Era pe vremea Sărbătorii Trâmbiţelor. Mulţimi erau adunate la Ierusalim. Era o scenă tristă. Zidul Ierusalimului fusese reclădit și porţile fuseseră puse, dar o mare parte din cetate era încă în ruine.
Pe o platformă de lemn, înălţată pe una dintre străzile cele mai largi și înconjurată din toate părţile de reminiscenţe triste ale slavei pierdute a lui Iuda, stătea Ezra, acum un om în vârstă. La dreapta și la stânga lui erau adunaţi fraţii lui, leviţii. Privind de pe platformă, ochii lor se roteau peste marea de capete. Copiii legământului se adunaseră din toate ţările vecine. „Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, și tot poporul a răspuns ridicând mâinile: «Amin! Amin!» Şi s-au plecat și s-au închinat înaintea Domnului, cu faţa la pământ.”
Chiar aici era dovada păcatului lui Israel. Prin căsătoria cu oameni din alte naţiuni, limba ebraică se stricase și era nevoie de o mare grijă din partea vorbitorilor pentru a explica legea în limba poporului, ca să poată fi înţeleasă de toţi. Unii preoţi și leviţi s-au unit cu Ezra în explicarea principiilor legii. „Ei citeau deslușit în cartea Legii lui Dumnezeu și-i arătau înţelesul ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră.”
„Tot poporul a fost cu luare-aminte la citirea cărţii Legii.” Ei au ascultat atenţi și cu respect cuvintele Celui Preaînalt. Pe măsură ce Legea era explicată, se convingeau de vinovăţia lor și plângeau din cauza nelegiuirilor lor. Dar ziua aceasta era o sărbătoare, o zi de bucurie, o adunare sfântă, o zi pe care Domnul poruncise poporului să o ţină cu bucurie și cu veselie; în acest scop au fost îndemnaţi să-și reţină amărăciunea și să se bucure datorită milei lui Dumnezeu faţă de ei. „Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru”, a zis Neemia, „să nu vă bociţi și să nu plângeţi!… Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase și beţi băuturi dulci și trimiteţi câte o parte și celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru: nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră.”
Prima parte a zilei a fost consacrată exerciţiilor religioase, și restul timpului poporul l-a petrecut reamintindu-și cu recunoștinţă de binecuvântările lui Dumnezeu și bucurându-se de darurile pe care El li le dăduse. Au fost trimise, de asemenea, porţii săracilor care nu aveau nimic pregătit. A fot o mare bucurie din cauza cuvintelor Legii care fuseseră citite și înţelese.
În ziua următoare, a continuat citirea și explicarea Legii. Şi vremea rânduită – ziua a zecea a lunii a șaptea – slujbele solemne ale Zilei de Ispășire au fost aduse la îndeplinire după porunca lui Dumnezeu.
Din ziua a cincisprezecea și până în a douăzeci și doua zi a aceleiași luni, poporul împreună cu conducătorii au ţinut încă o dată Sărbătoarea Corturilor. A fost vestită „în toate cetăţile lor și în Ierusalim, zicând: „Duceţi-vă la munte și aduceţi ramuri de măslin, ramuri de măslin sălbatic, ramuri de mirt, ramuri de finic și ramuri de copaci stufoși, ca să faceţi corturi cum este scris». Atunci, poporul s-a dus și a adus ramuri și au făcut corturi pe acoperișul caselor lor și în curţile lor, și în curţile Casei lui Dumnezeu… Şi a fost foarte mare veselie. Au citit în cartea Legii lui Dumnezeu în fiecare zi, din cea dintâi zi până la cea din urmă…”
În timp ce ascultau o zi după alta cuvintele Legii, poporul a fost convins de nelegiuirile lui și de păcatele naţiunii în generaţiile trecute. Copiii lui Israel au văzut că datorită depărtării lor de Dumnezeu, grija Lui protectoare fusese retrasă, iar copiii lui Avraam fuseseră împrăștiaţi în ţări străine; și s-au hotărât să caute mila Sa și au făgăduit să umble în poruncile Sale. Înainte de a începe acest serviciu solemn, ţinut în ziua a doua după încheierea Sărbătorii Corturilor, s-au despărţit de păgânii care erau în mijlocul lor.
Când poporul s-a plecat înaintea Domnului, mărturisindu-și păcatele și rugându-se pentru iertare, conducătorii îi încurajau să creadă că Dumnezeu, conform făgăduinţei Sale, le ascultă rugăciunile. Ei nu trebuiau numai să se jelească, să plângă și să se pocăiască, ci să și creadă că Dumnezeu îi iartă. Ei trebuiau să-și dovedească credinţa, reamintindu-și mila Lui și lăudându-L pentru bunătatea Sa. „Sculaţi-vă”, au spus învăţătorii, „și binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din veșnicie în veșnicie”.
Apoi, din mulţimea adunată, în timp ce stăteau cu mâinile ridicate către cer, s-a înălţat cântarea:
Binecuvântat să fie Numele Tău cel slăvit,
care este mai presus de orice binecuvântare
și de orice laudă!
Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile,
cerurile cerurilor și toată oștirea lor,
și pământul cu tot ce este pe el,
mările cu tot ce cuprind ele.
Tu dai viaţă acestor lucruri,
și oștirea cerurilor se schimbă înaintea Ta.
După ce cântarea de laudă s-a sfârșit, conducătorii adunării au povestit istoria lui Israel, arătând cât de mare fusese bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei și cât de grozavă fusese nerecunoștinţa lor. Apoi, întreaga adunare s-a legat prin legământ să păzească toate poruncile lui Dumnezeu. Ei suferiseră pedeapsa pentru păcatele lor; acum au recunoscut dreptatea procedeelor lui Dumnezeu cu ei și au promis solemn să asculte de Legea Sa. Şi pentru ca să fie un legământ sigur și să fie păstrat într-o formă permanentă, ca o amintire a obligaţiei pe care și-o asumaseră, a fost scris, iar preoţii, leviţii și căpeteniile l-au semnat. El urma să fie un stâlp de aducere-aminte a datoriei și o barieră împotriva ispitei. Poporul a jurat solemn „să umble în Legea lui Dumnezeu dată lui Moise, robul lui Dumnezeu; și să păzească și să împlinească toate poruncile Domnului, Stăpânul nostru, orânduirile și legile Lui”. Jurământul făcut de data aceasta cuprindea și făgăduinţa de a nu se înrudi prin căsătorie cu cei din poporul ţării.
Înainte ca ziua de post să se sfârșească, poporul și-a manifestat mai departe hotărârea de a se întoarce la Domnul, făgăduind solemn să înceteze pângărirea Sabatului. Neemia nu și-a folosit autoritatea de data aceasta, așa cum a făcut mai târziu, oprind negustorii păgâni să mai intre în Ierusalim, dar, în efortul de a împiedica poporul să se supună ispitei, i-a legat printr-un legământ solemn să nu calce legea Sabatului cumpărând de la acești vânzători, nădăjduind ca aceasta îi va descuraja pe negustori și va pune capăt comerţului lor.
Au fost luate măsuri ca să fie sprijinite serviciile divine publice ale lui Dumnezeu. Pe lângă zecime, adunarea a făgăduit să contribuie anual cu o sumă stabilită pentru slujba sanctuarului. „Am hotărât”, scrie Neemia, „să aducem în fiecare an la Casa Domnului cele dintâi roade ale pământului nostru și cele dintâi roade din toate roadele tuturor pomilor; să aducem… întâii născuţi ai fiilor noștri și ai vitelor noastre, cum este scris în lege, pe întâii născuţi ai vacilor și oilor noastre.”
Copiii lui Israel se întorseseră la Dumnezeu cu o amărăciune profundă pentru apostazia lor. Făcuseră mărturisire cu plâns și tânguire. Recunoscuseră dreptatea procedeelor lui Dumnezeu cu ei și se uniseră prin legământ să asculte de Legea Sa. Acum, trebuia să manifeste credinţă în făgăduinţele Sale. Dumnezeu primise pocăinţa lor; ei urmau să se bucure acum de asigurarea iertării păcatelor și de readucerea lor sub ocrotirea divină.
Eforturile lui Neemia de a restatornici închinarea la adevăratul Dumnezeu fuseseră încununate cu succes. Atâta vreme cât poporul avea să fie credincios legământului pe care-l făcuse, atâta vreme cât aveau să fie ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul urma să-Şi împlinească făgăduinţa, revărsând binecuvântări bogate asupra lor.
Pentru aceia care stau sub condamnarea păcatului și sunt doborâţi de simţământul nevredniciei, în acest raport biblic există lecţii de credinţă și de încurajare. Biblia prezintă cu credincioșie urmările apostaziei lui Israel, dar ea descrie și umilinţa adâncă și pocăinţa, devoţiunea sinceră și jertfa generoasă, care au marcat timpurile lor de întoarcere la Domnul.
Orice întoarcere adevărată la Domnul aduce bucuria dăinuitoare în viaţă. Când un păcătos se supune influenţei Duhului Sfânt, el își vede vinovăţia și necurăţia în contrast cu sfinţenia Marelui Cercetător al inimilor. Se vede condamnat ca un călcător de lege. Dar nu trebuie ca din cauza aceasta să facă loc disperării, că iertarea lui a fost deja obţinută. Se poate bucura de simţământul păcatelor iertate, în dragostea unui părinte ceresc iertător. Slava lui Dumnezeu se manifestă prin cuprinderea în braţele dragostei Sale a fiinţelor omenești păcătoase, care se pocăiesc, prin legarea rănilor lor, prin curăţirea de păcat și prin îmbrăcarea lor cu veșmintele mântuirii.