În infinita Sa iubire şi milă, Dumnezeu L-a făcut pe Hristos, care n-a cunoscut păcat, să fie păcat pentru noi, pentru ca, în El, noi să putem fi făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu. Conduşi de Duhul Sfânt, ne dăm seama de nevoia noastră, ne recunoaştem păcătoşenia, ne pocăim de nelegiuirea noastră şi ne manifestăm credinţa în Isus ca Domn şi Hristos, ca Înlocuitor şi Exemplu. Această credinţă, prin care primim mântuirea, vine prin puterea divină a Cuvântului şi este darul harului lui Dumnezeu. Prin Hristos, noi suntem îndreptăţiţi, înfiaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub stăpânirea păcatului. Prin Duhul, suntem născuţi din nou şi sfinţiţi. Duhul reînnoieşte mintea noastră, scrie legea iubirii lui Dumnezeu în inimile noas­tre şi ne dă puterea de a trăi o viaţă sfântă. Rămânând în El, devenim părtaşi la natura divină şi avem asigurarea mântuirii, acum şi în ziua judecăţii. (2 Cor. 5,17-21; Ioan 3,16; Gal. 1,4; 4,4-7; Tit 3,3-7; Ioan 16,8; Gal. 3,13.14; 1 Petru 2,21.22; Rom. 10,17; Luca 17,5; Marcu 9,23.24; Ef. 2,5-10; Rom. 3,21-26; Col. 1,13.14; Rom. 8,14-17: Gal. 3,26; Ioan 3,3-8; 1 Petru 1,23; Rom. 12,2; Evrei 8,7-12; Ezech. 36,25-27; 2 Petru 1,3.4; Rom. 8,1-4; 5,6-10)

în alegoria creştină „păstorul lui Herma”, scrisă cu zeci de secole în urmă, păstorul visează o femeie în vârstă, plină de riduri, care trăise mult. În visul lui, pe măsură ce timpul trecea, ea începea să se schimbe; deşi corpul îi era încă bătrân şi părul, alb, faţa îi arăta din ce în ce mai tânără. În cele din urmă, ea a fost readusă la vârsta tinereţii.

F. Torrance a asemănat această femeie cu biserica.[1] Creştinii nu pot rămâne statici. Dacă Duhul lui Hristos domneşte înăuntrul lor (Rom. 8,9), ei sunt în procesul schimbării.
Pavel spunea: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,25-27). O astfel de curăţare este obiectivul bisericii. Credincioşii care compun biserica pot mărturisi că „de aceea… chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4,16). „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3,18). Această transformare este punctul final al unei Cincizecimi care se realizează înăuntrul credinciosului.

În toată Scriptura, etapele experienţei celui credincios – mântuirea, îndreptăţirea, sfinţirea, curăţirea şi răscumpărarea – sunt descrise în următorii termeni: (1) ca fiind împlinite deja, (2) ca realizându-se în prezent şi (3) ca urmând să fie realizate în viitor. O înţelegere a acestor trei perspective ajută la rezolvarea aparentei tensiuni dintre îndreptăţire şi sfinţire. Acest capitol este deci împărţit în trei secţiuni principale, ocupându-se cu mântuirea în trecutul, prezentul şi viitorul credinciosului.

Experienţa mântuirii şi trecutul

O simplă cunoaştere a unor informaţii despre Dumnezeu şi despre iubirea şi bunătatea Sa este insuficientă. Faptul de a încerca fără Hristos să-ţi dezvolţi latura pozitivă a caracterului este un lucru sortit eşecului. O experienţă a mântuirii ce pătrunde profund în suflet vine numai de la Dumnezeu. Vorbind despre această experienţă, Domnul Hristos a spus: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3.5).

Numai prin Isus Hristos se poate primi mântuirea, „căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4,12). Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6).

Experienţa mântuirii cuprinde pocăinţa, mărturisirea, iertarea, îndreptăţirea şi sfinţirea.

Pocăinţa. Nu cu mult înainte de crucificare, Isus le-a promis ucenicilor Săi venirea Duhului Sfânt, care Îl va face cunoscut, dovedind „lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Ioan 16,8). Când, la Cincizecime, Duhul Sfânt i-a convins pe oameni de nevoia lor de un Mântuitor şi ei au întrebat ce să facă, Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă!” (Fapte 2,37-38; vezi şi 3,19).

1. Ce este pocăinţa? Cuvântul „pocăinţă” este o traducere a cuvântului ebraic nachum, „a-ţi părea rău, „a regreta”. Echivalentul grecesc metanoeo înseamnă „a se răzgândi, a-şi schimba părerea”, „a avea remuşcări”, „a se pocăi”. Adevărata pocăinţă rezultă din­tr-o schimbare radicală de atitudine faţă de Dumnezeu şi păcat. Pe aceia care-L primesc, Duhul lui Dumnezeu îi convinge de gravitatea păcatului, conducându-i la înţelegerea neprihănirii Domnului Hristos şi a stării lor pierdute. Ei simt durere şi vinovăţie. Recunoscând adevărul că „cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28,13), ei îşi mărturisesc păcatele în mod concret, precis. Prin exercitarea hotărâtă a voinţei, ei se supun fără rezervă Mântuitorului şi renunţă la comportamentul lor păcătos. În acest fel, pocăinţa atinge punctul culminant în convertire – o întoarcere a păcătosului spre Dumnezeu (de la grecescul epistrophe, „o întoarcere spre”, vezi Fapte 15,3).[2]
Pocăinţa lui David de păcatele de adulter şi crimă exemplifică foarte viu cum această experienţă pregăteşte calea pentru biruinţă asupra păcatului. Convins prin Duhul Sfânt de vinovăţia sa, David şi-a urât păcatul şi a plâns, pledând pentru curăţie: „Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta… Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele… Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Ps. 51,3.1.10). Experienţa ulterioară a lui David demonstrează faptul că iertarea lui Dumnezeu nu numai că oferă absolvire de păcat, ci aduce şi vindecare de păcat şi refacere.

Deşi pocăinţa precede iertarea, păcătosul nu poate, prin pocăinţă, să se facă singur demn de a beneficia de binecuvântările lui Dumnezeu. De fapt, păcătosul nu poate să producă în interiorul lui nici măcar pocăinţa, căci ea este un dar de la Dumnezeu (Fapte 5,31; vezi şi Rom. 2,4). Duhul Sfânt îl atrage pe păcătos la Hristos, pentru ca el, păcătosul, să poată găsi pocăinţa – această sinceră părere de rău pentru păcat.

2. Motivaţia pocăinţei. Domnul Hristos a spus: „După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Inima se înmoaie şi se supune atunci când înţelege că moar­tea lui Hristos ne îndreptăţeşte, ne dezvinovăţeşte şi ne scuteşte de pedeapsa morţii. Imaginează-ţi simţămintele celui condamnat la moar­te, aşteptând execuţia, căruia i se aduce dintr-odată la cunoştinţă că a fost graţiat.
În Hristos, păcătosul pocăit nu numai că este iertat, dar este şi achitat, declarat neprihănit. El nu merita şi nici nu putea câştiga un astfel de tratament. Dar, cum subliniază Pavel, Hristos a murit pentru îndreptăţirea, disculparea noastră, în timp ce noi eram slabi, păcătoşi, necredincioşi şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (Rom. 5,6-10). Nimic nu sensibilizează atât de mult profunzimile sufletului uman ca simţământul iubirii iertătoare a lui Hristos. Când contemplă această insondabilă iubire divină, care s-a manifestat la cruce, cei păcătoşi primesc cea mai puternică motivaţie posibilă pentru a se pocăi. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu ce ne îndeamnă la pocăinţă (Rom. 2,4).

Îndreptăţirea. În iubirea Sa infinită şi în mila Sa, Dumnezeu L-a fă­cut pe Hristos, „Cel ce n-a cunoscut niciun păcat; El L-a făcut pă­cat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”
(2 Cor. 5,21). Prin credinţa în Isus, inima omului este umplută de Duhul Său. Prin aceeaşi credinţă, care este un dar al harului lui Dumnezeu (Rom. 12,3; Ef. 2,8), păcătosul pocăit este îndreptăţit, dezvinovăţit (Rom. 3,28).

Termenul „îndreptăţire” este o traducere a cuvintelor greceşti dikaioma, care înseamnă „cerinţă sau acţiune dreaptă”, „reglementare”, „sentinţă judecătorească”, „act de neprihănire” şi dikaiosis, ceea ce înseamnă „îndreptăţire”, „reabilitare”, „dezvinovăţire”, „disculpare”, „achitare”. Verbul înrudit, dikaioo, însemnând „a fi declarat şi tratat ca neprihănit”, „a fi achitat”, „a fi îndreptăţit”, „a fi elibe­rat, făcut curat”, „a dezvinovăţi”, „a reabilita”, „a face dreptate”, „a disculpa” ne dă posibilitatea să înţelegem mai profund semnificaţia termenului.[3]

În general, cuvântul „îndreptăţire”, aşa cum este folosit în teolo­gie, desemnează „actul divin prin care Dumnezeu îl declară nevinovat pe păcătosul pocăit sau îl consideră nevinovat. Îndreptăţirea/dezvino­văţirea/disculparea este opusul condamnării” (Romani 5,16).[4] Baza acestei îndreptăţiri nu este ascultarea noastră, ci a Domnului Hristos: „…Tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare, a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţă. […] Tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5,18-19). El le oferă această ascultare acelor credincioşi care „sunt socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său”(Romani 3,24). „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3,5).

1. Rolul credinţei şi al faptelor. Mulţi cred, în mod greşit, că poziţia lor înaintea lui Dumnezeu depinde de faptele lor bune sau rele. Răspunzând întrebării cum sunt îndreptăţiţi oamenii înaintea lui Dumnezeu, apostolul Pavel declară: „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să-L câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Fil. 3,8.9). El a făcut apoi referire la Avraam, care „L-a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Rom. 4,3; Gen. 15,6). El a fost îndreptăţit înainte de a fi tăiat-împrejur, şi nu datorită acestui lucru (Rom. 4,9.10).
Ce fel de credinţă a avut Avraam? Scriptura ne relatează faptul că „prin credinţă, Avraam a ascultat” atunci când Dumnezeu l-a chemat, părăsind patria sa şi călătorind „fără să ştie unde se duce” (Evr. 11,8-10; vezi şi Gen. 12,4; 13,18). Faptul că el a avut o credinţă reală, vie, în Dumnezeu a fost demonstrat prin ascultarea sa. Pe baza acestei credinţe dinamice el a fost îndreptăţit, disculpat.

Apostolul Iacov avertizează cu privire la o altă incorectă înţelegere a îndreptăţirii prin credinţă: aceea că cineva poate să fie îndreptăţit prin credinţă fără să dea dovadă de fapte corespunzătoare. El a arătat că adevărata credinţă nu poate exista fără fapte. Asemenea lui Pa­vel, Iacov îşi ilustrează punctul de vedere cu experienţa lui Avraam. Dispoziţia lui Avraam de a-l aduce jertfă pe Isaac, fiul său (Iacov 2,21), demonstrează credinţa sa: „Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită” (Iacov 2,22). „Credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17).

Experienţa lui Avraam demonstrează că faptele sunt dovada unei adevărate legături cu Dumnezeu. Credinţa care duce la îndreptăţire este, astfel, o credinţă vie, care lucrează (Iacov 2,24).

Pavel şi Iacov sunt de acord cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. În timp ce Pavel vorbeşte despre falsitatea obţinerii îndreptăţirii prin fapte, Iacov se ocupă de ideea la fel de periculoasă a încercării obţinerii îndreptăţirii fără fapte corespunzătoare. Nici faptele şi nici o credinţă moartă nu duc la îndreptăţire. Ea se poate realiza numai printr-o credinţă ce acţionează din iubire (Gal. 5,6) şi care purifică sufletul.

2. Experienţa îndreptăţirii. Prin îndreptăţirea prin credinţa în Hristos, neprihănirea Sa ne este atribuită nouă. Noi suntem „în rânduială” cu Dumnezeu, într-o relaţie bună cu El, pentru că Hristos este Înlocuitorul nostru. Pavel afirmă: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,21). Ca păcătoşi pocăiţi, noi primim iertarea pe deplin, complet. Noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu.

Viziunea lui Zaharia despre Iosua, marele-preot, ilustrează foar­te frumos îndreptăţirea. Iosua stătea înaintea îngerului Domnului, îmbrăcat în haine murdare, care reprezintă necurăţia păcatului. Cum stătea acolo, Satana cerea condamnarea lui. Învinuirile lui Satana erau corecte – Iosua nu merita să fie disculpat. Dar Dumnezeu, în mila Sa divină, l-a mustrat pe Satana. „Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?” (Zah. 3,2). Nu este el un om valoros, de care am grijă, într-un mod deosebit?

Domnul porunceşte ca hainele cele murdare de pe Iosua să fie imediat scoase şi declară: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare” (Zah. 3,4). Dumnezeul nostru iubitor şi plin de milă înlătură acuzaţiile lui Satana, îl îndreptăţeşte pe păcătosul tremurând, acoperindu-l cu haina neprihănirii Domnului Hristos. Cum hainele murdare ale lui Iosua reprezintă păcatul, tot astfel haina cea nouă reprezintă noua experienţă a credinciosului în Hristos. În procesul îndreptăţirii, păcatul mărturisit şi iertat este transferat asupra Fiului lui Dumnezeu cel curat şi sfânt, Mielul purtător de păcat. „Credinciosul pocăit, deşi nu merita, este îmbrăcat cu neprihănirea atribuită lui Hristos. Această schimbare de haine, această divină tranzacţie mântuitoare, este însăşi esenţa doctrinei biblice a îndreptăţirii.”[5] Credinciosul îndreptăţit a primit iertarea şi a fost curăţat de păcate.

Rezultatele. Care sunt rezultatele pocăinţei şi ale îndreptăţirii?

1. Sfinţirea. Cuvântul „sfinţire” este o traducere a cuvântului gre­cesc hagiasmos, însemnând „sfinţenie”, „consacrare”, „sfinţire”, de la hagiazo, „a face sfânt”, „a consacra”, „a sfinţi”, „a pune deoparte”, „a dedica”. Echivalentul ebraic este qadaş, „a separa de ceea ce este obişnuit”.[6]
Adevărata pocăinţă şi îndreptăţire duc la sfinţire. Îndreptăţirea şi sfinţirea sunt strâns legate,[7] distincte, dar niciodată separate. Ele definesc două faze ale mântuirii: îndreptăţirea este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, în timp ce sfinţirea este ceea ce Dumnezeu face în noi.

Nici îndreptăţirea şi nici sfinţirea nu sunt rezultatul unor fapte meritorii. Ambele sunt datorate numai harului şi neprihănirii lui Hristos. „Neprihănirea prin care suntem îndreptăţiţi ne este atribuită; neprihănirea prin care suntem sfinţiţi ne este împărtăşită. Prima ne dă dreptul legal să intrăm în cer, prin a doua avem calitatea să rămânem în cer.”[8]

Cele trei faze ale sfinţirii, prezentate de Biblie, sunt: (1) un act împlinit în trecutul credinciosului; (2) un proces în experienţa prezentă a credinciosului; (3) rezultatul final, de care credinciosul beneficiază la revenirea Domnului Hristos.

În ceea ce priveşte trecutul, în momentul îndreptă­ţirii credinciosul este, de asemenea, sfinţit în „numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor. 6,11). El devine un „sfânt”. În acel moment, omul credincios este răscumpărat şi Îi aparţine pe deplin lui Dumnezeu.

Ca rezultat al apelului lui Dumnezeu (Rom. 1,7), credincioşii sunt numiţi „sfinţi” pentru că sunt „în Hristos” (Fil. 1,1; vezi şi Ioan 15,1-7), nu pentru că ei ar fi atins o stare de nevinovăţie. Mântuirea este o experienţă prezentă. „Îndurarea Lui”, spunea Pavel, „ne-a mântuit… prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3,5), punându-ne deoparte şi consacrându-ne unui scop sfânt şi unei umblări cu Hristos.

2. Adopţia în familia lui Dumnezeu. În acelaşi timp, noii credincioşi au primit un „duh de înfiere”. Dumnezeu i-a adoptat ca fii ai Săi, ceea ce înseamnă că cei credincioşi sunt fii şi fiice de împărat. El i-a făcut moştenitori ai Săi, „împreună moştenitori cu Hristos” (Rom. 8,15-17). Ce privilegiu, onoare şi bucurie!

3. Certitudinea mântuirii. Îndreptăţirea aduce, de asemenea, siguranţa acceptării celui credincios. Ea aduce bucuria de a fi reunit cu Dumnezeu acum. Oricât de păcătoasă ar fi fost viaţa cuiva în trecut, Dumnezeu iartă toate păcatele şi noi nu mai suntem sub condamnarea şi blestemul Legii. Răscumpărarea a devenit o realitate. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1,7).

4. Începutul unei vieţi noi şi biruitoare. Înţelegerea faptului că sângele Mântuitorului acoperă trecutul nostru păcătos aduce vindecare în corpul, sufletul şi duhul nostru. Simţământul vinovăţiei poate să fie înlăturat, căci în Hristos totul este iertat, totul este nou. Revărsând zilnic harul Său asupra noastră, Hristos începe transformarea noastră după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
În timp ce credinţa în El creşte, vindecarea şi transformarea noastră progresează, iar El ne dă tot mai multe victorii asupra pute­rilor întunericului. Biruinţa Lui asupra lumii garantează eliberarea noastră din sclavia păcatului (Ioan 16,33).

5. Darul vieţii veşnice. Noua noastră relaţie cu Hristos aduce cu ea darul vieţii veşnice. Ioan afirmă că „cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5,12). Trecutul nostru păcătos a fost şters; prin locuirea Duhului Sfânt în noi, ne putem bucura de binecuvântările mântuirii.

Experienţa mântuirii şi prezentul

Prin sângele lui Hristos care aduce curăţire, îndreptăţire şi sfinţire, credinciosul „este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5,17).

O chemare la o viaţă de sfinţire. Mântuirea presupune trăirea unei vieţi sfinţite, pe baza a ceea ce Domnul Hristos a împlinit la Golgota. Pavel face apel la credincioşi să ducă o viaţă dedicată sfinţirii etice şi unui comportament moral (1 Tes. 4,7). Pentru a-i face în stare să trăiască experienţa sfinţirii, Dumnezeu le-a dat credincioşilor „duhul sfinţeniei” (Rom. 1,4). „Şi-L rog”, spunea Pavel, „ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Ef. 3,16.17).

Ca fiinţe nou create, credincioşii au şi răspunderi noi. „După cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum”, spunea Pavel, „trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră” (Rom. 6,19). Acum ei trebuie să trăiască „prin Duhul” (Gal. 5,25).

Credincioşii plini de Duhul „nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8,1; 8,4). Ei sunt transformaţi, deoarece „umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după îndemnurile Duhului este viaţă şi pace” (Rom. 8,6). Prin locuirea Duhului lui Dumnezeu în ei, „nu mai sunt pământeşti, ci duhovniceşti” (Rom. 8,9).

Cel mai înalt ideal al vieţii umplute de Duhul este acela de a fi plăcută lui Dumnezeu (1 Tes. 4,1). Sfinţirea este voia lui Dumnezeu, spunea Pavel. De aceea, „trebuie să vă feriţi de curvie [imoralitate sexuală] şi nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său…Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie” (1 Tes. 4,3.6.7).

Schimbarea interioară. La a Doua Venire, noi vom fi schimbaţi din punct de vedere fizic. Acest corp supus degradării se va îmbrăca în nemurire (1 Cor. 15,51-54). Totuşi caracterele noastre trebuie să sufere o transformare în timpul pregătirii pentru a Doua Venire.

Transformarea caracterului cuprinde aspectele mintale şi spirituale ale chipului lui Dumnezeu – „omul nostru dinăuntru”, natura noastră interioară, care trebuie să se înnoiască zilnic (2 Cor. 4,16; Rom. 12,2). În acest fel, ca şi bătrâna doamnă din povestirea „Păstorul lui Herma”, biserica creştină devine mai tânără pe dinăuntru – fiecare creştin supus pe deplin ascultării de Hristos este schimbat din slavă în slavă până când, la a Doua Venire, transformarea după chipul lui Dumnezeu va fi completă.

1. Implicarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt. Numai Creatorul poate aduce la îndeplinire lucrarea creatoare de transformare a vieţii noastre (1 Tes. 5,23). Cu toate acestea, El nu face acest lucru fără participarea noastră. Noi trebuie să ne poziţionăm în funcţie de acţiunea Duhului, lucru pe care îl putem face numai privind la Hristos. În timp ce medităm la viaţa lui Hristos, Duhul Sfânt reface în noi facultăţile fizice, mintale şi spirituale (Tit 3,5). Lucrarea Duhului Sfânt presupune descoperirea lui Hristos şi refacerea noastră după chipul Său (Rom. 8,1-10).
Dumnezeu doreşte să trăiască în mijlocul poporului Său. Aceasta pentru că a promis: „Eu voi locui… în mijlocul lor” (2 Cor. 6,16; 1 Ioan 3,24; 4,12). Aşa că Pavel a putut să spună: „Hristos trăieşte în mi­ne” (Gal. 2,20; vezi şi Ioan 14,23). Locuirea zilnică a Creatorului înăun­trul lor îi reînviorează pe credincioşi (2 Cor. 4,16), reînnoindu-le mintea (Rom. 12,2; Fil. 2,5).

2. Părtaşi la natura divină. „Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lui Hristos” angajează puterea Sa divină într-o completă transformare a caracterelor noastre (2 Petru 1,4). Acest acces la puterea divină ne permite ca, în mod perseverent, „să unim cu credinţa… fapta, cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Petru 1,5-7). „Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi”, spune Petru, „ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb” (2 Petru 1,8.9).

a) Numai prin Hristos. Ceea ce transformă fiinţele omeneşti după chipul Creatorului lor este îmbrăcarea sau împărtăşirea cu Domnul Isus Hristos (Rom. 13,14; Evr. 3,14) – „înnoire făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3,5). Înseamnă aducerea la desăvârşire a iubirii lui Dumnezeu în noi (1 Ioan 4,12). Aici este o taină asemănătoare aceleia a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Aşa cum Duhul Sfânt L-a făcut în stare pe divinul Hristos să Se facă părtaş la natura umană, tot astfel Duhul ne face în stare şi pe noi să împărtăşim trăsăturile divine de caracter. Această dobândire a naturii divine reînnoieşte interiorul persoanei, făcând-o asemenea lui Hristos, deşi la un nivel diferit. În timp ce Domnul Hristos a devenit om, credincioşii nu devin divini, ci mai degrabă asemenea lui Dumnezeu în caracter.

b) Un proces dinamic. Sfinţirea este progresivă. Prin rugăciune şi studiul Cuvântului, noi creştem în mod constant în comuniunea cu Dumnezeu.
Numai o înţelegere intelectuală a Planului de Mântuire nu este suficientă. „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mân­caţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui”, spunea Domnul Hristos, „n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în el” (Ioan 6,53-56).

Limbajul Său figurat atât de şocant transmite faptul că cei credincioşi trebuie să asimileze cuvintele Domnului Hristos. Isus a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă” (Ioan 6,63; Mat. 4,4).

Caracterul este compus din ceea ce mintea „mănâncă şi bea”. Când digerăm pâinea vieţii, noi suntem transformaţi asemenea chipului lui Hristos.

3. Cele două transformări. În 1517, în acelaşi an în care Luther a afişat cele 95 de teze pe uşa bisericii castelului din Wittenberg, Rafael a început să picteze, la Roma, faimosul său tablou „Schimbarea la faţă”. Aceste două evenimente au ceva în comun. Actul lui Luther marchează naşterea protestantismului, iar pictura lui Rafael, cu totul neintenţionat, rezumă spiritul Reformei.
Pictura Îl înfăţişează pe Domnul Hristos stând pe munte, iar pe demonizat privind din vale către El, plin de speranţă (Marcu 9,2-29). Cele două grupuri de ucenici, una pe munte şi cealaltă în vale, înfăţişează două categorii de creştini.

Ucenicii de pe munte doreau să rămână cu Hristos, părând că nu-i interesează nevoile celor din vale. În decursul veacurilor, mulţi au zidit „pe munţi”, foarte departe de nevoile lumii. Experienţa lor este rugăciune fără fapte.

Pe de altă parte, ucenicii din vale lucrau fără să se roage şi eforturile lor de a scoate demonul au rămas fără rezultate. Mulţi au fost prinşi fie în cursa de a lucra pentru alţii fără putere, fie în aceea de a se ruga mult, fără însă a lucra pentru alţii. Amândouă categoriile de creştini au nevoie de chipul lui Dumnezeu refăcut în ei.

a) Adevărata transformare. Dumnezeu speră să schimbe după chipul Său fiinţele umane căzute, transformându-le voinţa, mintea, dorinţele şi caracterul. Duhul Sfânt le aduce credincioşilor o schimbare de perspectivă. Roadele Sale sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5,22.23), care de acum vor constitui felul lor de viaţă, chiar dacă ei rămân muritori, supuşi greşelii, până la revenirea Domnului Hristos.
Dacă nu ne împotrivim Lui, Hristos „Se va identifica astfel cu gândurile şi scopurile noastre, inima şi mintea noastră vor fi în aşa fel unite în a se conforma voinţei Lui, încât atunci când Îl ascultăm, nu vom face decât să aducem la îndeplinire propriile noastre simţăminte. Voinţa, curăţată şi sfinţită, va găsi cea mai mare plăcere în a face lucrarea Sa.”[9]

b) Cele două destinaţii. Transfigurarea Domnului Hristos ilus­trea­ză încă un alt contrast izbitor. Hristos S-a schimbat la faţă, dar, într-un anumit sens, s-a schimbat şi băiatul din vale. Băia­tul însă a fost schimbat într-un chip demonic (Marcu 9,1-29). Aici vedem evidenţiate două planuri opuse: planul lui Dum­nezeu de a ne reface şi planul lui Satana de a ne ruina. Scrip­tu­rile ne spun că Dumnezeu poate să ne păzească de cădere (Iuda 24). Satana, pe de altă parte, face tot ce poate pentru a ne ţine în starea de decădere.
Viaţa implică schimbări continue. Nu există teren neutru. Noi suntem sau înnobilaţi, sau înjosiţi. Suntem sau „robi ai păcatului”, sau „robi ai neprihănirii” (Rom. 6,17.18). Ceea ce ne ocupă mintea, aceea ne ocupă şi pe noi. Dacă, prin Duhul Sfânt, Hristos ocupă mintea noastră, atunci vom deveni oameni asemenea lui Hristos – o viaţă plină de Duhul face „ca orice gând să fie rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10,5). Dar faptul de a fi fără Hristos ne desparte de Izvorul vieţii, ne schimbă şi face ca distrugerea noastră finală să fie inevitabilă.

Desăvârşirea lui Hristos. Ce este desăvârşirea biblică? Cum poate fi ea dobândită?

1. Desăvârşirea în sens biblic. Cuvintele „desăvârşit” şi „desă­vârşire” sunt traduceri ale cuvântului ebraic tam sau tamim, care înseamnă „complet”, „corect”, „paşnic”, „întreg”, „sănătos”, „nepri­hă­nit”. În general, cuvântul grecesc teleios înseamnă „complet”, „perfect”, „crescut pe deplin”, „matur”, „pe deplin dezvoltat” şi „atin­gându-şi scopul”.[10]
În Vechiul Testament, când era folosit cu referire la fiinţele umane, cuvântul „desăvârşit” avea un sens relativ. Noe, Avraam şi Iov, fie­care dintre ei a fost descris ca fiind neprihănit, fără pată, desăvârşit, perfect (Gen. 6,9; 17,1; 22,18; Iov 1,1.18), deşi fiecare dintre ei avea imperfecţiunile lui (Gen. 9,21; 20; Iov 40,2-5).

În Noul Testament, cuvântul „desăvârşit” descrie adesea per­soa­ne adulte care au trăit după cea mai bună lumină pe care au avut-o şi au atins potenţialul puterilor lor spirituale, intelectuale şi fizice
(1 Cor. 14,20; Fil. 3,15; Evrei 5,14). Credincioşii, spunea Domnul Hristos, trebuie să fie desăvârşiţi în sfera lor limitată, după cum Dumnezeu este desăvârşit în sfera Lui infinită şi absolută (Mat. 5,48). Înaintea lui Dumnezeu, o persoană perfectă este aceea a cărei inimă şi viaţă sunt în întregime devotate adorării şi slujirii lui Dumnezeu, care se dezvoltă continuu în cunoaşterea de Dumnezeu şi care, prin harul lui Dumnezeu, trăieşte după toată lumina pe care a primit-o, în timp ce se bucură de o viaţă de biruinţă (Col. 4,12: Iacov 3,2).

2. Deplina desăvârşire în Hristos. Cum putem deveni desăvârşiţi? Duhul Sfânt ne aduce la desăvârşirea Domnului Hristos. Prin credinţă, caracterul perfect al lui Hristos devine caracterul nostru. Oamenii nu pot niciodată să pretindă, în mod independent, această desăvârşire, ca şi când ar fi posesiunea lor, ceva înnăscut sau care le-ar aparţine de drept. Desăvârşirea este un dar de la Dumnezeu.
Despărţite de Hristos, fiinţele omeneşti nu pot obţine neprihănirea. „Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu”, a spus El, „aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). Hristos este Acela care „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1,30).

În Hristos, aceste calităţi constituie desăvârşirea noastră. El a realizat o dată pentru totdeauna sfinţirea şi răscumpărarea noastră. Nimeni nu mai poate adăuga nimic la ceea ce a făcut El. Haina noastră de nuntă, sau haina neprihănirii, a fost realizată prin viaţa, moartea şi învierea Domnului Hristos. Duhul Sfânt ia acum „produsul finit” şi îl face să funcţioneze în viaţa creştinului. În acest fel, noi putem fi „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef. 3,19).

3. Mergând înainte spre desăvârşire. Ce rol jucăm noi în toate acestea? Prin locuirea lăuntrică a lui Hristos, noi creştem spre maturitate spirituală. Prin darurile lui Hristos date bisericii Sale, noi ne putem dezvolta până la „starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,13). Noi trebuie să creştem dincolo de experienţa copilăriei noastre spirituale (Ef. 4,14) – dincolo de adevărurile de bază ale experienţei creştine – mergând înainte spre „hrana tare” pregătită pentru credincioşii maturi (Evr. 5,14). „De aceea”, spunea Pavel, „să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite” (Evrei 6,1). „Şi mă rog”, spunea el, „ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu” (Fil. 1,9-11).
Viaţa de sfinţire nu este o viaţă fără greutăţi majore şi obstacole. Pavel îi sfătuia pe credincioşi să ducă „până la capăt mântuirea… cu frică şi cutremur”. Dar adaugă şi cuvinte încurajatoare: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa, şi înfăptuirea” (Fil. 2,12.13).

„Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi”, spunea el, „câtă vreme se zice ‘astăzi’ pentru ca niciunul dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început” (Evrei 3,13.14; vezi şi Matei 24,13).

Dar Scriptura ne avertizează: „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu ne rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii” (Evr. 10,26.27).

Aceste îndemnuri fac evident faptul că cei credincioşi „au nevoie de ceva mai mult decât de îndreptăţirea şi sfinţirea pur legale. Ei au nevoie de sfinţenia caracterului, chiar dacă mântuirea se capătă totdeauna prin credinţă. Dreptul legal pentru ceruri se bazează numai pe neprihănirea lui Hristos. Pe lângă îndreptăţire, Planul de Mântuire al lui Dumnezeu prevede, prin acest titlu, existenţa unei anumite stări care să îl facă pe om potrivit pentru cer. Această stare e dată de locuirea lăuntrică a Domnului Hristos şi trebuie să se manifeste în caracterul moral al omului, ca o dovadă a faptului că mântuirea ’a avut loc’.”[11]

Ce înseamnă aceasta în termenii existenţei umane? Rugăciunea continuă este indispensabilă pentru trăirea unei vieţi sfinte, care să fie desăvârşită la orice stadiu al dezvoltării ei. „De aceea şi noi… nu încetăm să ne rugăm pentru voi… pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (Col. 1,9.10).

Îndreptăţirea zilnică. Toţi credincioşii care trăiesc o viaţă sfinţită plină de Duhul Sfânt (stăpânită de Hristos) au o continuă nevoie de o îndreptăţire zilnică (dată de Domnul Hristos). Avem nevoie de aceasta din cauza păcatelor comise conştient şi a greşelilor pe care le-am putea săvârşi fără să vrem. Dându-şi seama de păcătoşenia inimii omeneşti, David cere iertare pentru greşelile „pe care nu le cunosc” (Psalmi 19,12; vezi şi Ieremia 17,9). Referindu-se în mod deosebit la păcatele credincioşilor, Dumnezeu ne asigură că „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2,1).

Experienţa mântuirii şi viitorul

Mântuirea noastră va fi încheiată şi pe deplin realizată atunci când vom fi fie glorificaţi la înviere, fie transformaţi şi luaţi la cer. Prin glo­rificare, Dumnezeu împarte cu cei răscumpăraţi propria slavă strălucitoare. Aceasta este speranţa pe care noi toţi, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, o nutrim. Pavel spunea: „Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” (Rom. 5,2).

Aceasta se va realiza la a Doua Venire, când Domnul Isus Hristos va veni „ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evr. 9,28).

Glorificare şi sfinţire. Locuirea Domnului Hristos în inimile noas­tre este una dintre condiţiile pentru mântuirea viitoare – glorificarea corpurilor noastre muritoare. „Hristos în voi”, spunea Pavel, este „nădejdea slavei” (Col. 1,27); şi, în alt loc, explica: „Şi dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom. 8,11). Pavel ne asigură că Dumnezeu „[ne]-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului… ca să căpă[tăm] slava Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tes. 2,13.14).

În El, noi suntem deja în sala tronului din ceruri (Col. 3,1-4). Aceia care sunt „părtaşi Duhului Sfânt” au gustat realmente „puterile vea­cului viitor” (Evr. 6,4.5). Contemplând slava Domnului şi fixându-ne ochii pe frumuseţea caracterului lui Hristos, „suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3,18) – suntem pregătiţi pentru transformarea care se va produce la a Doua Venire.

Răscumpărarea noastră finală şi înfierea definitivă, drept copii ai lui Dumnezeu, vor avea loc în viitor. Pavel spunea: „Şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu”, adăugând că „şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8,19.23; Ef. 4,30).

Acest eveniment culminant va avea loc la „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fapte 3,21). Hristos îl numeşte „înnoirea tuturor lucrurilor” (Mat. 19,28). Apoi, toată creaţia „va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” (Rom. 8,21).

Poziţia Scripturii cu privire la faptul că, într-un sens, înfierea şi răscumpărarea au fost deja realizate şi că, în alt sens, ele nu sunt încă realizate i-a derutat pe unii. Un studiu al întregului domeniu al lucrării lui Hristos ca Mântuitor oferă răspunsul: „Pavel leagă mântuirea noastră prezentă de prima venire a Domnului Hristos. Din punct de vedere istoric, prin crucea, învierea şi slujirea cerească a Domnului Hristos, îndreptăţirea şi sfinţirea noastră sunt asigurate o dată pentru totdeauna. Mântuirea noastră viitoare, glorificarea corpurilor noastre, Pavel o leagă totuşi de a doua venire a Domnului Hristos.

Din acest motiv, Pavel poate să spună în acelaşi timp: ‘Noi suntem mântuiţi’, având în vedere crucea şi învierea lui Hristos în trecut, şi ‘noi nu suntem încă mântuiţi’, având în vedere viitoarea întoarcere a lui Hristos pentru a răscumpăra trupurile noastre.”[12]

Sublinierea mântuirii noastre prezente până la ignorarea mântuirii noastre viitoare dă naştere la o înţelegere incorectă, nefericită, a mântuirii complete în Domnul Hristos.

Glorificare şi desăvârşire. Unii, în mod greşit, cred că desăvârşirea supremă adusă de glorificare le este deja accesibilă oamenilor. Despre sine însă, Pavel – acel om consacrat lui Dumnezeu – scria spre sfârşitul vieţii sale: „Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Fil. 3,12-14).

Sfinţirea este un proces care durează o viaţă întreagă. În prezent, sfinţirea ne aparţine numai în Hristos, dar transformarea supremă, integrală, a vieţii noastre după chipul lui Dumnezeu va avea loc la a Doua Venire. Pavel avertizează: „Astfel dar, cine crede că stă în picioa­re, să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10,12). Istoria lui Israel şi viaţa lui David, a lui Solomon şi a lui Petru sunt pentru toţi avertismente serioase. „Atâta vreme cât va exista viaţa, este nevoie de stăpânirea sentimentelor şi a pasiunilor, cu un scop precis. Există decădere lăuntrică, precum şi ispite ce vin din exterior şi, oriunde va înainta lucrarea lui Dumnezeu, Satana aranjează împrejurările în aşa fel încât ispita să vină cu o forţă copleşitoare asupra sufletului. Niciun moment nu putem fi în siguranţă, decât dacă ne sprijinim pe Dumnezeu şi viaţa este ’ascunsă cu Hristos în Dumnezeu’.”[13]

Transformarea noastră finală şi creatoare este definitivată atunci când neputrezirea şi nemurirea devin ale noastre – când Duhul Sfânt reface total în noi creaţia originară.

Temeiul acceptării noastre de către Dumnezeu

Nici trăsăturile de caracter asemenea lui Hristos şi nici comportamentul ireproşabil nu constituie temelia acceptării noastre de Dumnezeu. Neprihănirea mântuitoare vine din partea singurului Om neprihănit, Isus, şi ne este transmisă de către Duhul Sfânt. Noi nu putem contribui cu nimic la darul neprihănirii oferit de Hristos – noi nu putem decât să-l primim. Nimeni altul în afară de Domnul Hristos nu este drept, neprihănit (Rom. 3,10). Neprihănirea omenească independentă de El nu constituie decât nişte zdrenţe murdare (Is. 64,6; vezi şi Dan. 9,7.11.20; 1 Cor. 1,30).[14]

Nici chiar ceea ce facem noi ca răspuns la iubirea mântuitoare a lui Hristos nu poate să formeze baza acceptării noastre de către Dum­nezeu. Această acceptare este identificată cu lucrarea lui Hristos. Aducându-ni-L pe Hristos, Duhul Sfânt aduce această acceptare.

Acceptarea noastră de către Dumnezeu are la bază neprihănirea lui Hristos care îndreptăţeşte sau neprihănirea lui Hristos care sfinţeşte? Sau amândouă? Calvin scotea în evidenţă faptul că, „după cum Hristos nu poate fi fragmentat în mai multe elemente, tot astfel cele două, îndreptăţirea şi sfinţirea, pe care noi le înţelegem a fi contopite în El, sunt inseparabile”.[15] Lucrarea Domnului Hristos trebuie văzută în totalitatea ei. Astfel, este deosebit de important să evităm speculaţiile cu privire la aceşti doi termeni prin „încercarea de a defini în amănunt punctele subtile de distincţie dintre îndreptăţire şi sfinţire… De ce oare să încercăm să fim mai minuţioşi decât Inspiraţia, cu privire la problemele vitale ale neprihănirii prin credinţă?”[16]

Aşa cum soarele are lumină şi căldură – inseparabile, dar totuşi cu funcţii distincte – tot astfel, Hristos a devenit pentru noi neprihănire şi sfinţire (1 Cor. 1,30). Nu numai că suntem pe deplin îndreptăţiţi, ci, de asemenea, suntem pe deplin sfinţiţi în El.

Duhul Sfânt aduce acel „S-a sfârşit” al Golgotei înăuntrul nostru, făcându-ne beneficiarii individuali ai acelei unice experienţe a ac­cep­tării de către Dumnezeu a omenirii, în ansamblu. Acest „S-a sfârşit” al crucii contestă toate celelalte încercări omeneşti de a primi acceptarea. Aducându-L pe Cel Crucificat înăuntrul nostru, Duhul aduce unicul temei al acceptării noastre de către Dumnezeu, asi­gurân­du-ne unicul drept legal autentic la mântuire şi starea necesară pentru mântuire, pe care le putem dobândi.

[1] T. F. Torrance, „Royal Priesthood”, Scottisch Journal of Theology Occasional Papers, nr. 3; (Edinburgh: Oliver and Boyd, 1963), p. 48.

[2] Vezi „Conversion” (Convertirea) şi „Repent, Repentance” (Pocăinţa) din SDA Bible Dictionary, p. 235, 933.

[3] W. E. Vine, An Expository Dictionary of the New Testament Words (Old Tappan, NJ: Fleming H. Revell, 1966), p. 284-286; W. F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago IL: University of Chicago Press, 1973), p. 196.

[4] „Justification” (Îndreptăţire) SDA Bible Dictionary, p. 635.

[5] LaRondelle, p. 47.

[6] „Sanctification” (Sfinţirea), SDA Bible Dictionary, p. 979.

[7] Ibidem

[8] White, Solii către tineret, p. 35.

[9] White, Hristos, Lumina lumii, p. 668.

[10] „Perfect, Perfection” (Desăvârşit, Desăvârşire), SDA Bible Dictionary, p. 864.

[11] LaRondelle, p. 77.

[12] Ibidem, p. 89.

[13] White, Comentariul biblic adventist, vol. 2, p. 1032.

[14] Comentând cu privire la Domnul Hristos ca Marele nostru Preot, E. G. White spunea: „Serviciile religioase, rugăciunile, laudele şi mărturisirea păcatului făcută cu pocăinţă se înalţă de la adevăraţii credincioşi asemenea tămâiei către Sanctuarul ceresc; dar trecând prin canalele corupte ale naturii umane, ele sunt atât de mânjite încât, dacă nu sunt curăţate prin sânge, nu pot avea nicio valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele se înalţă nu în curăţie fără pată şi, dacă n-ar fi Mijlocitorul care Se află la dreapta lui Dumnezeu, care prezintă şi curăţă totul prin neprihănirea Lui, acestea n-ar fi primite de către Dumnezeu. Toată tămâia de la sanctuarele pământeşti trebuie să fie pătrunsă de către stropii purificatori ai sângelui lui Hristos” (Selected Messages, book 1, p. 344).

[15] J. Calvin, Instituţiile religiei creştine, III, 11, 6.

[16] White, Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 1072.