Poporul lui Iuda făgăduise cu solemnitate să asculte de Legea lui Dumnezeu. Dar când influenţa lui Ezra și a lui Neemia a fost retrasă pentru o vreme, mulţi au fost aceia care s-au depărtat de Domnul. Neemia se reîntorsese în Persia. În timpul lipsei lui din Ierusalim, s-au strecurat păcate care ameninţau să pervertească naţiunea. Idolatrii nu numai că și-au consolidat situaţia în cetate, dar au pângărit prin prezenţa lor chiar și încăperile templului. Prin căsătorie se realizase o prietenie între Eliașib, marele preot, și Tobia, amonitul, un vrăjmaș îndârjit al lui Israel. Ca urmare a acestei alianţe nesfinte, Eliașib i-a îngăduit lui Tobia să ocupe o încăpere legată de templu, care până atunci fusese folosită ca depozit pentru zecimile și darurile poporului.

Din cauza cruzimii și trădării amoniţilor și moabiţilor faţă de Israel, Dumnezeu declarase prin Moise că trebuie să fie alungaţi pentru totdeauna din adunarea poporului Său (vezi Deuteronomul 23,3-6). Sfidând acest cuvânt, marele preot scosese darurile depozitate în cămara Casei Domnului, ca să facă loc acestui reprezentat al unui neam proscris. Nu se putea manifesta un dispreţ mai mare pentru Dumnezeu decât să se ofere o așa favoare acestui vrăjmaș al lui Dumnezeu și al adevărului Său.

Revenind din Persia, Neemia a aflat despre profanarea îndrăzneaţă și a luat măsuri imediate pentru a-l alunga pe intrus. „Mi-a părut rău”, declara el, „și am aruncat afară din cămară toate lucrurile lui Tobia. Apoi am poruncit să se cureţe odăile și am pus iarăși în ele uneltele Casei lui Dumnezeu, darurile de mâncare și tămâia.”

Nu numai că templu fusese profanat, dar și darurile fuseseră folosite în mod necinstit. Aceasta tindea să descurajeze dărnicia poporului. Ei își pierduseră zelul și înflăcărarea și nu-și mai plăteau zecimile cu tragere de inimă. Tezaurul Casei Domnului era întreţinut cu zgârcenie; mulţi dintre cântăreţi și alţi angajaţi în slujba templului, neprimind sprijin suficient, părăsiseră lucrarea lui Dumnezeu pentru a lucra în altă parte.

Neemia a început să corecteze aceste abuzuri. I-a adunat pe cei care părăsiseră serviciul Casei Domnului și „i-a pus iarăși în slujba lor”. Aceasta a inspirat încrederea poporului și tot Iuda „a adus în cămări zeciuiala din grâu, din must și din untdelemn”. Bărbaţii cărora „le mergea numele că sunt credincioși”, au fost făcuţi ispravnici pentru cămările Casei Domnului. Ei au fost însărcinaţi să facă împărţirile cuvenite fraţilor lor.

O altă consecinţă a căsătoriei cu idolatrii a fost neglijarea Sabatului, semnul de deosebire a israeliţilor dintre toate popoarele, ca închinători ai adevăratului Dumnezeu. Neemia a descoperit că negustorii păgâni și afaceriștii din regiunile învecinate, care veneau la Ierusalim, i-au amăgit pe mulţi dintre israeliţi să se angajeze în comerţ în ziua Sabatului. Erau unii care nu puteau fi convinși să-și părăsească principiile, dar alţii le-au călcat și s-au unit cu păgânii în eforturile lor de a birui corectitudinea celor conștiincioși. Mulţi au îndrăznit să calce Sabatul în mod deschis. „Pe vremea aceasta”, scrie Neemia, „am văzut pe niște oamenii călcând în teasc în ziua Sabatului, aducând snopi, încărcând măgarii cu vin, struguri și smochine și cu tot felul de lucruri și aducându-le la Ierusalim în ziua Sabatului… Mai erau și niște tirieni, așezaţi în Ierusalim, care aduceau pește și tot felul de mărfuri și le vindeau fiilor lui Iuda în ziua Sabatului.”

Această stare de lucruri ar fi putut fi prevenită, dacă acei conducătorii și-ar fi exercitat autoritatea, dar dorinţa de a-și promova interesele i-a adus să-i favorizeze pe cei nelegiuiţi. Neemia i-a mustrat fără teamă pentru neglijarea datoriei: „«Ce înseamnă această faptă rea pe care o faceţi, pângărind ziua Sabatului?»” i-a întrebat el categoric. „«Oare n-au lucrat așa părinţii voștri, și nu din pricina aceasta a trimis Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi și peste cetatea aceasta? Şi voi aduceţi din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul!» Apoi am poruncit să se închidă porţile Ierusalimului înainte de Sabat, de îndată ce le va ajunge umbra, să nu se mai deschidă decât după Sabat”, și, având mai multă încredere în slujitorii lui decât în aceia pe care supraveghetorii Ierusalimului îi rânduiau, i-a așezat pe porţi ca să fie sigur că poruncile lui sunt respectate.

Nefiind dispuși să-și abandoneze scopurile, „negustorii și vânzătorii de tot felul de lucruri au petrecut noaptea o dată și de două ori afară din Ierusalim”, în nădejdea că vor găsi ocazia să facă schimb de mărfuri fie cu locuitorii cetăţii, fie cu cei din afara ei. Neemia i-a avertizat că vor fi pedepsiţi dacă vor continua această practică. „«Pentru ce staţi noaptea înaintea zidului?»” i-a întrebat el. „«Dacă veţi mai face încă o dată lucrul acesta, voi pune mâna pe voi». Din clipa aceea, n-au mai venit în timpul Sabatului.” Le-a dat, de asemenea, îndrumări leviţilor să păzească porţile, știind că vor impune mai mult respect decât poporul de rând, deoarece prin legătura lor strânsă cu serviciul lui Dumnezeu era raţional să se aștepte că vor fi mai zeloși în aducerea la îndeplinire a Legii Sale.

Acum, Neemia și-a îndreptat atenţia la primejdia care îl ameninţa din nou pe Israel și care venea din căsătoria și unirea cu cei idolatrii. „Tot pe vremea aceea”, scrie el, „am văzut pe niște iudei care își luaseră neveste asidoniene, amonite și moabite. Jumătate din fiii lor vorbeau limba asidoniană și nu știau să vorbească limba evreiască; nu cunoșteau decât limba cutărui sau cutărui popor.”

Aceste uniri nelegiuite produceau o mare confuzie în Israel, deoarece unii dintre cei care intrau în ele erau bărbaţi cu poziţii înalte, conducători la care poporul avea dreptul să caute sfat și un exemplu demn. Prevăzând ruina care ameninţa naţiunea, dacă acest păcat era îngăduit să continue, Neemia a discutat serios cu cei ce păcătuiau în felul acesta. Îndreptând atenţia la cazul lui Solomon, le-a reamintit că între toate popoarele nu se ridicase un împărat asemenea acestui bărbat căruia Dumnezeu îi dăduse o mare înţelepciune, însă femeile idolatre îi întorseseră inima de la Dumnezeu și exemplul lui corupsese poporul Israel. „Şi acum trebuie să auzim despre voi”, a întrebat Neemia categoric, „căci săvârșiţi o nelegiuire atât de mare?” „Să nu vă daţi fetele voastre după fiii lor, și să nu luaţi fetele lor de neveste nici pentru fiii voștri, nici pentru voi.”

Când le-a pus înainte poruncile lui Dumnezeu și ameninţările, judecăţile înfricoșătoare, care au venit peste Israel în trecut, chiar pentru acest păcat conștiinţa le-a fost trezită și au început o lucrare de reformă care a îndepărtat mânia ameninţătoare al lui Dumnezeu și a adus aprobarea și binecuvântarea Sa.

Erau unii din slujba sfântă care au stăruit pentru nevestele lor păgâne, declarând că nu se puteau despărţii de ele. Dar nu a fost făcută nicio excepţie, nu s-a manifestat respect pentru rang sau poziţie. Oriunde preoţii sau conducătorii au refuzat să rupă legătura cu idolatrii, au fost îndepărtaţi îndată din slujba Domnului. Un nepot al marelui preot, care se căsătorise cu fiica lui Sanbalat, nu numai că a fost îndepărtat din slujbă, dar a fost alungat și din Israel. „Adu-ţi aminte de ei, Dumnezeule”, se ruga Neemia, „căci au spurcat preoţia și legământul încheiat de preoţi și leviţi”.

Cât de mare a fost agonia sufletului, cât l-a costat această măsură dură, dar necesară pe credinciosul slujitor al lui Dumnezeu, numai judecata o va descoperi. Era o luptă continuă cu elementele împotrivitoare, și numai prin post, umilinţă și rugăciune a fost posibilă înaintarea.

Mulţi, care se căsătoriseră cu idolatri, au ales să meargă cu ei în exil, și aceștia, împreună cu cei care fuseseră excluși din adunare, s-au unit cu samaritenii. Chiar unii care ocupaseră poziţii înalte în lucrarea lui Dumnezeu și-au unit drumurile cu ale acestora și după o vreme au ales să meargă cu totul cu ei. Dorind să întărească această alianţă, samaritenii au făgăduit să adopte mai mult credinţa și obiceiurile iudaice, iar apostaţii, hotărâţi să-i întreacă pe fraţii lor de mai înainte, au înălţat un templu pe muntele Garizim, în opoziţie cu Casa lui Dumnezeu de la Ierusalim. Religia lor a continuat să fie un amestec de iudaism și păgânism, iar pretenţia lor de a un fi popor al lui Dumnezeu a stat la originea discordiei, luptei și vrăjmășiei între cele două popoare, din generaţie în generaţie.

În lucrarea de reformă ce urmează să fie făcută astăzi, este nevoie de bărbaţi care, asemenea lui Ezra și Neemia, nu vor acoperi și nu vor scuza păcatul, nici nu se vor da înapoi de la apărarea onoarei lui Dumnezeu. Aceia asupra cărora zace povara acestei lucrări nu-și vor găsi pacea când se săvârșește răul și nici nu vor acoperi păcatul cu un veșmânt de milă falsă. Ei își vor aduce aminte că Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor și că asprimea pentru câţiva se poate dovedi a fi milă pentru mulţi. Își vor aminti, de asemenea, că în acela care mustră păcatul întotdeauna se va manifesta spiritul lui Hristos.

În lucrarea lor, Ezra și Neemia s-au umilit înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele lor și pe cele ale poporului și cerând iertare ca și când ei ar fi fost călcătorii. Cu răbdare s-au luptat, s-au rugat și au suferit. Ceea ce a făcut ca lucrarea lor să fie atât de grea n-a fost ostilitatea făţișă a păgânilor, ci împotrivirea ascunsă a pretinșilor prieteni care, punând influenţa lor în slujba răului, au înzecit povara slujitorilor lui Dumnezeu. Acești trădători au pus la îndemâna vrăjmașilor lui Dumnezeu material pe care să-l folosească în lupta împotriva poporului Său. Patimile lor rele și voinţa lor răzvrătită erau continuu în luptă cu cerinţele lămurite ale lui Dumnezeu.

Reușita care a însoţit eforturile lui Neemia arată ce poate realiza rugăciunea, credinţa și o acţiune energică și înţeleaptă. Neemia nu era preot; el nu era profet; nu avea vreun titlu înalt. A fost un reformator ridicat pentru o vreme importantă. Scopul lui a fost să-l așeze pe popor în armonie cu Dumnezeu. Inspirat cu ţinută înaltă, și-a consacrat toată puterea fiinţei pentru îndeplinirea ei. Integritatea înaltă, neabătută, a caracterizat eforturile lui. Când venea în legătură cu păcatul și împotrivirea faţă de bine, el lua o atitudine atât de categorică, încât oamenii erau treziţi să lucreze cu o râvnă și un curaj nou. Ei nu-i puteau nega credincioșia, patriotismul și dragostea profundă faţă de Dumnezeu și, văzând lucrul acesta, erau gata să-l urmeze acolo unde îi conducea.

Hărnicia în datoria încredinţată de Dumnezeu este o parte importantă a religiei adevărate. Oamenii să folosească împrejurările ca fiind instrumentele lui Dumnezeu cu care să împlinească voia Sa. Acţiuni prompte și hotărâte, împlinite la timpul potrivit, vor câștiga biruinţe glorioase, în timp ce amânarea și neglijenţa vor avea ca urmare nereușita și dezonoarea lui Dumnezeu. Dacă toţi conducătorii cauzei adevărului nu dau dovadă de râvnă, dacă sunt indiferenţi și fără ţintă, biserica va fi neglijentă, delăsătoare și iubitoare de plăceri, dar, dacă ei sunt cuprinși de o ţintă sfântă de a-L sluji pe Dumnezeu și numai pe El, poporul va fi unit, plin de nădejde și de entuziasm.

Cuvântul lui Dumnezeu abundă în contraste izbitoare și categorice. Păcatul și sfinţenia sunt așezate una lângă alta, pentru ca văzându-le să-l îndepărtăm pe unul și să o primim pe cealaltă. Paginile care descriu ura, minciuna și trădarea lui Sanbalat și Tobia descriu și nobleţea, consacrarea și jertfirea de sine ale lui Ezra și Neemia. Suntem lăsaţi liberi să copiem exemplul pe care-l dorim. Urmările groaznice ale călcării poruncilor lui Dumnezeu sunt așezate faţă în faţă cu binecuvântările care vin din ascultare. Noi înșine trebuie să hotărâm dacă vom suferi sau ne vom bucura de cealaltă.

Lucrarea de restatornicire și de reformă realizate de către robii reîntorși sub conducerea lui Zorobabel, Ezra și Neemia, prezintă un tablou al lucrării de restatornicire spirituală care trebuie adusă la îndeplinire în zilele de încheiere a istoriei acestui pământ. Rămășiţa lui Israel era un popor slab, expus la distrugerile vrăjmașilor, dar, prin ei, Dumnezeu avea în plan păstrarea pe pământ a cunoașterii despre Sine și despre Legea Sa. Ei erau păzitorii închinării adevărate, păstrătorii descoperirilor sfinte. Experienţele pe care le-au avut, când au clădit templul și zidul Ierusalimului, erau deosebite. Împotrivirea căreia au trebuit să-i facă faţă era puternică. Poverile purtate de către conducători în această lucrare erau grele, dar acești bărbaţi au mers înainte cu încredere neabătută, în umilinţa spiritului și sprijinire fermă pe Dumnezeu, crezând că El va face să biruie adevărul Său. Asemenea împăratului Ezechia, Neemia „s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El și a păzit poruncile… și Domnul a fost cu el (2 Împăraţi 18,6.7).

Restatornicirea spirituală pentru care lucrarea dusă la îndeplinire în zilele lui Neemia era un simbol, este accentuată în cuvintele lui Isaia: „Ei vor zidi iarăși vechile cetăţi pustiite”. „Ai tăi vor ridica iarăși pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou pe temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «cel ce drege drumurile și vei face ţara cu putinţă de locuit»” (Isaia 61,4; 58,12).

Prorocul descrie aici poporul care, într-o vreme de depărtare generală de la adevăr și neprihănire, caută să restatornicească principiile care sunt temelia împărăţiei lui Dumnezeu. Ei sunt restauratorii unei spărturi care a fost făcută în Legea lui Dumnezeu – zidul pe care El l-a așezat în jurul aleșilor Săi, pentru protejarea lor – și ascultarea de principiile dreptăţii, adevărului și curăţiei să fie apărarea lor permanentă.

În cuvinte cu un înţeles clar, prorocul îndreaptă atenţia către lucrarea specifică a acestui popor al rămășiţei, care clădește zidul. „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţești pe Domnul, slăvindu-L și dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecări, atunci te vei putea desfăta în Domnul, și Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 58,13.14).

La vremea sfârșitului, orice instituţie divină va fi restatornicită. Spărtura făcută în Lege, atunci când Sabatul a fost schimbat de un om, urmează să fie reparată. Rămășiţa poporului lui Dumnezeu, stând înaintea lumii ca reformatori, trebuie să arate că Legea lui Dumnezeu este temelia oricărei reforme durabile și că Sabatul poruncii a patra trebuie să stea ca memorial al creaţiei, amintind continuu de puterea lui Dumnezeu. În cuvinte distincte și lămurite, ei trebuie să prezinte nevoile ascultării de toate preceptele Decalogului. Constrânși de dragostea lui Hristos, trebuie să colaboreze cu El la reclădirea locurilor pustii. Ei trebuie să fie dregători de spărturi, cei ce dreg drumurile și fac ţara cu putinţă de locuit (vezi Isaia 58,12).

Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică și toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta! (Daniel 7,27)