Dumnezeu Fiul cel veşnic S-a întrupat în Isus Hristos. Prin El au fost create toate lucrurile, prin El se face cunoscut caracterul lui Dumnezeu, se aduce la îndeplinire salvarea omenirii şi lumea este judecată. De-a pururi Dumnezeu adevărat, El a devenit, de asemenea, om adevărat, Isus Hristos. El a fost conceput de Duhul Sfânt şi născut din fecioara Maria. El a trăit şi a fost ispitit ca orice fiinţă umană, dar a exemplificat în viaţa Lui, în mod desăvârşit, neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu. Prin minunile Sale, a manifestat puterea lui Dumnezeu şi a fost recunoscut ca fiind Mesia, Cel Făgăduit de Dumnezeu. De bunăvoie, a suferit şi a murit pe cruce pentru păcatele noastre şi în locul nostru şi a fost înviat din morţi, S-a înălţat la cer, ca să slujească în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. El va reveni în slavă pentru a aduce eliberarea finală a poporului Său şi restaurarea tuturor lucrurilor. (Ioan 1,1-3.14; Col. 1,15-19; Ioan 10,30; 14,9; Rom. 6,23; 2 Cor. 5,17-19; Ioan 5,22; Luca 1,35; Fil. 2,5-11; Evrei 2,9-18; 1 Cor. 15,3.4; Evrei 8,1.2; Ioan 14,1-3).

Pustia se transformase într-un coșmar; erau vipere peste tot. Şerpii alunecau printre vasele de bucătărie şi se înco­lă­ceau în jurul ţăruşilor de la cort. Se strecurau printre jucăriile copiilor şi stăteau la pândă pe rogojinile de dormit. Dinţii lor se înfigeau adânc, injectând otravă mortală.

Pustia, care fusese cândva refugiul lui Israel, a devenit cimiti­rul lui. Sute de oameni zăceau pe moarte. Înţelegându-şi situaţia nenorocită, părinţi terorizaţi alergau către cortul lui Moise, cerând ajutor. „Moise s-a rugat pentru popor.”

Răspunsul lui Dumnezeu? Modelează un şarpe din aramă şi înalţă-l cât mai sus – şi toţi cei care vor privi la el vor trăi. „Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia” (Num. 21,9).

Şarpele a fost dintotdeauna simbolul lui Satana (Gen. 3; Apoc. 12), reprezentând păcatul. Tabăra se aruncase în braţele lui Satana. Remediul lui Dumnezeu? A privi nu la un miel adus jertfă pe altarul de la sanctuar, ci la un şarpe de bronz.

Era un simbol straniu al lui Hristos. Tot aşa cum chipul şerpilor ce muşcau a fost înălţat pe o prăjină, Isus, făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8,3), avea să fie înălţat pe crucea ruşinii (Ioan 3,14.15). El a devenit păcat, luând asupra Sa păcatele tuturor acelora care au trăit sau vor trăi pe pământ. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,21). Privind la Hristos, omenirea neajutorată poate găsi viaţă.

Cum poate întruparea să aducă mântuire pentru omenire? Ce efect a avut ea asupra Fiului? Cum a putut Dumnezeu să devină o fiinţă umană şi de ce a fost necesar acest lucru?

Întruparea: profeţii şi împlinire

Planul lui Dumnezeu de a-i salva pe aceia care s-au înstrăinat de sfatul Său atotînţelept (Ioan 3,16; 1 Ioan 4,9) a demonstrat în mod convingător iubirea Sa. În acest plan, Fiul Său a fost „cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” ca jertfă pentru păcat, să fie speranţa rasei umane (1 Petru 1,19.20). El avea să ne conducă înapoi la Dumnezeu şi să ofere eliberarea de păcat, prin nimicirea lucrărilor celui rău (1 Petru 3,18; Mat. 1,21; 1 Ioan 3,8).

Păcatul i-a deconectat pe Adam şi pe Eva de la sursa vieţii, lucru care ar fi trebuit să aibă ca rezultat moartea lor imediată. Dar, în armonie cu planul făcut înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1,20.21), în consiliul păcii (Zah. 6,13), Dumnezeu Fiul S-a interpus între ei şi dreptatea divină, făcând o punte peste abis, oprind acţiu­nea morţii. Deci, chiar înainte de cruce, harul Său a ţinut în viaţă fiinţele omeneşti căzute şi le-a asigurat mântuirea. Dar, ca să ne poată reabilita pe deplin ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, El a trebuit să devină om.

De îndată ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu le-a dat o speranţă, promiţând că va pune o ostilitate supranaturală între şarpe şi femeie, între sămânţa lui şi sămânţa ei. În declaraţia criptică din Geneza 3,15, şarpele şi sămânţa acestuia îi reprezintă pe Satana şi urmaşii săi; femeia şi sămânţa ei îi simbolizează pe poporul lui Dumnezeu şi pe Mântuitorul lumii. Această declaraţie a fost prima asigurare cu privire la faptul că lupta dintre bine şi rău se va sfârşi cu victoria Fiului lui Dumnezeu.

Confruntarea va fi câştigată totuşi cu un preţ dureros. „Acesta [Mântuitorul] îţi va zdrobi capul [al lui Satana], şi tu [Satana] îi vei zdrobi călcâiul [al Mântuitorului]” (Gen. 3,15). Nimeni nu va ieşi nevătămat din acest conflict.

Din acel moment, omenirea L-a căutat pe Cel Făgăduit. Vechiul Testament relatează această căutare. Profeţiile preziceau că, atunci când Cel Promis va sosi, lumea va avea dovezile care să confirme identitatea Sa.

O ilustrare profetică a mântuirii. După ce păcatul a intrat în lume, Dumnezeu a instituit un sistem de sacrificii animale, spre a ilustra misiunea Mântuitorului care avea să vină (Gen. 4,4). Acest sistem simbolic vizualiza modul în care Dumnezeu Fiul avea să nimicească păcatul.

Din cauza păcatului – călcarea Legii lui Dumnezeu – omenirea avea de înfruntat moartea. (Gen. 2,17; 3,19; 1 Ioan 3,4; Rom. 6,23). Legea lui Dumnezeu cerea viaţa păcătosului. Dar, în infinita Sa iubire, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Ce act de neînţeles al bunăvoinţei divine! Dumnezeu Fiul cel veşnic a suportat singur, prin substituire, pedeapsa pentru păcat, astfel încât să ne poată oferi iertarea şi împăcarea cu Dumnezeirea.

După ieşirea poporului Israel din Egipt, jertfele erau aduse într-un cort, ca parte a unui legământ din cadrul relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său. Ridicat de Moise, în armonie cu modelul Sanctuarului din ceruri, sanctuarul şi serviciile lui au fost instituite spre a ilustra Planul de Mântuire (Ex. 25,8.9.40; Evrei 8,1-5).

Pentru obţinerea iertării, un păcătos pocăit aducea ca jertfă un animal care nu avea niciun defect – o reprezentare a Mântuitorului cel neprihănit. Păcătosul trebuia să-şi aşeze mâna pe capul ani­malului nevinovat şi să-şi mărturisească păcatele (Lev. 1,3.4). Acest act simboliza transferarea păcatului, de la păcătosul vinovat la victima nevinovată, înfăţişând astfel caracterul înlocuitor (substitutiv) al jertfei aduse.

Deoarece „fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate” (Evrei 9,22), păcătosul trebuia să sacrifice animalul, scoţând astfel în evidenţă natura mortală a păcatului. Această cale tristă de a exprima speranţa era singura cale a păcătosului de a-şi exprima credinţa.

După lucrarea preotului (Lev. 4 – 7), păcătosul primea iertarea păcatelor prin credinţa lui în moartea înlocuitoare a Răscumpără­torului ce avea să vină, pe care o simboliza animalul adus jertfă (Lev. 4,26.31.35). Noul Testament Îl recunoaşte pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca fiind „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Prin sângele Său preţios, „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1,19) a realizat pentru omenire răscumpărarea de pedeapsa finală pentru păcat.

Profeţii despre un Mântuitor. Dumnezeu a promis că Mesia-Mântuitorul – Cel Uns – va veni pe linia genealogică a lui Avraam. „În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” (Gen. 22,18; 12,3).

Isaia a profetizat că Mântuitorul va veni ca un copil de parte bărbătească şi va avea atât natură divină, cât şi natură umană: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Is. 9,6). Acest Răscumpărător va urca pe tronul lui David şi va ridica o împărăţie veşnică a păcii (Is. 9,7). Betleemul avea să fie locul Lui de naştere (Mica 5,2).

Naşterea acestei Persoane divino-umane avea să fie supranaturală. Citând din Isaia 7,14, Noul Testament declară: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu şi-i va pune numele Emanuel, Dumnezeu este cu noi” (Mat. 1,23).

Misiunea Mântuitorului este exprimată în aceste cuvinte: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi; El M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia şi prinşilor de război, izbăvirea, să vestesc un an de îndurare al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru: să mângâi pe toţi cei întristaţi” (Is. 61,1.2; vezi şi Luca 4,18.19).

În mod surprinzător, Mesia avea să fie respins. El avea să fie înfăţişat ca un „Lăstar care iese dintr-un pământ uscat”. „N-avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă… Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa… Şi noi nu L-am băgat în seamă” (Is. 53,2-4).

Un prieten apropiat îl va trăda (Ps. 41,9) pentru treizeci de arginţi (Zah. 11,12). În timpul procesului Său, El avea să fie scuipat şi bătut (Is. 50,6). Aceia care L-au crucificat aveau să tragă la sorţi pentru hainele pe care le purta (Ps. 22,18). Niciunul dintre oasele Sale nu avea să fie zdrobit (Ps. 34,20), dar coasta avea să-i fie străpunsă (Zah. 12,10). În suferinţele Sale, El nu Se va opune, ci „ca o oaie mută, înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura” (Is. 53,7).

Mântuitorul nevinovat va suferi nespus de mult pentru păcătoşi. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor… El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte” (Is. 53,4-8).

Mântuitorul identificat. Numai Isus Hristos a împlinit aceste profeţii. Scriptura trasează genealogia Sa de la Avraam, numindu-L fiul lui Avraam (Mat. 1,1), iar Pavel afirmă că făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei sale a fost împlinită în Hristos (Gal. 3,16). Titlul mesianic de „Fiul lui David” I s-a aplicat într-o mare măsură (Mat. 21,9). El a fost identificat ca Mesia cel Făgăduit, care va ocupa tronul lui David (Fapte 2,29.30).

Naşterea lui Isus a fost într-adevăr supranaturală. Fecioara Maria „s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt” (Mat. 1,18-23). Un decret roman a adus-o la Betleem, locul de naştere profetizat (Luca 2,4-7).

Unul dintre numele lui Isus a fost Emanuel, sau „Dumnezeu cu noi”, care a reflectat natura Sa divinoumană şi a ilustrat identificarea lui Dumnezeu cu neamul omenesc (Mat. 1,23). Numele Lui obişnuit, Isus, scoate în evidenţă misiunea Sa de Mântuitor: „Şi-I vei pune numele Isus, pentru că El îl va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Mat. 1,21).

Isus Şi-a identificat misiunea cu cea a lui Mesia, profetizată în Isaia 61,1.2, spunând: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4,17-21).

Deşi a făcut o profundă impresie asupra poporului Său, mesajul Lui a fost în general respins (Ioan 1,11; Luca 23,18). Cu puţine excepţii, n-a fost recunoscut ca Mântuitor al lumii. În loc de acceptare, a fost ameninţat cu moartea (Ioan 5,16; 7,19; 11,53).

Spre sfârşitul celor trei ani şi jumătate ai lucrării Domnului Hristos, Iuda Iscarioteanul, un ucenic al Său, L-a vândut (Ioan 13,18; 18,2) pentru treizeci de arginţi (Mat. 26,14.15). În loc să opună rezistenţă, El i-a mustrat pe ucenicii Săi pentru că au încercat să-L apere (Ioan 18,4-11).

Deşi nevinovat de vreo fărădelege, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce a fost arestat, El a fost scuipat, bătut, judecat, condamnat la moarte şi crucificat (Mat. 26,67; Ioan 19,1-16; Luca 23,14.15). Soldaţii au tras la sorţi pentru haina Lui (Ioan 19,23.24). În timpul crucificării, niciunul dintre oasele Lui nu a fost zdrobit (Ioan 19,32.33.36) şi, după ce a murit, soldaţii I-au străpuns coasta cu o suliţă (Ioan 19,34.37).

Moartea lui Hristos a fost recunoscută de urmaşii Săi ca unica jertfă valabilă în favoarea păcătoşilor. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5,8). „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos” – scria Pavel – „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Ef. 5,2).

Timpul slujirii şi al morţii Sale. Biblia ne arată faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume „la împlinirea vremii”(Gal. 4,4). Când Şi-a început lucrarea, Hristos a declarat: „S-a împlinit vremea” (Marcu 1,15). Aceste referiri la timp sunt indicii că lucrarea Mântuito­rului s-a desfăşurat în armonie cu o plănuire profetică foarte exactă.

Cu cinci secole înainte, prin Daniel, Dumnezeu a profetizat timpul exact al începutului lucrării lui Hristos, precum şi timpul morţii Sale.[1]

Spre încheierea celor 70 de ani ai captivităţii lui Israel în Babilon, Dumnezeu i-a spus lui Daniel că a stabilit pentru poporul iudeu şi pentru Ierusalim o perioadă de probă de 70 de săptămâni.

În acest timp, prin pocăinţă şi pregătindu-se pentru venirea lui Mesia, naţiunea iudaică trebuia să împlinească planul lui Dumnezeu cu ea.

Daniel a scris, de asemenea, despre „ispăşirea nelegiuirii” şi despre „aducerea neprihănirii veşnice” ca marcând această perioadă. Aceste acţiuni mesianice arătau că Mântuitorul va veni în timpul acestei perioade (Dan. 9,24).

Profeţia lui Daniel specifică faptul că venirea lui Mesia urmează să aibă loc după „7 săptămâni” plus „62 de săptămâni”, sau un total de 69 de săptămâni de la „darea poruncii de rezidire a Ierusalimului” (Dan. 9,25). După 69 de săptămâni, Mesia (Unsul) „va fi stârpit şi nu va avea nimic” (Dan. 9,26) – o referire la moartea Sa înlocuitoare. El avea să moară în mijlocul celei de-a 70-a săptămâni, când va face „să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9,27).

Cheia înţelegerii timpului profetic se află în principiul biblic că o zi în timpul profetic este echivalentă cu un an solar propriu-zis (Num. 14,34; Ezech. 4,6).[2] Conform acestui principiu an-zi, cele 70 de săptă­mâni (sau 490 de zile profetice) reprezintă 490 de ani literali.

Daniel declară că această perioadă avea să înceapă cu „darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” (Dan. 9,25). Acest decret, care le dădea o deplină autonomie iudeilor, a fost emis în cel de-al şaptelea an de domnie a împăratului persan Artaxerxe şi a devenit aplicabil în toamna anului 457 î.Hr. (Ezra 7,8.12-26; 9,9).[3] În conformitate cu profeţia, după 483 de ani (69 de săptămâni profetice) de la decret, Mesia Cârmuitorul avea să vină. Patru sute optzeci şi trei de ani, începând din 457 î.Hr., ne duc până în toamna anului 27 d.Hr., când Domnul Isus a fost botezat şi Şi-a început activitatea publică.[4] Acceptând aceste date: 457 î.Hr. şi 27 d.Hr., Gleason Archer declară că a fost „o remarcabilă exactitate în împlinirea unei astfel de profeţii străvechi. Numai Dumnezeu putea profetiza venirea Fiului Său cu o precizie atât de uimitoare; acest fapt sfidează orice explicaţie raţională”.[5]

La botezul Său în Iordan, Isus a fost uns de Duhul Sfânt şi a primit confirmarea lui Dumnezeu că este „Mesia” (în ebraică) sau „Hristos” (în greacă) – ambele însemnând „Cel Uns” (Luca 3,21.22; Fapte 10,38; Ioan 1,41). Când Isus a spus „s-a împlinit vremea” (Marcu 1,15), El S-a referit la împlinirea acestui timp profetic.

La mijlocul celei de a 70-a săptămâni, în primăvara anului 31, exact la trei ani şi jumătate după botezul Domnului Hristos, Mesia avea să pună capăt sistemului jertfelor, dându-Şi viaţa. În clipa morţii Sale, perdeaua dinăuntrul templului, în mod miraculos, „s-a rupt în două, de sus până jos” (Mat. 27,51), indicând abolirea de către Cer a tuturor serviciilor de la templu.

Toate darurile şi sacrificiile au prefigurat jertfa atotsuficientă a lui Mesia. Când Isus Hristos, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, a fost sa­crificat pe Golgota ca preţ de răscumpărare pentru păcatele noastre (1 Petru 1,19), realitatea a întâlnit simbolul, ceea ce era umbra lucrurilor viitoare a devenit realitate. Serviciile de la sanctuarul pământesc nu mai erau necesare.

Exact la momentul profetizat, în timpul sărbătorii Paştelui, El a murit. Cu adevărat, spune Pavel, „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5,7). Această uimitoare exactitate a profeţiei temporale ne oferă una dintre cele mai puternice dovezi ale adevărului istoric fundamental că Isus Hristos este Mântuitorul de mult profetizat al lumii.

Învierea Mântuitorului. Biblia a profetizat nu numai moartea Mântuitorului, ci şi învierea Sa. David a prezis „că sufletul Lui nu va fi lăsat în locuinţa morţilor şi trupul Lui nu va vedea putrezirea” (Fapte 2,31; Ps. 16,10). Deşi Hristos i-a sculat şi pe alţii dintre morţi (Marcu 5,35-42; Luca 7,11-17; Ioan 11), propria Sa înviere a demonstrat puterea ce se află în spatele declaraţiei că este Mântuitorul lumii: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată” (Ioan 11,25.26).

După înviere, El a declarat: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Apoc. 1,17.18).

Cele două naturi ale lui Isus Hristos

Declarând: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14), Ioan a exprimat un adevăr profund. Întruparea lui Dumnezeu Fiul este o taină. Scriptura numeşte manifestarea lui Dumnezeu în trup ca fiind „taina evlaviei” (1 Tim. 3,16).

Creatorul lumilor, El, în care era plinătatea Dumnezeirii, a devenit Pruncul neajutorat din ieslea Betleemului. Cu mult mai presus decât oricare dintre îngeri, egal cu Dumnezeu Tatăl în demnitate şi slavă, S-a coborât totuşi până acolo încât să poarte haina naturii umane.

Cu greu poate cineva să priceapă semnificaţia acestei taine sfinte, şi aceasta numai făcând apel la Duhul Sfânt pentru iluminare. În încercarea de a înţelege întruparea, este bine să ne aducem aminte că „lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie…” (Deut. 29,29).

Isus Hristos este Dumnezeu adevărat. Care este dovada că Isus Hristos este divin? Cum S-a perceput El pe Sine? Au recunoscut oamenii divinitatea Lui?

1. Atributele divinităţii Sale. Hristos posedă caracteristici divine. El este atotputernic, omnipotent. El a spus că Tatăl I-a dat „toată puterea… în cer şi pe pământ” (Mat. 28,18; Ioan 17,2).
El este atotcunoscător, omniscient. În El, spunea Pavel, „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col. 2,3).

Isus Şi-a afirmat şi omniprezenţa, prin asigurările pe care ni le-a dat: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28,20). „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18,20).

Deşi divinitatea Sa avea capacitatea naturală a omniprezenţei, Isus Hristos întrupat a renunţat în mod voluntar la aceasta. El a ales să fie omniprezent prin lucrarea Duhului Sfânt (Ioan 14,16-18).

Epistola către Evrei confirmă imuabilitatea Sa – faptul că El nu Se schimbă – declarând: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evr. 13,8).

Existenţa Lui prin Sine Însuşi a fost evidenţiată atunci când a afirmat că are „viaţa în Sine” (Ioan 5,26), iar Ioan a mărturisit că „în El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4). Declaraţia lui Hristos: „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11,25) confirmă că în El viaţa este „originală, neîmprumutată şi nederivată”.[6]

Sfinţenia este o parte a naturii Sale. Când a anunţat-o pe Maria (la Buna Vestire), îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1,35). La vederea lui Isus, demonii strigau: „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret?… Te ştiu cine eşti: ‘Eşti Sfântul lui Dumnezeu!’” (Marcu 1,24).

El este iubire. „Noi am cunoscut dragostea Lui”, scria Ioan, „prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi” (1 Ioan 3,16).

El este veşnic. Isaia îl numeşte „Părintele veşniciilor” (Is. 9,6). Mica se referă la El ca la Unul „a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5,2). Pavel datează existenţa Sa „mai înainte de toate lucrurile” (Col. 1,17) şi Ioan este de acord cu aceasta, spunând: „El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,2-3).[7]

2. Puterea şi prerogativele Sale divine. Lucrările lui Dumnezeu Îi sunt atribuite lui Isus. El este identificat atât ca fiind Creator (Ioan 1,3; Col. 1,16), cât şi Susţinător, căci „toate se ţin prin El” (Col. 1,17; Evr. 1,3). Cu glasul Lui, El îi poate învia pe cei morţi (Ioan 5,28.29), va judeca lumea la sfârşitul timpului (Mat. 25,31.32) şi iartă păcatele (Mat. 9,6; Marcu 2,5-7).

3. Numele Sale divine. Numele Sale dezvăluie natura Sa divină. Emanuel înseamnă „Dumnezeu este cu noi” (Mat. 1,23). Atât cei credincioşi, cât şi demonii I se adresează cu apelativul „Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1,1; Mat. 8,29; vezi şi Marcu 5,7). Numele sacru al lui Dumnezeu din Vechiul Testament – Iehova sau Yahweh – Îi este aplicat lui Isus. Matei foloseşte cuvintele din Isaia 40,3, „pregătiţi calea Domnului” pentru a descrie lucrarea de pregătire pentru misiunea lui Hristos (Mat. 3,3). Ioan Îl identifică pe Isus cu Domnul oştirilor stând pe tronul Său (Is. 6,1.3; Ioan 12,41).

4. Divinitatea Sa recunoscută. Ioan Îl descrie pe Isus ca fiind Cuvântul divin care „S-a făcut trup” (Ioan 1,14). Toma Îl recunoaşte pe Hristos cel înviat ca fiind „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20,28). Pavel se referă la El ca la Unul care este „mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom. 9,5), iar în Epistola către Evrei, este considerat Dumnezeu şi Domn al creaţiei (Evr. 1,8.10).[8]

5. Mărturia personală. Isus Hristos, personal, a declarat că este egal cu Dumnezeu. El Se identifică pe Sine cu „EU SUNT” (Ioan 8,58) – Dumnezeul Vechiului Testament. El Îl numea pe Dumnezeu „Tatăl Meu”, în loc de „Tatăl nostru” (Ioan 20,17). Iar atunci când a declarat că „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10,30), El susţinea că era „de o substanţă” cu Tatăl, „având aceleaşi atribute”.[9]

6. Implicita egalitate cu Dumnezeu. Egalitatea Sa cu Dumne­zeu Tatăl este luată ca atare în formula botezului (Mat. 28,19), a binecuvântării apostolice (2 Cor. 13,14), în sfatul dat de Domnul Hristos înainte de despărţirea Sa de ucenici (Ioan 14,16) şi în prezentarea de către Pavel a darurilor spirituale (1 Cor. 12,4-6). Scriptura Îl descrie pe Isus Hristos ca fiind „oglindirea slavei lui Dumnezeu” şi „întipărirea Fiinţei Lui” (Evrei 1,3). Iar atunci când I S-a cerut să-L arate pe Dumnezeu Tatăl, Isus a răspuns: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9).

7. El este adorat ca Dumnezeu. Oamenii L-au adorat şi I S-au închinat (Mat. 28,17; vezi şi Luca 14,33). „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine” (Evr. 1,6). Pavel scria că „în numele lui Isus, să se plece orice genunchi… şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Fil. 2,10.11). Mai multe formule Îi acordă lui Hristos „slava în vecii vecilor” (2 Tim. 4,18; Evrei 13,21; 2 Petru 3,18).

8. Natura Sa divină, o necesitate. Domnul Hristos a împăcat omenirea cu Dumnezeu. Oamenii au avut nevoie de o perfectă manifestare a caracterului lui Dumnezeu, astfel încât să poată lega o relaţie personală cu El. Hristos a satisfăcut această nevoie, manifestând slava lui Dumnezeu (Ioan 1,14). „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18; vezi şi 17,6). Isus mărturiseşte că „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9).
În totală dependenţă de Tatăl (Ioan 5,30), Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a face cunoscută iubirea lui Dumnezeu. Cu putere divină, El S-a descoperit pe Sine ca Mântuitorul cel iubitor, trimis de Tatăl ca să vindece, să refacă şi să ierte păcatele (Luca 6,19; Ioan 2,11; 5,1-15.36; 11,41-45; 14,11; 8,3-11). Cu toate acestea, El niciodată nu a săvârşit vreo minune pentru a Se cruţa pe Sine de necazurile şi suferinţele pe care oamenii le-ar îndura dacă ar fi în împrejurări asemănătoare.

Isus Hristos este „una în natură, în caracter şi în planuri cu Dumnezeu Tatăl”.[10] El este Dumnezeu adevărat.

Isus Hristos este om adevărat. Sfânta Scriptură dă mărturie despre faptul că, pe lângă natura Sa divină, Isus Hristos are şi o natură umană. Acceptarea acestei doctrine este crucială. Oricine „mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu” şi oricine nu mărturiseşte acest lucru „nu este de la Dumnezeu”
(1 Ioan 4,2.3). Naşterea în trup omenesc a lui Isus Hristos, dezvolta­rea Sa ulterioară, trăsăturile şi mărturia Sa personală constituie dovezi ale naturii Sale umane.

1. Naşterea Sa în trup omenesc. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1,14). Aici, cuvântul „trup” înseamnă „natură umană”, o natură inferioară naturii Sale cereşti. Într-un limbaj simplu, Pavel spune că „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său născut din femeie” (Gal. 4,4; vezi şi Gen. 3,15). Hristos a fost făcut „asemenea oamenilor” şi „ca un om” (Fil. 2,7-8). Această manifestare a lui Dumnezeu în natură umană este „taina evlaviei” (1 Tim. 3,16).
În genealogia lui Hristos se face referire la El ca fiind „Fiul lui David” şi „Fiul lui Avraam” (Mat. 1,1). După natura Sa umană, El „S-a născut din sămânţa lui David” (Rom. 1,3; 9,5) şi a fost „Fiul Mariei” (Marcu 6,3). Deşi a fost născut dintr-o femeie, aşa cum se naşte orice alt copil, în cazul Său există o mare deosebire, ceva unic. Maria era o fecioară şi acest Copil a fost conceput de către Duhul Sfânt (Mat. 1,20-23; Luca 1,31-37). Prin mama Sa, El putea pretinde adevărata natură umană.

2. Dezvoltarea Sa umană. Isus a fost supus legilor dezvoltării umane. El „creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2,40.52). La vârsta de 12 ani, a devenit conştient de misiunea Sa divină (Luca 2,46-49). În tot timpul copilăriei, El a fost supus părinţilor Săi (Luca 2,51).
Drumul spre cruce a fost un drum de continuă dezvoltare, prin suferinţe, care au jucat un rol important în creşterea Sa. El „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care Le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut, pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evr. 5,8.9; 2,10.18). Deşi a trăit experienţa acestei dezvoltări, El n-a păcătuit.

3. A fost numit „om”. Ioan Botezătorul şi Petru se referă la El ca fiind „un om” (Ioan 1,30; Fapte 2,22). Pavel vorbeşte despre „darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, adică în Isus Hristos” (Rom. 5,15). El este „omul” prin care a venit „învierea morţilor” (1 Cor. 15,21); „singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos” (1 Tim. 2,5). Adresându-Se vrăjmaşilor Săi, Isus Hristos Se referă la Sine ca fiind om: „Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu” (Ioan 8,40).
Expresia preferată a lui Isus pentru a vorbi despre Sine – expresie pe care a folosit-o de 77 de ori – a fost „Fiul omului” (Mat. 8,20; 26,2). Titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” îndreaptă atenţia asupra funcţiilor Sale în cadrul Dumnezeirii. Numele de „Fiu al omului” subliniază solidaritatea Sa cu omenirea, prin întrupare.

4. Trăsăturile Sale omeneşti. Dumnezeu i-a făcut pe oameni „cu puţin mai prejos decât îngerii” (Ps. 8,5). În mod asemănător, Scripturile Îl prezintă pe Isus ca pe Unul care a fost făcut pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii (Evr. 2,9). Natura Sa umană a fost creată şi nu deţinea puteri supraomeneşti.
Hristos trebuia să fie cu adevărat om; aceasta făcea parte din misiunea Sa. Cerându-I-se să aibă caracteristicile esenţiale ale naturii umane, El a fost „părtaş cărnii şi sângelui” (Evr. 2,14). În toate lucrurile, Hristos a fost făcut „asemenea” celorlalte fiinţe omeneşti (Evr. 2,17). Natura Sa umană avea aceleaşi particularităţi mintale şi fizice ca restul omenirii: foamea, setea, oboseala şi neliniştea (Mat. 4,2; Ioan 19,28; 4,6; vezi şi Mat. 26,21; 8,24).

În lucrarea pentru alţii, El a manifestat compasiune, mânie îndreptăţită şi durere (Mat. 9,36; Marcu 3,5). Adesea era tulburat şi îndurerat şi chiar a plâns (Mat. 26,38; Ioan 12,27; 11,33.35; Luca 19,41). El S-a rugat cu strigăte şi cu lacrimi, o dată mergând până acolo încât a transpirat sânge (Evr. 5,7; Luca 22,44). Viaţa Sa de rugăciune exprima deplina dependenţă de Dumnezeu (Mat. 26,39-44; Marcu 1,35; 6,46; Luca 5,16; 6,12).

Isus a parcurs experienţa morţii (Ioan 19,30.34). El a înviat nu ca un spirit, ci cu un corp (Luca 24,36-43).

5. Până unde S-a identificat cu natura umană. Biblia ne face cunoscut faptul că Hristos este al doilea Adam. El a trăit într-o fire asemănătoare cu a omului păcătos (Rom. 8,3). Până unde S-a identificat El cu natura căzută a omenirii? A devenit El identic cu omenirea căzută? O înţelegere corectă a expresiei „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” sau a omului păcătos este de o importanţă crucială. Păreri incorecte au creat disensiuni şi lupte în decursul întregii istorii a bisericii creştine.

a. El a fost „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Şarpele înălţat în pustie, descris anterior, ne ajută să înţelegem într-o anumită măsură natura umană a lui Isus Hristos. După cum chipul de aramă, făcut asemenea şerpilor veninoşi, a fost înălţat pentru vindecarea poporului, tot astfel Fiul lui Dumnezeu, făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, avea să fie Mântuitorul lumii.
Înainte de întrupare, Isus a avut „chipul lui Dumnezeu”; altfel spus, natura divină Îi aparţinea de la început (Ioan 1,1; Fil. 2,6.7). Luând „chipul unui rob”, El a lăsat deoparte prerogativele divine. A devenit Robul Tatălui Său (Is. 42,1), pentru a aduce la îndeplinire voinţa Tatălui (Ioan 6,38; Mat. 26,39.42). A îmbrăcat divinitatea Sa în haina naturii umane, a fost făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, sau în natura căzută a fiinţelor umane (Rom. 8,3).[11] Acest lucru nu arată nicidecum că Isus Hristos este păcătos, că a luat parte la acte păcătoase sau că a nutrit gânduri păcătoase. Deşi făcut într-o fire asemănătoare cu a păcatului, El a fost fără păcat, iar lipsa păcatului din viaţa Sa este mai presus de orice îndoială.

b. El a fost al doilea Adam. Biblia face o paralelă între Adam şi Hristos, numindu-L pe Adam „omul dintâi” şi pe Isus Hristos „al doilea Adam” sau „omul al doilea” (1 Cor. 15,45.47). Dar Adam avea un avantaj faţă de Hristos. La căderea sa, el trăia în Paradis. Avea o natură umană desăvârşită, posedând o deplină vigoare a trupului şi a minţii.
Dar nu aşa au stat lucrurile cu Isus. Când El a luat asupra Sa natura umană, aceasta era deja deteriorată de 4.000 de ani de păcat, pe o planetă blestemată din cauza păcatului. Astfel, pentru ca El să poată mântui pe cei ce se află în adâncimile decăderii, Hristos a luat asupra Lui natura umană care, comparată cu natura necăzută a lui Adam, scăzuse în putere fizică şi mintală – deşi El a făcut acest lucru fără să păcătuiască.[12]

Când a luat asupra Sa natura umană ce purta urmările păca­tului, Isus Hristos a fost supus bolilor şi slăbiciunilor prin care trec toţi oamenii. Natura Lui umană era „cuprinsă de slăbiciune” sau „neputinţe” (Evr. 5,2; Mat. 8,17; Is. 53,4). El era conştient de limitele corpului Său. De aceea, „în zilele vieţii Sale pământeşti a înălţat rugăciuni şi cereri cu strigă­te mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte” (Evr. 5,7), identificându-Se astfel cu neamul omenesc atât de obişnuit cu slăbiciunile şi nevoile.

Astfel, „natura umană a lui Hristos nu a fost natura lui Adam, adică natura lui Adam înainte de cădere; nici natura ome­nească decăzută, adică, în toate privinţele, natura lui Adam după cădere. Nu era natura adamică, pentru că Isus avea slăbiciunile nevinovate ale celor căzuţi. Nu era nici natura decăzută, deoarece El n-a coborât niciodată în necurăţia morală. De aceea, natura Sa umană a fost, în modul cel mai real, natura noastră umană, dar fără păcat”.[13]

c. Experienţa Sa în ispită. În ce măsură şi cum L-au afectat ispitele pe Hristos? A fost uşor sau dificil pentru El să le re­ziste? Felul în care a înfruntat ispitele demonstrează faptul că El a fost într-adevăr om.
(i) „Ispitit în toate lucrurile ca şi noi”. Faptul că Isus Hristos a fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evr. 4,15) ne arată că El a fost părtaş la natura noastră omenească. Ispita şi posibilitatea păcătuirii erau lucruri reale pentru Hristos. Dacă El n-ar fi putut păcătui, atunci El n-ar fi fost om şi n-ar fi putut fi nici exemplul nostru. Hristos a luat asupra Sa natura noastră umană cu toate slăbiciunile ei, inclusiv posibilitatea de a ceda ispitei.

Cum a putut El oare să fie ispitit „în toate lucrurile”, aşa cum suntem noi ispitiţi?

Este clar că „în toate lucrurile” nu înseamnă că El a întâmpinat aceleaşi ispite cu care ne confruntăm noi astăzi. El n-a fost niciodată ispitit – de exemplu – să urmărească programe TV cu un conţinut trivial sau să calce regulile de circulaţie, conducând cu o viteză mai mare decât cea permisă.

Problema de bază în cazul tuturor ispitelor este aceea dacă ne supunem sau nu lui Dumnezeu voinţa noastră. În confruntarea Lui cu ispitele, Isus a păstrat întotdeauna legătura cu Dumnezeu. Printr-o continuă dependenţă de puterea divină, El a rezistat cu succes celor mai teribile tentaţii, deşi era om.

Biruinţa Domnului Hristos asupra ispitei îi dă capacitatea să simtă cu noi în slăbiciunea omenească. Biruinţa noastră asupra ispitei se obţine prin menţinerea dependenţei noastre de El. „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Cor. 10,13).

Trebuie să recunoaştem că, în final, „este o taină lăsată neexplicată muritorilor faptul că Hristos a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi totuşi să fie fără păcat”.[14]

(ii) „El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit”. Domnul Hristos a suferit în timp ce era supus ispitei (Evr. 2,18). A fost făcut desăvârşit prin suferinţe (Evr. 2,10). Pentru că El, în mod personal, a înfruntat puterea ispitei, putem fi siguri că înţelege cum să ajute pe oricine este ispitit. Suportând tentaţiile la care este supusă natura umană, El a fost una cu neamul omenesc.

Cum a suferit Domnul Hristos fiind ispitit? Deşi El era „într-o fire asemănătoare cu a păcatului”, facultăţile Sale spirituale erau libere de orice contaminare a păcatului. Drept urmare, natura Sa sfântă era foarte sensibilă. Orice contact cu ceea ce era rău Îl durea. De aceea, pentru că El a suferit într-un raport direct proporţional cu perfecţiunea sfinţeniei Sale, ispita I-a adus mai multă suferinţă lui Isus Hristos decât oricui.[15]

Cât de mult a suferit Isus Hristos? Experienţa Sa din pustie, Ghetsemani şi Golgota demonstrează faptul că El a rezistat ispitei până la sânge (Evr. 12,4).

Isus Hristos nu numai că a suferit mult mai mult, şi aceasta în raport cu sfinţenia Sa, dar a şi întâmpinat ispite mult mai puternice decât avem de întâmpinat noi, oamenii.
B. F. Wescott notează: „Ceea ce Îl face [pe Hristos] să aibă milă şi înţelegere faţă de păcătoşi în încercările lor nu este experienţa păcatului, ci cunoaşterea puterii ispitirii, pe care numai cel fără de păcat o poate resimţi în toată intensitatea ei. Cel care cade se supune ispitei înainte ca aceasta să-şi exercite presiunea maximă.”[16] F. F. Bruce este de acord, adăugând: „Cu toate acestea, El a suportat triumfător orice formă a încercării pe care un om o poate îndura, şi aceasta fără niciun fel de scădere a credinţei Sale în Dumnezeu sau vreo slăbire a ascultării Sale de El. O astfel de rezistenţă în faţa încercărilor implică mai mult, nicidecum mai puţin decât suferinţa umană obişnuită”.[17]

De asemenea, Domnul Hristos a făcut faţă unei ispite puternice care n-a fost cunoscută niciodată de om – ispita de a folosi puterea divină în folosul Său. E. G. White declară: „El primise onoare în curţile cereşti şi era obişnuit cu puterea absolută. Pentru El era dificil să Se păstreze la nivelul naturii umane aşa cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor căzute şi să devină părtaşi la natura divină.”[18]

d. Putea păcătui Isus? Răspunsurile pe care le dau creştinii la întrebarea dacă Hristos Isus putea păcătui sau nu diferă. Noi suntem de acord cu Filip Schaff, care spunea că: „Dacă El [Hristos] ar fi fost înzestrat de la început cu perfecţiune, desăvârşire absolută, sau cu imposibilitatea de a păcătui, atunci El n-ar fi fost un om adevărat şi nici un model vrednic de urmat; sfinţenia Sa, în loc de a fi o realizare proprie şi un merit inerent, ar fi fost un dar întâmplător sau exterior, iar ispitirea Sa, un spectacol ireal.”[19] Karl Ullmann adaugă: „Istoria ispitirii, chiar dacă ar fi explicată, n-ar mai avea nicio importanţă, iar declaraţia din Epistola către Evrei, că ‘El a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi’, ar fi fără însemnătate.”[20]

6. Natura fără păcat a lui Isus Hristos. Este de la sine înţeles că natura divină a lui Isus era fără păcat. Dar ce putem spune despre natura Sa umană?
Biblia înfăţişează natura umană a lui Isus Hristos ca fiind fără păcat. Naşterea Sa a fost supranaturală. El a fost conceput de către Duhul Sfânt (Mat. 1,20). Înainte de a Se naşte, a fost descris ca „Sfântul care se va naşte din tine” (Luca 1,35). El a luat asupra Sa natura omului, în starea ei căzută, purtând consecinţele păcatului, dar nu păcătoşenia ei. El a fost una cu omenirea, cu excepţia păcatului.

Isus a fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat”, fiind „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evr. 4,15; 7,26). Pavel a scris că El „n-a cunoscut păcat” (2 Cor. 5,21). Petru dă mărturie despre faptul că „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2,22), comparându-L cu un miel „fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1,19; Evr. 9,24). „În El”, spune Ioan, „nu este păcat… El însuşi este neprihănit” (1 Ioan 3,5-7).

Isus a luat asupra Sa natura noastră, cu toate limitele şi predispo­ziţiile ei, dar El a fost liber de degradarea ereditară şi liber de păcatul comis. El i-a somat pe adversarii Săi spunând: „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8,46). Când a stat în faţa celei mai grele încercări, a declarat: „Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14,30). Isus n-a avut niciun fel de înclinaţii spre păcat şi nicio pasiune păcătoasă. Niciuna dintre avalanşele ispitelor n-a putut înfrânge credincioşia Sa faţă de Dumnezeu.

Isus niciodată nu a făcut nicio mărturisire a vreunui păcat înfăptuit şi nici n-a adus vreo jertfă pentru păcat. El nu S-a rugat: „Tată, iartă-Mă”, ci „Tată, iartă-i” (Luca 23,34). Întotdeauna căutând să facă voia Tatălui Său, şi nu voia Sa, Isus a menţinut neîntreruptă dependenţa Sa de Tatăl (Ioan 5,30).

Spre deosebire de natura umană decăzută, „natura spirituală” a lui Isus este pură şi sfântă, „liberă de orice mânjitură a păcatului”.[21] Ar fi o greşeală să credem că El este „în totul om”, aşa ca noi. El este al doilea Adam, unicul Fiu al lui Dumnezeu. Şi nici nu trebuie să gândim despre El „ca despre un om cu înclinaţii spre păcat”. În timp ce natura Sa umană a fost ispitită în toate lucrurile în care natura umană este ispitită, El niciodată n-a căzut. El niciodată n-a păcătuit. Niciodată n-a fost în El vreo înclinaţie spre păcat.[22]

Cu adevărat, Isus este exemplul cel mai înalt şi cel mai sfânt al umanităţii. El este fără păcat şi tot ceea ce El a făcut a demonstrat desăvârşirea. Cu adevărat, a fost exemplul perfect al umanităţii lipsite de păcat.

7. Necesitatea luării de către Hristos a naturii umane. Sfânta Scriptură ne prezintă diferite motive pentru care Hristos a trebuit să ia asupra Sa natura umană.

a) Ca să fie Mare-Preot al neamului omenesc. Fiind Mesia, Isus trebuia să ocupe poziţia de Mare-Preot, sau Mijlocitor între Dumnezeu şi om (Zah. 6,13; Evr. 4,14-16). Această funcţie cerea natură umană. Isus Hristos a îndeplinit condiţiile:
(i) Putea fi „îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi El era cuprins de slăbiciune” (Evr. 5,2). (ii) Este „milos şi vrednic de încredere”, pentru că în toate lucrurile „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi” (Evr. 2,17). (iii) „Poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi”, pentru că „El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit” (Evr. 2,18). (iv) Simte cu cei slabi, pentru că „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evr. 4,15).

b) Pentru a salva şi cea mai decăzută persoană. Pentru a-i întâlni pe oameni pe terenul lor şi pentru a-i salva pe cei fără speranţă, El a coborât până la nivelul unui slujitor, al unui rob (Fil. 2,7).

c) Ca să-Şi dea viaţa pentru păcatele lumii. Natura divină a lui Isus Hristos nu putea să moară. Pentru a muri, Hristos trebuia să aibă o natură umană. El a devenit deci om şi a achitat în locul nostru plata pentru păcat, care este moartea (Rom. 6,23; 1 Cor. 15,3). Ca fiinţă omenească, El a gustat moartea pentru fiecare om (Evr. 2,9).

d) Ca să fie Exemplul nostru. Pentru a constitui un exemplu, arătând cum ar trebui să trăiască oamenii, Hristos, ca fiinţă umană, trebuia să trăiască o viaţă fără păcat. Ca al doilea Adam, El a spulberat mitul că omul nu poate asculta de Legea lui Dumnezeu şi că nu poate câştiga biruinţa asupra păcatului. El a demonstrat că este posibil pentru om să fie credincios, să se supună voinţei lui Dumnezeu. Acolo unde primul Adam a căzut, al doilea Adam a câştigat lupta cu păcatul şi cu Satana şi a devenit atât Mântuitorul, cât şi Exem­plul nostru desăvârşit. În puterea Sa, biruinţa Lui poate fi a noastră (Ioan 16,33).
Privind la El, oamenii sunt schimbaţi „în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă” (2 Cor. 3,18). „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus… Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre” (Evr. 12,2.3). Cu adevărat, Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat un exemplu, ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2,21; vezi şi Ioan 13,15).

Îmbinarea celor două naturi

Persoana lui Isus Hristos are două naturi: divină şi umană. El este Dumnezeu-om. Dar să reţinem că întruparea cerea ca Fiul cel veşnic al lui Dumnezeu să ia asupra Sa natura umană, şi nicidecum ca omul Isus să obţină divinitatea. Mişcarea este de la Dumnezeu la om, nu de la om la Dumnezeu.

În Isus, aceste două naturi s-au contopit într-o singură persoană. Să urmărim câteva dovezi biblice:

Hristos, îmbinarea a două naturi. Pluralitatea implicită Dumnezeului trinitar nu se regăseşte în Hristos. Biblia Îl descrie pe Isus ca fiind o persoană, nicidecum două. Diferite texte se referă la natura divină şi umană şi totuşi vorbesc numai despre o persoană. Pavel a descris persoana lui Isus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu (natura divină) care a fost născut dintr-o femeie (natura umană – Gal. 4,4). În acest fel, Isus, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu” (natura divină), ci „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (natura umană – Fil. 2,6.7).

Dubla natură a lui Hristos nu este compusă dintr-o putere sau o influenţă divină abstractă, care este legată de natura Sa umană. Ioan spune: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,14). Pavel scria că Dumnezeu L-a trimis pe „Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8,3); Dumnezeu „a venit în trup” (1 Tim. 3,16; 1 Ioan 4,2).

Împletirea celor două naturi. Adesea, Biblia Îl descrie pe Fiul lui Dumnezeu în termenii naturii Sale umane. Dumnezeu a răscumpărat biserica Sa cu propriul Său sânge (Fapte 20,28; Col. 1,13.14). În alte situaţii, Îl caracterizează pe Fiul omului în termenii naturii Sale divine (vezi Ioan 3,13; 6,62; Rom. 9,5).

Când Hristos a venit în lume, I-a fost pregătit „un trup” (Evr. 10,5). Când a luat asupra Sa natura umană, divinitatea Sa a fost îmbrăcată în haina naturii omeneşti. Acest lucru nu s-a realizat schimbând natura umană în cea divină sau divinitatea în umanitate. El n-a ieşit din Sine mergând spre o altă natură, ci a luat asupra Sa natura umană. În acest fel, natura divină şi cea umană au fost împletite.

Când S-a întrupat, Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu şi nici divi­nitatea Sa n-a fost redusă la nivelul naturii umane. Fiecare natură şi-a păstrat locul. „În El”, spune Pavel, „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9). La crucificare, natura Sa umană a fost cea care a murit, nu divinitatea, căci acest lucru ar fi fost imposibil.

Necesitatea unirii celor două naturi. O înţelegere a interrelaţiilor dintre cele două naturi ale lui Hristos ne oferă o viziune edificatoare asupra misiunii lui Hristos şi a propriei noastre mântuiri.

1. Pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu. Numai un Mântuitor divino-uman putea să aducă mântuirea. La întrupare, Hristos, pentru a le putea împărtăşi credincioşilor Săi natura Sa divină, a luat asupra Sa natura umană. Prin meritele sângelui unui Dumnezeu-om, cei credincioşi pot fi părtaşi la natura divină (2 Petru 1,4).
Scara din visul lui Iacov Îl simbolizează pe Hristos venind la noi acolo unde ne aflăm. El a luat asupra Sa natura umană şi a biruit, pentru ca noi – făcându-ne părtaşi la natura Sa – să putem deveni biruitori. Braţele Sale divine se prind de tronul lui Dumnezeu, în timp ce în natura Sa umană îmbrăţişează omenirea, legându-ne de Dumnezeu, unind astfel pământul cu cerul.

Combinarea naturii divine cu cea umană face eficientă jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos. Viaţa fără păcat a unei fiinţe umane sau chiar a unui înger nu putea face ispăşire pentru păcatele neamului omenesc. Numai Creatorul divino-uman putea răscumpăra omenirea.

2. Pentru a acoperi divinitatea cu umanitatea. Domnul Hristos Şi-a acoperit divinitatea Sa cu haina umanităţii, lăsând la o parte slava cerească şi maiestatea, astfel încât păcătoşii să fie în stare să rămână în viaţă în prezenţa Sa, fără să fie nimiciţi. Deşi era încă Dumnezeu, El nu Se înfăţişa ca Dumnezeu (Fil. 2,6-8).

3. Pentru a trăi biruitor. Numai natura umană a Domnului Hristos n-ar fi putut suporta puternicele înşelăciuni ale lui Satana. Dar în El locuia „trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9). El a putut să învingă păcatul deoarece S-a bazat în totalitate pe Tatăl (Ioan 5,19.30; 8,28) şi „puterea Sa divină combinată cu natura Sa umană a câştigat în favoarea omului o biruinţă veşnică”.[23]
Experienţa Domnului Hristos de trăire a unei vieţi de biruinţă nu este privilegiul Său exclusiv. El n-a exercitat nicio putere pe care omul să n-o poată exercita. Şi noi, de asemenea, putem fi „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef. 3,19). Prin puterea divină a Domnului Hristos, noi putem avea acces la „tot ce priveşte viaţa şi evlavia”
(2 Petru 1,3).

Cheia acestei experienţe este credinţa în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe”, prin care noi putem fi „părtaşi firii dumnezeieşti, după ce [am] fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte”
(2 Petru 1,3.4). El ne oferă aceeaşi putere prin care El a biruit, astfel încât toţi oamenii să poată asculta cu devotament şi să aibă o viaţă de biruinţă.

Promisiunea încurajatoare a Domnului Hristos este una de victorie. „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3,21).

Funcţiile Domnului Hristos

Slujba de profet, de preot şi de împărat erau chemări speciale, cerând – în general – un serviciu de consacrare în funcţia respectivă, prin ungere (1 Împ. 19,16; Ex. 30,30; 2 Sam. 5,3). Mesia care avea să vină, Cel Uns – arătau profeţiile – avea să ocupe toate aceste trei slujbe. Domnul Hristos Îşi aduce la îndeplinire lucrarea de Mijlocitor între Dumnezeu şi noi prin funcţiile pe care le are, de profet, preot şi împărat. Domnul Hristos Profetul proclamă voinţa lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte; Hristos Preotul ne reprezintă pe noi înaintea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu înaintea noastră, iar Hristos Împăratul exercită autoritatea plină de har a lui Dumnezeu peste poporul Său.

Domnul Hristos Profetul. Dumnezeu i-a descoperit lui Moise lucrarea profetică a Domnului Hristos: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu” (Deut. 18,18). Contemporanii Domnului Hristos au recunoscut împlinirea acestei prorocii (Ioan 6,14; 7,40; Fapte 3,22.23).

Isus S-a prezentat ca „proroc” (Luca 13,33). El a proclamat cu autoritate profetică (Mat. 7,29) principiile împărăţiei lui Dumnezeu (Mat. 5 – 7; 22,36-40) şi a dezvăluit viitorul (Mat. 24,1-51; Luca 19,41-44).

Înainte de întruparea Sa, Domnul Hristos i-a umplut pe scriitorii Bibliei cu Duhul Său şi le-a dat profeţii despre suferinţele Sale şi despre slava ce avea să urmeze (1 Petru 1,11). După înălţare, El a continuat să Se descopere oamenilor. Scripturile ne spun că El a dat „mărturia” – „duhul prorociei” – rămăşiţei Sale credincioase (Apoc. 12,17; 19,10; vezi şi cap. 18 al cărţii de faţă).

Domnul Hristos Preotul. Un jurământ divin a confirmat în mod categoric preoţia lui Mesia: „Domnul a jurat şi nu-I va părea rău: ‘Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec’” (Ps. 110,4). Hristos n-a fost un descendent al lui Aaron. Asemenea lui Melhisedec, dreptul Său la preoţie venea prin numire divină (Evr. 5,6.10; vezi şi cap. 7). Preoţia Sa mijlocitoare are două faze: o fază pământească şi o fază cerească.

1. Preoţia pământească a lui Hristos. Rolul preotului la altarul arderii-de-tot simboliza lucrarea pământească a Domnului Hristos. Isus Hristos era în mod desăvârşit calificat pentru slujba de preot: El era cu adevărat om, era „chemat de Dumnezeu” şi a acţionat în „lucrurile privitoare la Dumnezeu”, având sarcina specială de a aduce „daruri şi jertfe pentru păcate” (Evr. 5,1.4.10).
Lucrarea preotului era aceea de a-i împăca pe închinători cu Dumnezeu prin sistemul jertfelor, care reprezenta măsurile luate în vederea ispăşirii pentru păcat (Lev. 1,4; 4,29.31.35; 5,10; 16,6; 17,11). În felul acesta, jertfa continuă de pe altarul arderii-de-tot simboliza posibilitatea ispăşirii neîntrerupte.

Aceste sacrificii nu erau suficiente. Ele nu-i puteau face perfecţi pe cei ce le aduceau, nu le luau păcatele şi nici nu le dădeau o conştiinţă curată (Evr. 10,1-4; 9,9). Ele erau o simplă umbră a unor lucruri bune ce aveau să vină (Evr. 10, 1; vezi şi 9,9.23.24). Vechiul Testament spune că Mesia însuşi va lua locul acestor animale de jertfă (Ps. 40,6-8; Evr. 10,5-9). Aceste sacrificii arătau deci spre suferinţele şi moartea ispăşitoare a Domnului Hristos, Mântuitorul. El, Mielul lui Dumnezeu, S-a făcut păcat pentru noi. S-a făcut blestem pentru noi; sângele Său ne curăţă de orice păcat (2 Cor. 5,21; Gal. 3,13; 1 Ioan 1,7; 1 Cor. 15,3).

Astfel, în timpul lucrării Sale pământeşti, Isus Hristos a fost atât preot, cât şi jertfă. Moartea Sa pe cruce a reprezentat o parte a lucrării Sale preoţeşti. După sacrificiul Său la Golgota, mijlocirea Sa preoţească a avut ca sediu Sanctuarul ceresc.

2. Preoţia cerească a lui Hristos. Lucrarea preoţiei lui Isus a început pe pământ, iar El o desăvârşeşte în ceruri. Umilinţa Sa de pe pământ, ca rob al lui Dumnezeu care a îndurat suferinţa, Îl califică să fie Marele nostru Preot în ceruri (Evr. 2,17-18; 4,15; 5,2). Profeţia face cunoscut faptul că Mesia avea să fie preot pe tronul lui Dumnezeu (Zah. 6,13). După înviere, Hristos cel umilit a fost înălţat. Acum, Marele nostru Preot stă „la dreapta scaunului de domnie al măririi, în ceruri”, slujind în Sanctuarul ceresc (Evr. 8,1-2; 1,3; 9,24).
Domnul Hristos Şi-a început lucrarea de mijlocire imediat după înălţare. Norul de tămâie care se ridica în Sfânta din templu simbolizează meritele Domnului Hristos, rugăciunile şi neprihănirea Lui, care fac ca rugăciunile şi închinarea noastră să fie primite înaintea lui Dumnezeu. Tămâia putea fi oferită numai pe jarul luat de pe altarul arderii-de-tot, ceea ce demonstrează o intimă legătură între mijlocire şi jertfa ispăşitoare de pe altar. În acest fel, lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos are la bază meritele jertfei Sale ispăşitoare, adusă deja la îndeplinire.

Mijlocirea Domnului Hristos oferă încurajare poporului Său: El este în stare „să îi mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evr. 7,25). Pentru că Domnul Hristos mijloceşte pentru poporul Său, toate acuzaţiile lui Satana şi-au pierdut temeiul legal (1 Ioan 2,1; Zah. 3,1). Apostolul Pavel întreabă în mod retoric: „Cine-i va osândi?” Apoi, tot el oferă asigurarea că Hristos, personal, Se află la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi (Rom. 8,34). Confirmând rolul Său de Mijlocitor, Domnul Hristos spune: „Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în numele Meu, vă va da” (Ioan 16,23).

Hristos Împăratul. Dumnezeu „Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri şi domnia Lui stăpâneşte peste tot” (Ps. 103,19). Se înţelege de la sine că Fiul lui Dumnezeu, ca una dintre Persoanele Dumnezeirii, ia parte la această guvernare divină peste tot universul.

Domnul Hristos, ca Dumnezeu-om, Îşi va exercita autoritatea de împărat peste aceia care L-au acceptat ca Domn şi Mântuitor. „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate” (Ps. 45,6; Evr. 1,8.9).

Împărăţia Domnului Hristos nu a fost întemeiată fără luptă, căci „împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său” – Mesia (Ps. 2,2). Dar planurile lor cad. Dumnezeu Îl va aşeza pe Mesia pe tron, prin hotărârea Sa: „Eu am uns pe împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt” (Ps. 2,6). El a declarat: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Evr. 1,5). Numele împăratului care va ocupa tronul lui David este „Domnul Neprihănirea Noastră” (Ier. 23,5.6). Autoritatea Sa este unică, pentru că El slujeşte pe tronul ceresc atât ca preot, cât şi ca împărat (Zah. 6,13).

Îngerul Gabriel i-a spus Mariei că Isus avea să fie împăratul mesianic: „Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1,33). Calitatea Sa de împărat este înfăţişată prin două tronuri, simbolizând cele două împărăţii ale Sale: „scaunul harului” (Evr. 4,16), reprezentând împărăţia harului, şi „scaunul de domnie al slavei Sale” (Mat. 25,31), simbolizând împărăţia slavei.

1. Împărăţia harului. Imediat după ce primii oameni au păcătuit, a fost instaurată împărăţia harului. Ea exista prin făgăduinţa lui Dumnezeu. Prin credinţă, oamenii puteau deveni cetăţeni ai acestei împărăţii. Dar ea nu a fost pe deplin instaurată decât la moartea Domnului Hristos. Când El a strigat pe cruce „S-a sfârşit”, cerinţele pentru Planul de Mântuire au fost îndeplinite şi noul legământ a fost ratificat (Evr. 9,15-18).

Declaraţia lui Isus Hristos: „S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1,15) era o referire directă la îm­părăţia harului, ce avea să fie curând stabilită, în virtutea morţii Sale. Întemeiată pe lucrarea de răscumpărare, şi nu pe cea de creaţie, această împărăţie primeşte cetăţeni prin naştere din nou. Isus a decis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5, vezi şi 3,3). El compara creşterea ei cu dezvoltarea fenomenală a seminţei de muştar şi cu efectul drojdiei puse în făină (Marcu 4,22-31; Mat. 13,33).

Împărăţia harului nu se vede printr-o manifestare exterioară, ci prin efectul ei asupra inimii credincioşilor. Această împărăţie, predica Isus Hristos, „nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ‘Uite-o aici sau uite-o acolo.’ Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17,20.21). Ea nu este o împărăţie a acestei lumi, ci, spunea El, este o împărăţie a adevărului. „Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18,37). Pavel spunea că aceasta este împărăţia lui Hristos, o împărăţie a „neprihănirii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt”, în care au fost strămutaţi cei credincioşi (Rom. 14,17; Col. 1,13).

Instaurarea acestei împărăţii a fost o experienţă cumplită, confirmând faptul că nu există coroană fără cruce. La încheierea lucrării Sale publice, Isus, Mesia, Dumnezeul-om, a venit la Ierusalim ca moştenitor legal al tronului lui David. Aşezat pe un măgăruş, după obiceiul iudaic pentru o intrare regală (Zah. 9,9), El a acceptat omagiul spontan, entuziast al masei de oameni. În timpul intrării Sale triumfale în cetatea regală, „o foarte mare mulţime” şi-a întins hainele pentru a forma un covor, rupând ramuri de palmier şi strigând: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!” (Mat. 21,8.9), împlinind astfel profeţia lui Zaharia. Hristos Se înfăţişează acum pe Sine ca împăratul mesianic.

Din nefericire, revendicarea tronului de către El nu a rămas fără opoziţie. Ura satanică împotriva „Celui fără păcat” a ajuns la apogeu. Într-un interval de douăsprezece ore, apărătorii credinţei, Sinedriul, L-au arestat în secret, L-au judecat şi L-au condamnat la moarte.

În timpul judecării Sale, Isus Hristos a declarat în mod public că El era Fiul lui Dumnezeu şi împărat al poporului Său (Luca 23,3; Ioan 18,33-37). Ca răspuns la declaraţiile Lui, a fost batjocorit, îmbrăcat într-o haină regală şi încoronat, dar nu cu o coroană de aur, ci cu una de spini (Ioan 19,2). Primirea Lui ca împărat a fost o parodie. Lăudându-L, ostaşii îşi băteau joc de El, spunând: „Plecăciune, împăratul iudeilor” (Ioan 19,3). Iar când Pilat, guvernatorul roman, L-a prezentat naţiunii spunând: „Iată împăratul vostru!”, propriii Săi concetăţeni L-au respins în unanimitate, strigând: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (Ioan 19,14.15).

Prin cea mai profundă umilire – moartea pe cruce – Isus Hristos a confirmat împărăţia harului. Curând după aceea, înălţarea Sa a pus capăt umilinţei. La înălţare, El a fost întronat în ceruri ca Preot şi Împărat, împărţind tronul cu Tatăl Său (Ps. 2,7.8; Evr. 1,3-5; Fil. 2,9-11;
Ef. 1,20-23). Această întronare nu I-a dat – ca Fiu divin al lui Dumnezeu – vreo putere ce nu-I aparţinuse înainte. Dar acum, ca Mijlocitor divino-uman, natura Sa omenească participa pentru prima dată la slava şi puterea cerească.

2. Împărăţia slavei. O reprezentare a împărăţiei slavei a fost dată pe Muntele Schimbării la faţă. Acolo, Isus Hristos S-a prezentat în slava Sa. „El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina” (Mat. 17,2). Moise şi Ilie îi reprezentau pe cei răscumpăraţi – Moise, pe cei care au murit în Hristos şi care vor fi înviaţi, şi Ilie, pe cei credincioşi care vor fi luaţi la ceruri la revenirea lui Isus, fără să mai aibă experienţa morţii.

Împărăţia slavei va fi instaurată prin manifestări cataclismice la revenirea lui Hristos (Mat. 24,27.30.31; 25,31.32). După judecată, când lucrarea de mijlocire a Fiului omului din Sanctuarul ceresc se va fi sfârşit, „Cel îmbătrânit de zile” – Dumnezeu Tatăl – Îi va da „stăpânire, slavă şi putere împărătească” (Dan. 7,9.10.14). Apoi, „domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!” (Dan. 7,27).

Împărăţia slavei va fi, în final, instituită pe întregul pământ la încheierea Mileniului, când Noul Ierusalim va coborî din ceruri (Apoc. 20,21). Acceptându-L pe Isus Hristos ca Mântuitor personal, putem deveni astăzi cetăţeni ai împărăţiei harului Său şi ai împărăţiei slavei, la a doua Sa venire. Înaintea noastră stă o viaţă cu posibilităţi nelimitate. Viaţa pe care o oferă Domnul Hristos nu este o viaţă plină de eşecuri, speranţe şi visuri irosite, ci o viaţă de creştere, o viaţă de umblare cu Mântuitorul, plină de succes. Este o viaţă ce manifestă din ce în ce mai mult iubire adevărată, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe şi înfrânare a poftelor (Gal. 5,22.23) – roade ale legăturii cu Isus Hristos, ofe­rite tuturor acelora care-şi încredinţează Lui viaţa. Cine poate rezista oare unei asemenea oferte?

[1] Cu referire la profeţia celor 70 de săptămâni, vezi 70 Weeks, Leviticus and the Nature of Prophecy, F. B. Holbrook (Washington, D.C: Biblical Research Institute, Conferinţa Generală AZŞ, 1986), p. 3-127.

[2] Cu privire la argumentele biblice privind principiul an-zi, vezi W. H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation (Washington D.C., Review and Herald, 1982) p. 56-93.

[3] Datele pentru domnia lui Artaxerxe au fost stabilite în mod cert după datele olimpiadelor, canonul lui Ptolemeu, Papirusul Elefantin şi tăbliţele cuneiforme babiloniene.

[4] Vezi, de asemenea, C. M. Maxwell, God Cares (Mountain View, CA, Pacific Press, 1981, vol. 1), p. 216-218.

[5] G. L. Archer, Encyclopedia of Bible Difficulties (Grand Rapids, MI: Zonder­van, 1982), p. 291.

[6] E. G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 530.

[7] Scripturile fac referire la Isus ca „singurul născut” şi „întâiul născut”, dar faptul că vorbesc despre ziua naşterii Sale nu înseamnă că se neagă natura Sa divină şi existenţa Sa din veşnicie. Termenul „singurul născut” (Ioan 1,14; 1,18; 3,16; 1 Ioan 4,9) provine din grecescul monogenes. Folosirea biblică a cuvântului monogenes demonstrează faptul că înţelesul lui de „singurul” sau „unicul” scoate în evidenţă o anumită relaţie, şi nicidecum un eveniment petrecut cândva. Isaac, de exemplu, este numit „singurul fiu” al lui Avraam, deşi nu a fost singurul fiu al lui Avraam şi nici măcar primul său născut (Gen. 16,16; 21,1-21; 25,1-6). Isaac a fost un fiu unic, unic în felul său, destinat a fi succesorul lui Avraam. „Isus Hristos, Dumnezeul preexistent, Cuvântul divin creator a devenit – la întruparea Sa, într-un sens unic, Fiul lui Dumnezeu – motiv pentru care este considerat, monogenes, unicul de felul Său, cu totul unic în multe aspecte ale fiinţei şi vieţii Sale. Niciun alt copil al omenirii n-a fost atât de strâns unit în fiinţa sa, niciunul n-a avut o aşa relaţie de neegalat cu Dumnezeirea şi nici nu a făcut o astfel de lucrare cum a făcut-o El. Astfel monogenes descrie o relaţie între Dumnezeu Tatăl şi Isus Hristos Fiul ca Persoane distincte ale Dumnezeirii. Aceasta este o relaţie ce ţine de personalitatea complexă, divino-umană a Domnului Hristos, în contextul economiei Planului de Mântuire” (Problems in Bible Translation (Washington, D.C., Review and Herald, 1954), p. 202. De asemenea, atunci când Isus Hristos este numit „Întâiul născut” (Evr. 1,6; Rom. 8,29; Col. 1,15.18; Apoc. 1,5), termenul nu se referă la o ordine cronologică. Mai degrabă, el subliniază importanţa sau prioritatea (Evr. 12,23). În cultura ebraică, primul născut primea privilegii speciale în cadrul familiei. Tot astfel, Isus, ca primul născut între oameni, a recâştigat toate privilegiile pe care omul le pierduse. El a devenit noul sau al doilea Adam, noul „întâi născut” sau capul omenirii. Referirile Bibliei la ziua în care Isus a fost născut se bazează pe un concept asemănător celui din expresia „singurul născut”, „singurul Fiu” şi „întâiul născut”. În funcţie de context, profeţia mesianică: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Ps. 2,7) se referă la întruparea lui Isus (Evr.1,6), la învierea lui Isus (Fapte 13,33; vezi şi vers. 30) sau la urcarea Lui pe tron (Evr. 1,3.5).

[8] Alte dovezi se găsesc în regulile gramaticale greceşti:

a) Folosirea cuvântului „Domn” fără articolul hotărât. Septuaginta traduce YHWH cu kurios (Domn) fără articol hotărât. Foarte des, când în Noul Testament găsim kurios fără articol hotărât, referirea se face la Dumnezeu (vezi Mat. 7,21; 8,2.6.25). b) Un singur articol ce determină două substantive. Astfel, Hristos este descris ca Dumnezeu în fragmentele: „marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (Tit. 2,13), „prin neprihănirea Dum­nezeului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos” (2 Petru 1,1). c) Când sunt două substantive şi cel de-al doilea este în cazul genitiv fără articol, calitatea unuia poate fi atribuită şi celuilalt. Astfel, în acelaşi fel în care apostolul Pavel vorbeşte în Romani 1,17.18 despre „o neprihănire” „şi mânia lui Dumnezeu”, Isus este descris ca „Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1,35).
[9] White, „The True Sheep Respond to the Voice of the Shepherd”, Signs of the Times, 27 noiembrie 1893, p. 54.

[10] Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 34.

[11] Aceste expresii au fost adesea folosite de scriitorii adventişti de ziua a şaptea pentru a descrie identificarea lui Isus cu omenirea, dar niciodată ele n-au sugerat cumva faptul că El a fost în vreun fel oarecare păcătos. În toată istoria ei, poziţia oficială a bisericii a fost aceea de a susţine absoluta lipsă a păcatului din viaţa lui Isus Hristos.

[12] Hristos a luat asupra Sa „aceleaşi sensibilităţi, mintale şi fizice”, ca şi con­temporanii Săi (White, „Notes of Travel”, Advent Review and Sabbath Herald, 10 februarie 1885, p. 81) – o natură umană care a slăbit în ceea ce priveşte „tăria fizică, puterea intelectuală şi valoarea morală” – deşi necoruptă din punct de vedere moral, în totul lipsită de păcat (White, „In All Points Tempted Like As We Are”, Signs, 3 dec. 1902, p. 2; White, Hristos, Lumina lumii, p. 49).

[13] Henry Melvill, în Sermons by Henry Melvill (New York, Stanford and Swords, 1844), p. 47. Prin „slăbiciuni nevinovate”, el înţelege foame, durere, întristare etc. El a numit această viziune cu privire la natura Domnului Hristos de înainte şi de după cădere, „doctrina adevărată, clasică” (Idem).

[14] White, Scrisoarea 8, 1895 în Comentariul biblic adventist, vol. 5, p. 1128, 1129. Vezi şi vol. 7, p. 426.

[15] White, „In Gethsemane”, Signs, 9 dec. 1987, p. 3. White, în Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 927.

[16] Brooke F. Wescott, The Epistle to the Hebrews (Grand Rapids, MI.: Wm. B. Eerdmans, 1950), p. 59.

[17] F. F. Bruce, Commentary on the Epistle to the Hebrews (Grand Rapids, MI, Wm.B. Eerdmans, 1972), p. 85, 86.

[18] White, „The Temptation of Christ”, Review and Herald, 1 aprilie 1875, p. 3.

[19] Philip Schaff, The Person of Christ (New York, NY: George H. Doran, 1913), p. 35, 36.

[20] Karl Ullmann, An Apologetic View of the Sinless Character of Jesus, The Biblical Cabinet; or Hermeneutical Exegetical, and Philological Library (Edinburgh, Thomas Clark, 1842), vol. 37, p. 11.

[21] White, „In Gethsemane”, Signs, 9 dec. 1897, p. 3; White, Hristos, Lumina lumii, p. 266.

[22] White, Scrisoarea 8, 1895, în Comentariul biblic adventist, vol. 5, p. 1128, 1129. În timpul lui Ellen G. White, se foloseau următoarele definiţii ale cuvântului propensity [înclinaţie, în lb. rom.]: propensity, din latinescul propensus este definit ca „înclinaţie naturală, predilecţie, tendinţă” (Webster’s Collegiate Dictionary, ed. a 3-a [Springfield, MA: G & C. Merriam Co, 1916] vezi Nuttall’s Standard Dictionary of the English Language (Boston, MA: De Wolfe, Fiske and Co, 1886). Webster’s International Dictionary of the English Language îl defineşte ca fiind „Calitatea sau starea de a fi înclinat, de a tinde spre, în sens moral; dispoziţia de a face binele sau răul; tendinţă, înclinaţie” (Webster’s International Dictionary of the English Language, [Springfield, MA: G & C Merriam & Co. 1890]. Unul dintre autorii favoriţi ai lui Ellen G. White, Henry Melvill, scria: „Dar în timp ce a luat asupra Sa natura umană cu slăbiciunile ei nevinovate, El n-a luat-o având înclinaţii păcătoase. Aici s-a interpus Divinitatea. Duhul Sfânt a umbrit pe fecioara Maria şi, îngăduind ca anumite slăbiciuni să fie transmise de la ea, a oprit ceea ce este păcătos şi astfel a făcut să se nască o natură umană, a durerii şi a suferinţei, totuşi nemânjită şi fără pată, o natură umană în lacrimi, dar nepătată; accesibilă chinurilor şi suferinţei, dar nu pornită să facă rău cuiva, foarte strâns apropiată de mizeria produsă de păcat, dar în mod infinit departe de cauza ce o produce” (Melvill, p. 47). Vezi şi Tim Poirier, A Comparison of the Christology of Ellen White and Her Literary Sources (manuscris nepublicat, E. G. White Estate, Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, Washington, D.C. 20012).

[23] White, „Temptation of Christ”, Review and Herald, 13 oct. 1874, p. 1; vezi. White, Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 904.