Întreaga omenire este în prezent implicată în marea luptă dintre Hristos şi Satana, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, Legea Sa şi suveranitatea Sa asupra universului. Acest conflict a început în cer, atunci când o fiinţă creată şi înzestrată cu libertatea de a alege a devenit, prin înălţare de sine, Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu, generând revolta unei părţi a îngerilor. El a introdus spiritul de rebeliune în lumea aceasta atunci când i-a dus în păcat pe Adam şi pe Eva. Acest păcat al omului a avut ca rezultat deformarea chipului lui Dumnezeu în omenire, dezordine în lumea creată şi, în cele din urmă, nimicirea ei în timpul Potopului. Privită de întregul univers, această lume a devenit arena conflictului universal, la finalul căruia, Dumnezeul iubirii va fi îndreptăţit, reabi­litat. Pentru a-l ajuta pe poporul Său în această luptă, Domnul Hristos îi trimite pe Duhul Sfânt şi pe îngerii Săi credincioşi să-l călăuzească, să-l ocrotească şi să-l susţină pe calea mântuirii. (Apoc. 12,4-9; Is. 14,12-14; Ezech. 28,12-18; Gen. 3; Rom. 1,19-32; 5,12-21; 8,19-22; Gen. 6,8; 2 Petru 3,6; 1 Cor. 4,9; Evrei 1,14.)

Scripturile ne înfăţişează o bătălie cosmică între bine şi rău, între Dumnezeu şi Satana. Înţelegând această luptă care a cuprins întregul univers, putem să răspundem şi la întrebarea: De ce a venit Domnul Isus Hristos pe această planetă?

O viziune cosmică asupra luptei

Taină a tainelor, conflictul dintre bine şi rău a început în ceruri. Cum a fost posibil ca păcatul să-şi aibă originea într-un mediu perfect?

Îngerii, fiinţe de un ordin mai înalt decât oamenii (Ps. 8,5), au fost creaţi pentru a se bucura de o foarte strânsă comuniune cu Dumnezeu (Apoc. 1,1; 3,5; 5,11). Având o putere superioară şi fiind ascultători de cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 103,20), ei îndeplinesc funcţia de slujitori, sau „duhuri slujitoare” (Evr. 1,14). Deşi sunt în general invizibili, ei apar adesea în formă umană (Gen. 18,19; Evrei 13,2). Printr-una dintre aceste fiinţe îngereşti a intrat păcatul în univers.

Originea luptei. Folosindu-i pe împăraţii Tirului şi Babilonului ca descrieri figurative ale lui Lucifer, Scriptura arată cum a început această luptă cosmică: „Luceafăr strălucitor”, „fiu al zorilor”, „heruvim ocrotitor”, Lucifer locuia în prezenţa lui Dumnezeu (Is. 14,12; Ezech. 28,14).[1] Sfânta Scriptură spune: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe… ai fost fără prihană în toate căile tale, din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezech. 28,12.15).

Deşi apariţia păcatului este inexplicabilă şi nejustificabilă, rădă­cinile ei pot fi găsite în mândria lui Lucifer: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ezech. 28,17). Lucifer nu a mai fost mulţumit cu poziţia lui înaltă pe care i-a dat-o Creatorul. Plin de egoism, el a poftit să fie egal chiar cu Dumnezeu. „Tu ziceai în inima ta: ‘Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… voi fi ca Cel Preaînalt’” (Is. 14,12-14). Dar, deşi dorea poziţia lui Dumnezeu, nu dorea şi caracterul Lui. El aspira la autoritatea lui Dumnezeu, dar nu şi la iubirea Lui. Răzvrătirea lui Lucifer împotriva conducerii lui Dumnezeu a fost primul pas în transformarea sa în Satana, „vrăjmaşul”.

Acţiunile ascunse ale lui Lucifer i-au orbit pe mulţi îngeri, fă­cân­du-i să nu vadă iubirea lui Dumnezeu. Nemulţumirea şi necre­din­cioşia faţă de conducerea lui Dumnezeu, care au urmat, s-au răspân­dit atât de mult, până când a treia parte din oştirea îngerilor i s-a alăturat în răzvrătirea sa (Apoc. 12,4). Liniştea împărăţiei lui Dum­nezeu a fost zdruncinată „şi în cer s-a făcut un război” (Apoc. 12,7). Războiul din cer a avut ca rezultat faptul că Satana – înfăţişat ca balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul – „a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12,9).

Cum au ajuns fiinţele omeneşti să fie implicate? După alun­garea lui din cer, Satana a răspândit răzvrătirea pe pământul nostru. Deghizat într-un şarpe vorbitor şi folosind aceleaşi argumente care au dus la căderea lui, el a reuşit să submineze încrederea lui Adam şi a Evei în Creatorul lor (Gen. 3,5). Satana a trezit nemulţumirea Evei cu privire la poziţia ce i-a fost stabilită. Orbită de perspectiva egalităţii cu Dumnezeu, ea a crezut cuvintele ispititorului – şi s-a îndoit de cele ale lui Dumnezeu. Neascultând de porunca lui Dumnezeu, ea a mâncat fructul şi l-a influenţat şi pe soţul ei să facă la fel. Crezând cuvântul şarpelui mai presus de acela al Creatorului lor, ei au trădat încrederea şi devotamentul lor faţă de Dumnezeu. În mod tragic, sămânţa luptei care a început în ceruri a prins rădăcini pe planeta Pământ (Gen. 3).

Făcându-i pe primii părinţi să păcătuiască, Satana le-a luat stăpâ­nirea pe care o aveau asupra pământului. Acum, pretinzând a fi „stăpânitorul acestei lumi”, Satana L-a contestat pe Dumnezeu, guvernarea Sa şi a ameninţat pacea întregului univers, din noul său cartier general – planeta Pământ.

Impactul asupra omenirii. Efectele luptei dintre Hristos şi Satana au devenit evidente pe măsură ce păcatul strica tot mai mult chipul lui Dumnezeu în oameni. Deşi Dumnezeu i-a oferit omenirii legământul Său de har, prin Adam şi Eva (vezi Gen. 3,15 şi cap. 7 al cărţii de faţă), Cain, primul lor copil, l-a ucis pe fratele său (Gen. 4,8). Nelegiuirea a continuat să se înmulţească până când, cu tristeţe, Dumnezeu avea să spună despre om „că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6,5).

Dumnezeu a folosit un mare potop pentru a curăţa lumea de locuitorii ei nepocăiţi şi pentru a-i da omenirii şansa unui nou început (Gen. 7,17-20). Dar, nu după mult timp, urmaşii credinciosului Noe s-au îndepărtat de legământul lui Dumnezeu. Dumnezeu promisese că niciodată nu va mai nimici întregul pământ printr-un potop. Totuşi ei şi-au manifestat în mod ostentativ neîncrederea în El, ridicând turnul Babel, în încercarea de a ajunge la cer, având astfel un mij­loc de scăpare de un eventual potop. De data aceasta, Dumnezeu a stopat răzvrătirea omului încâlcindu-i limba vorbită, care până atunci fu­sese universală (Gen. 9,11; 11).

Ceva mai târziu, pe când lumea era aproape într-o totală apostazie, Dumnezeu l-a cuprins în legământul Său şi pe Avraam. Prin Avraam, Dumnezeu dorea să binecuvânteze toate popoarele pământului (Gen. 12,1-3; 22,15-18). Cu toate acestea, generaţiile următoare de urmaşi ai lui Avraam şi-au dovedit lipsa de încredere în legământul harului lui Dumnezeu. Prinşi în cursa păcatului, ei l-au ajutat pe Satana să-şi atingă obiectivul în marea luptă, crucificându-L pe Autorul şi Garantul legământului, pe Domnul Isus Hristos.

Pământul – scena universului. Relatarea din cartea lui Iov despre o întâlnire cosmică între reprezentanţii diferitelor regiuni ale universului ne dă posibilitatea unei mai bune înţelegeri a marii lupte. Relatarea începe astfel: „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. Domnul i-a zis lui Satana: ‘De unde vii?’ Şi Satana I-a răspuns Domnului: ‘De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el’” (Iov 1,6.7; cf. 2,1-7).

Apoi Domnul, ca răspuns, i-a zis: „L-ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău” (Iov 1,8).

Când Satana a replicat: „Oare degeaba se teme Iov de Tine? Da, este neprihănit pentru că se merită să-Ţi slujească. Nu-l ocroteşti Tu?”, Domnul Hristos i-a răspuns permiţându-i lui Satana să-l pună la probă pe Iov în orice fel, numai să nu-i ia viaţa (vezi Iov 1,9; 2,7).

Perspectiva cosmică a cărţii lui Iov aduce dovezi puternice cu privire la marea luptă dintre Hristos şi Satana. Această planetă este scena pe care se desfăşoară dramatica luptă dintre bine şi rău. După cum spune Scriptura, „am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni” (1 Cor. 4,9).

Păcatul a rupt legătura dintre Dumnezeu şi om şi „tot ce nu vine din încredinţare este păcat” (Rom. 14,23). Călcarea poruncilor lui Dumnezeu este rezultatul imediat al lipsei de credinţă, dovada unei legături rupte. În schimb, prin Planul de Mântuire, Dumnezeu intenţionează să restabilească încrederea omului în Creator, ceea ce duce la o legătură plină de iubire, manifestată prin ascultare. Aşa cum remarca Domnul Hristos, iubirea duce la ascultare (Ioan 14,15).

În veacul nostru nelegiuit, valorile absolute sunt neutralizate, necinstea este lăudată, mita este un mod de viaţă, adulterul este neîngrădit, iar înţelegerile – atât cele internaţionale, cât şi cele personale – sunt încălcate. Este privilegiul nostru să privim dincolo de lumea noastră disperată, la un Dumnezeu plin de grijă şi atotpu­ternic. Această perspectivă mai largă ne descoperă importanţa jertfei ispăşitoare a Mântuitorului nostru, care pune capăt acestei lupte universale.

Esenţa marii lupte

Ce se urmăreşte, de fapt, în această luptă pe viaţă şi pe moarte?

Legea şi guvernarea lui Dumnezeu. Legea morală divină este la fel de importantă pentru existenţa universului ca şi legile fizice ce-l ţin laolaltă şi-l menţin în funcţiune. Păcatul este „călcarea Legii”
(1 Ioan 3,4) sau „nelegiuire”, aşa cum indică termenul grecesc anomia. Nelegiuirea îşi are originea în respingerea lui Dumnezeu şi a guvernării Sale.

Satana pune vina pe Dumnezeu, în loc să-şi asume responsabilitatea pentru nelegiuirea din lume. El spune că Legea lui Dumnezeu, despre care pretinde că este arbitrară, încalcă libertatea individuală. Mai mult chiar, afirmă el, deoarece este imposibil să asculţi de ea, această Lege acţionează împotriva celor mai bune interese ale fiinţelor create. Prin această continuă şi perfidă subminare a Legii, Satana încearcă să răstoarne conducerea lui Dumnezeu şi chiar pe Dumnezeu.

Domnul Hristos şi problema ascultării. Ispitele cărora le-a făcut faţă Domnul Hristos, în timpul slujirii Sale pământeşti, demonstrează seriozitatea luptei pentru ascultare şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Înfruntând aceste ispite, care L-au pregătit să fie „un Mare-Preot milos şi vrednic de încredere” (Evrei 2,17), El a înfruntat, într-o luptă solitară, un vrăjmaş de moarte. În pustie, după ce Domnul Hristos a postit patruzeci de zile, Satana L-a ispitit să transforme pietrele în pâini spre a dovedi că, într-adevăr, El era Fiul lui Dumnezeu (Mat. 4,3). După cum, în Eden, Satana a ispitit-o pe Eva să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu, tot la fel încerca acum să-L determine pe Domnul Hristos să Se îndoiască de valabilitatea cuvântului rostit de Dumnezeu la botezul Său: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3,17). Dacă Domnul Hristos ar fi luat problema în mâinile Sale, făcând din pietre pâini pentru a-şi dovedi calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca şi Eva, El ar fi dat dovadă de lipsă de încredere în Dumnezeu. În acest caz, misiunea Sa s-ar fi terminat cu un eşec.

Dar prima prioritate a Domnului Hristos a fost aceea de a trăi prin cuvântul Tatălui Său. În ciuda foamei teribile, El a răspuns ispitirii lui Satana prin cuvintele: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4,4).

Într-o altă încercare de a-L înfrânge pe Domnul Hristos, Satana I-a oferit o panoramă a imperiilor lumii, promiţându-I: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie” (Mat. 4,9). El sugera că Domnul Hristos putea să recâştige lumea, împlinindu-Şi astfel misiunea fără să mai îndure agonia Golgotei. Fără niciun moment de ezitare şi în deplină credincioşie faţă de Dumnezeu, Domnul Hristos a poruncit: „Pleacă, Satano!” Apoi, folosind Scripturile, cea mai eficientă armă în marele conflict, El a spus: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Mat. 4,10). Aceste cuvinte au pus capăt luptei. Menţinând o totală dependenţă de Tatăl, Domnul Hristos l-a înfrânt pe Satana.

Demascare la cruce. Această luptă cosmică se poate vedea cel mai clar la Golgota. Satana şi-a intensificat eforturile pentru a face ca misiunea Domnului Hristos să eşueze, pe măsură ce timpul ei se apro­pia de încheiere. Satana a avut în mod deosebit succes în folosirea conducătorilor religioşi ai vremii, a căror gelozie faţă de popularitatea Domnului Hristos a generat aşa agitaţie, încât El a trebuit să-Şi încheie lucrarea publică (Ioan 12,45-54). Prin trădarea unu­ia dintre ucenicii Săi şi pe baza unor mărturii mincinoase, Domnul Hristos a fost arestat, judecat şi condamnat la moarte (Mat. 26,63.64; Ioan 19,7). În ascultare absolută de voinţa Tatălui Său, Domnul Hristos a rămas credincios până la moarte.

Rezultatele benefice ale morţii Sale trec dincolo de lumea limi­tată a omenirii. Vorbind despre cruce, Domnul Hristos spunea: „Acum, stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12,31). „Stăpânitorul lumii acesteia este judecat” (Ioan 16,11).

Această luptă cosmică a atins apogeul la cruce. Iubirea şi ascu­l­­tarea devotată a Domnului Hristos, demonstrate acolo, în faţa cru­zi­mii lui Satana, au subminat poziţia prinţului Satana, determinând, în final, căderea lui.

Lupta cu privire la adevăr, aşa cum este el în Isus

Astăzi, marea luptă ce se duce cu furie în jurul autorităţii Domnului Hristos implică nu numai Legea Sa, ci şi Cuvântul Său, Sfintele Scripturi. S-au conceput moduri de interpretare a Bibliei care lasă puţin sau deloc spaţiu revelaţiei divine.[2] Scriptura este tratată ca şi când n-ar fi cu nimic deosebită de orice alt document antic şi analizată cu aceeaşi metodologie critică. Un număr crescând de creştini, incluzând şi teologi, nu mai consideră Scriptura ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea infailibilă a voii Sale. În consecinţă, au ajuns să pună sub semnul întrebării ceea ce spune Biblia cu privire la persoana Domnului Hristos. Natura Sa, naşterea Sa din fecioară, minunile şi învierea Sa sunt foarte mult dezbătute.[3]

Întrebarea crucială. Când Domnul Hristos a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”, ucenicii au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii, Ilie, alţii, Ieremia sau unul dintre proroci” (Mat. 16,13.14). Cu alte cuvinte, majoritatea contemporanilor Săi Îl consi­derau a fi un simplu om. Scriptura continuă relatarea: Domnul Isus i-a mai întrebat pe cei doisprezece ucenici ai Săi: „’Dar voi, cine ziceţi că sunt?’ Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: ’Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu’. Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: ‘Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri’” (Mat. 16,15-17).

Astăzi, fiecare om se confruntă cu aceeaşi întrebare pe care Domnul Hristos le-a pus-o ucenicilor Săi. Răspunsul la această întrebare crucială, de viaţă şi de moarte, depinde de credinţa fiecărui om în mărturia Cuvântului lui Dumnezeu.

Centrul doctrinelor biblice. Domnul Hristos este elementul central al Scripturilor. Dumnezeu ne invită să înţelegem adevărul aşa cum este el în Hristos Isus (Ef. 4,21), pentru că El este adevărul (Ioan 14,5). Una dintre strategiile lui Satana în conflictul cosmic este aceea de a-i convinge pe oameni de faptul că pot înţelege adevărul separat de Domnul Hristos. Astfel au fost propuse mai multe puncte focale ale adevărului, individuale sau în combinaţie: (1) omul, (2) na­tura sau universul observabil, (3) Scriptura şi (4) biserica.

Deşi toate acestea au partea lor în revelarea adevărului, Scripturile Îl prezintă pe Domnul Hristos ca fiind Creatorul tuturor celor de mai sus şi fiind mai presus de fiecare dintre ele. Toate îşi găsesc reala semnificaţie numai în Acela de la care vin. Despărţirea învăţăturilor Bibliei de El duce la o greşită înţelegere cu privire la „Cale, Adevăr şi Viaţă” (Ioan 14,6). Aceasta se potriveşte atât cu natura, cât şi cu scopul antihristului – şi anume de a sugera alte centre ale adevărului decât Domnul Hristos (În originalul grecesc, antihrist poate însemna nu numai „împotriva” Domnului Hristos, ci şi „în locul” Domnului Hristos). Punând în centrul doctrinelor bisericii altceva sau pe altcineva în afară de Domnul Hristos, Satana îşi atinge scopul de a distrage atenţia de la Acela care este singura speranţă a omenirii.

Funcţia teologiei creştine. Perspectiva cosmică dezvăluie încercarea lui Satana de a-L îndepărta pe Domnul Hristos din locul ce I se cuvine pe drept atât în univers, cât şi în adevăr. Teologia, care prin definiţie este un studiu cu privire la Dumnezeu şi la relaţia Sa cu fiinţele create de El, trebuie să prezinte toate doctrinele în lumina Domnului Hristos. Mandatul teologiei creştine este acela de a inspira încredere în autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi de a înlocui cu Domnul Hristos toate celelalte posibile centre ale adevărului. Atunci când procedează astfel, adevărata teologie creştină slujeşte binelui bisericii, pentru că merge la rădăcina luptei cosmice, o aduce la lumină şi o combate cu singurul argument incontestabil: Domnul Hristos aşa cum este descoperit în Sfintele Scripturi. Din această perspectivă, Dumnezeu poate folosi teologia ca un instrument eficient pentru a ajuta omenirea să se opună uneltirilor lui Satana pe pământ.

Importanţa doctrinei

Doctrina despre marea luptă face cunoscut extraordinarul conflict care atinge orice colţ al universului şi care afectează fiecare persoană născută în lumea noastră. Sfânta Scriptură spune: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Ef. 6,12).

Cunoaşterea doctrinei generează o stare constantă de alertă. Înţelegerea acestei doctrine convinge omul de nevoia de a combate răul. Succesul este posibil numai prin dependenţa de Domnul Isus Hristos, Conducătorul oştirilor cereşti, „Domnul cel viteaz în lupte” (Ps. 24,8). După cum spune Pavel, când acceptăm strategia divină de supravieţuire, îmbrăcăm „toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi ce­reri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Ef. 6,13-18). Ce privilegiu pentru adevăraţii creştini să trăiască o viaţă caracterizată de răbdare şi credincioşie şi să fie întotdeauna gata pentru luptă (Apoc. 14,2), manifestând o constantă dependenţă de Acela care i-a făcut „mai mult decât biruitori” (Rom. 8,37)!

Doctrina explică taina suferinţei umane. Răul nu-şi are originea în Dumnezeu. El, care a „iubit neprihănirea şi a urât nelegiu­irea” (Evrei 1,9), nu trebuie să fie făcut răspunzător pentru nefericirea lumii. Satana, un înger căzut, este responsabil de cruzimea şi suferinţa existente. Putem să înţelegem mai bine jafurile, crimele, în­mormântările, răutăţile şi accidentele – care ne frâng inima – atunci când le vedem în contextul marii lupte.

Crucea dă mărturie atât despre puterea distructivă a păcatului, cât şi despre profunzimea iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoşi. În acest fel, tema marii lupte ne învaţă să urâm păcatul şi să-l iubim pe păcătos.

Prezintă interesul plin de iubire al Domnului Hristos pentru lume. Întorcându-Se în cer, Domnul Hristos nu Şi-a lăsat poporul orfan. În marea Sa iubire, El ne-a pus la dispoziţie orice ajutor posibil în lupta împotriva răului. Duhul Sfânt a fost însărcinat să-I „ia locul” Domnului Hristos – ca să ne fie partener permanent, până când Domnul Hristos Se va întoarce (Ioan 14,16; Mat. 28,20). Îngerii au fost, de asemenea, însărcinaţi să se implice în lucrarea Sa mântuitoare (Evrei 1,14). Victoria noastră este asigurată. Putem avea speranţă şi curaj privind viitorul, pentru că Domnul nostru are totul sub control. Buzele noastre pot aduce laudă pentru lucrarea Sa de salvare.

Face cunoscută importanţa cosmică a crucii. Mântuirea omenirii a depins întru totul de slujirea şi moartea Domnului Hristos, pentru că El a venit să-Şi dea viaţa pentru iertarea păcatelor noastre. Astfel, El a apărat caracterul Tatălui Său, Legea şi guvernarea Sa, împotriva cărora Satana a lansat acuzaţii false.

Viaţa Domnului Hristos a apărat dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu şi a demonstrat că Legea şi guvernarea Lui au fost corecte. Domnul Hristos a arătat lipsa temeiniciei atacurilor lui Satana împotriva lui Dumnezeu, demonstrând că, printr-o totală dependenţă de puterea şi harul lui Dumnezeu, credincioşii pocăiţi se pot ridica deasupra ispitelor de zi cu zi şi pot trăi biruitori asupra păcatului.

[1] „Lucifer” vine din latinescul Lucifer, însemnând „purtător de lumină”. Expresia „fiu al zorilor” era o expresie obişnuită, însemnând „luceafărul de dimineaţă” – Venus. O redare literală a expresiei ebraice tradusă „Lucifer, fiu al zorilor” ar fi „cel mai strălucitor, fiu al zorilor”. Aplicarea figurativă a strălucitoarei planete Venus, cea mai strălucitoare dintre planetele cerului, la Satana înainte de cădere… este cea mai potrivită ilustrare plastică a poziţiei lui înalte de la care a căzut. („Lucifer”, SDA Bible Dictionary, p. 683).

[2] Vezi Comitetul Conferinţei Generale, Methods of Bible Study, 1986; Hasel, Biblical Interpretation Today (Washington D.C. [Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists], 1985).

[3] Vezi K. Runia, The Present-day Christological Debate (Downers Grove, Il: Inter-varsity-Press, 1984); G. C. Berkouwer, The Person of Christ (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans, 1954), p. 14-56.