fraţii lor” (2 Cronici 28,15).
Neemia și alţii îi răscumpăraseră pe unii iudei care fuseseră vânduţi păgânilor, și acum a prezentat acest lucru în contrast cu purtarea acelora care, de dragul unui câștig pământesc, îi întrebau pe fraţii lor. „Ce faceţi voi nu este bine”, a zis el. „N-ar trebui să umblaţi în frica Dumnezeului nostru, ca să nu fiţi de ocara neamurilor vrăjmașe nouă?”
Neemia le-a arătat cum el însuși, fiind învestit cu autoritate din partea împăratului persan, ar fi putut cere contribuţii mari pentru folosul personal. Dar în loc să facă aceasta, nu luase nici măcar cea ce îi aparţinea de drept, ci dăduse cu mână largă pentru ajutorarea săracilor în nevoia lor. El i-a îndemnat pe aceia dintre conducătorii iudei care se făcuseră vinovaţi de exploatare să înceteze această lucrare nelegiuită, să le redea săracilor pământu-rile, precum și plusul de bani pe care-l storseseră de la ei și să le împrumute bani fără dobândă sau camătă.
Aceste cuvinte au fost rostite în faţa întregii adunări. Dacă acei conducători ar fi ales să se îndreptăţească, ar fi avut ocazia să facă lucrul acesta. Dar n-au prezentat nicio scuză. „Le vom da înapoi”, au declarat ei, „și nu le vom cere nimic; vom face cum ai zis”. La auzul acestor cuvinte, Neemia i-a pus să jure în faţa preoţilor că-și vor ţine cuvântul. „Toată adunarea a zis: «Amin». Şi au lăudat pe Domnul. Şi poporul s-a ţinut de cuvânt.”
Acest raport ne învaţă o lecţie importantă: „… iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6,10). În această generaţie, dorinţa după câștig este o patimă captivantă. Bogăţia este adesea obţinută prin înșelăciune. Mulţi oameni se luptă cu sărăcia, obligaţi să lucreze din greu pentru retribuţii mici, nefiind în stare să obţină nici cele mai simple mijloace de trai. Truda și lipsa, fără nădejdea unor lucruri mai bune, fac povara lor și mai grea. Împovăraţi de griji și apăsaţi, ei nu știu încotro să se îndrepte pentru ajutor. Şi toate acestea pentru ca bogaţii să-și întreţină extravaganţa sau să-și împlinească dorinţa de a aduna cât mai mult!
Iubirea de bani și plăcerea de etalare au făcut din lumea aceasta o peșteră de tâlhari și de hoţi. Scripturile descriu lăcomia și asuprirea care vor domina chiar înaintea celei de a doua veniri a lui Hristos: „Ascultaţi acum, voi bogaţilor!” scrie Iacov. „V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile, și care le-aţi oprit-o prin înșelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor. Aţi trăit pe pământ în plăceri și desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel. Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit care nu vi se împotrivea!” (Iacov 5,1.3-6)
Chiar și printre aceia care pretind că umblă în temere de Domnul sunt unii care merg din nou pe calea urmată de căpeteniile lui Israel. Deoarece stă în puterea lor să facă lucrul acesta, ei pretind mai mult decât este drept și, în felul acesta, devin asupritori. Şi pentru că lăcomia și trădarea se văd în viaţa acelora care poartă Numele lui Hristos, pentru că biserica menţine în registrele ei numele acelora care și-au câștigat averi prin nedreptate, religia lui Hristos este batjocorită. Extravaganţa, îmbogăţirea peste mă-sură, înșelăciunea corup credinţa multora și le distrug spiritualitatea. Biserica este, într-o mare măsură, răspunzătoare pentru păcatele membrilor ei. Ea sprijină răul dacă nu-și înalţă glasul împotriva lui.
Obiceiurile lumii nu sunt un criteriu pentru un creștin. El nu trebuie să imite practicile ei necinstite, îmbogăţirea ei peste măsură și asuprirea. Orice faptă nedreaptă faţă de aproapele este o încălcare a regulii de aur. Orice rău făcut copiilor lui Dumnezeu este făcut lui Hristos Însuși, în persoana sfinţilor Săi. Orice încercare de a profita de neștiinţa, de slăbiciunea sau de nenorocirea altuia este înregistrată ca înșelăciune în registrul cerului. Acela care cu adevărat se teme de Dumnezeu va trudi mai degrabă zi și noapte, ca să mănânce pâinea sărăciei decât să-și îngăduie ca patima pentru câștig să-i apese pe văduvă și pe orfani sau să-i răpească străinului dreptul lui.
Cea mai neînsemnată îndepărtare de la dreptate doboară barierele și pregătește inima să facă o nedreptate și mai mare. Exact în măsura în care cineva câștigă pentru sine în detrimentul altuia, sufletul său devine insensibil la influenţa Duhului lui Dumnezeu. Câștigul obţinut cu preţul acesta este o pierdere groaznică.
Toţi am fost datori dreptăţii divine, dar n-am avut cu ce să plătim datoria. Atunci, Fiul lui Dumnezeu, căruia I s-a făcut milă de noi, a plătit preţul pentru răscumpărarea noastră. El S-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogăţim. Prin faptele de dărnicie faţă de săracii Săi, putem dovedi sinceritatea recunoștinţei noastre pentru mila revărsată peste noi. „Cât avem prilej să facem bine la toţi” (Galateni 6,10). Şi cuvintele lui se acordă cu acelea ale Mântuitorului: „Căci pe săracii îi aveţi totdeauna cu voi și le puteţi face bine oricând voiţi” (Marcu 14,7). „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Prorocii” (Matei 7,12).