Ritualul Cinei Domnului este împărtăşirea cu simbolurile trupului şi sângelui lui Isus, ca o expresie a credinţei în El, Domnul şi Mântuitorul nostru. În această experienţă a comuniunii, Hristos este prezent pentru a Se întâlni cu poporul Său şi a-l întări. Participând cu bucurie, noi vestim moar­tea Domnului până ce El va reveni. Pregătirea pentru Sfânta Cină presupune cercetare de sine, pocăinţă şi mărturisire. Învăţătorul a rânduit serviciul spălării picioare­lor ca un simbol al unei purificări reînnoite, o expresie a dispoziţiei de a ne sluji unul altuia în umilinţă, asemenea lui Hristos, şi de a ne uni inimile în dragoste. Serviciul Cinei este deschis tuturor celor care cred în Hristos, împlinind condițiile pocăinței și ale ritualului spălării picioarelor (1 Cor. 10,16.17; 11,23-30; Mat. 26,17-30; Apoc. 3,20; Ioan 6,48-63; 13,1-17)

Cu picioarele prăfuite, ei au ajuns în camera de sus pentru a sărbători Paştele. Cineva adusese un urcior cu apă, un lighean şi un ştergar pentru obişnuita spălare a picioarelor, dar nimeni nu voia să facă treaba unui servitor.

Conştient de apropiata Lui moarte, Isus a spus cu tristeţe: „Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo, nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22,15.16).

Spiritul de invidie pe care ucenicii îl alimentaseră între ei i-a umplut inima lui Isus cu tristeţe. El a înţeles că ei încă se certau cu privire la cine va fi cel mai mare în împărăţia lui Isus (Luca 22,24; Mat. 18,1; 20,21). Manevrele pentru un loc de frunte, mândria şi înălţarea de sine au fost acelea care i-au împiedicat pe ucenici să se umilească, să ia locul unui rob şi să spele picioarele celorlalţi. Aveau ei să înveţe vreodată că, în împărăţia lui Dumnezeu, adevărata măreţie se manifestă prin umilinţă şi slujire din iubire?

„În timpul cinei” (Ioan 13,2.4),[1] Isus S-a ridicat liniştit, a luat ştergarul, a turnat apă într-un lighean, a îngenuncheat şi a început să spele picioarele ucenicilor. Învăţătorul a făcut lucrarea unui slujitor. Înţelegând mustrarea nerostită, ucenicii s-au umplut de ruşine. După ce a terminat, S-a întors la locul Lui şi le-a zis: „Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi” (Ioan 13,14-17).

La încheierea acelei mese comemorative de Paște, Isus a instituit Cina Domnului sau Sfânta Cină, ca memorial al marelui Său sacrificiu. Luând azima de Paşte, „El a binecuvântat (= a rostit rugăciunea de mulțumire), a frânt-o şi a dat-o ucenicilor”, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea.” Apoi a luat paharul plin cu rodul viței şi „li l-a dat zicând: ‘Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.’” „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (Mat. 26,26-28; 1 Cor. 11,24-26; 10,16).

Ritualul Sfintei Cine se mai numește serviciul divin al comuniunii (împărtășirii) sau euharistia (= mulțumirea, Lc. 22:19; 1Cor. 11:24). Domnul Hristos a instituit ritualul spălării picioarelor și ritualul Cinei Domnului pentru a ne ajuta să intrăm într-o tainică părtăşie cu El.

Ritualul spălării picioarelor

Tradiţia cerea ca, sărbătorind Paştele, familiile iudeilor să scoată din casele lor tot aluatul – care simboliza păcatul – înainte de prima zi a Săptămânii Azimilor (Exod 12,15.19.20). În felul acesta, credincioşii trebuiau să-şi mărturisească şi să se pocăiască de toate păcatele, inclusiv de mândrie, rivalitate, gelozie, resentimente şi egoism, înainte de a avea atitudinea corespunzătoare comuniunii cu Domnul Hristos la cel mai profund nivel.

În acest scop, Domnul Hristos a instituit ritualul spălării picioarelor. El nu numai că a dat un exemplu, ci a şi declarat că şi ei trebuiau să facă la fel şi le-a promis o binecuvântare: „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi” (Ioan 13,17). Această rânduială, care precede Cina Domnului, împlineşte porunca dată ca toţi să se cerceteze pe ei înşişi, ca nu cumva să ia parte la această masă „în chip nevrednic” (1 Cor. 11,27-29).

Semnificaţia ritualului. Acest ritual exprimă ceva atât despre misiunea Domnului Hristos, cât şi despre experienţa participanţilor.

1. Un monument comemorativ al condescendenţei Domnului Hristos. Ritualul spălării picioarelor comemorează umilinţa Domnului Hristos, manifestată în întruparea şi în viaţa Sa de slujire.[2] Deşi deţinea o poziţie importantă alături de Tatăl, în mijlocul gloriei cereşti, El „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Fil. 2,7).
A fost umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu să Se dăruiască atât de altruist, atât de iubitor, numai ca să fie respins de majoritatea acelora pe care venise să-i mântuiască. De-a lungul întregii vieţi a Domnului Hristos pe pământ, Satan a fost hotărât să-L dezonoreze în cel mai înalt grad şi la fiecare pas. Ce jignitor a fost pentru El – Cel nevinovat – să fie crucificat asemenea unui criminal!

Hristos a trăit o viaţă de slujire neegoistă. El n-a venit „să I se slujească, ci să slujească” (Matei 20,28). Prin actul spălării picioarelor, El a arătat că era gata să facă orice gest de slujire, indiferent cât de umil ar fi fost, pentru a-i salva pe oameni. În felul acesta, a întipărit în mintea urmaşilor Săi viaţa Sa de slujire şi umilinţă.

Instituind această ceremonie pregătitoare, Domnul Hristos a intenţionat să le inducă celor credincioşi o stare de sensibilitate şi iubire, care să-i determine să le slujească altora. Această rânduială îi încurajează pe aceia care reflectează la semnificaţia ei să-i trateze pe alţii cu modestie şi sensibilitate. Urmând exemplul Domnului Hristos în spălarea picioarelor, noi dovedim spiritul Său: „Slujiţi-vă unii altora, în dragoste” (Gal. 5,13).

Deşi participarea la acest ritual este o slujire modestă, ea este totuşi, departe de a fi umilitoare pentru noi. Cine nu s-ar simţi privilegiat să se plece înaintea lui Hristos şi să spele picioarele acelea care au fost pironite pe cruce? Isus a spus: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25,40).

2. Simbolul unei spălări spirituale. Spălarea picioarelor înseamnă mai mult decât o curăţare fizică. Ea reprezintă o purificare superioară, o curăţare a inimii. Când Petru I-a cerut să-l spele cu totul, Domnul Isus i-a răspuns: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot” (Ioan 13,10).
Cel care se îmbăiază este curat, dar picioarele încălţate cu sandale se umplu de praf şi au nevoie să fie spălate iar şi iar. Tot aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii. Păcatele lor fuseseră îndepărtate, spălate prin botez, dar ispita i-a făcut să nutrească în inimile lor mân­drie, gelozie şi răutate. Ei nu erau gata să aibă comuniune cu Domnul lor, nici să accepte noul legământ, pe care El voia să-l încheie cu ei. Prin spălarea picioarelor, Domnul Hristos dorea să-i pregătească pentru Sfânta Cină. Cu excepţia lui Iuda, vânzătorul, inimile lor au fost curăţate de egoism şi mândrie, prin harul lui Hristos, iar ei au fost uniţi în iubire unul cu altul. Prin actul lipsit de egoism al lui Isus, ei au fost umiliţi şi acum puteau fi învăţaţi.

Asemenea ucenicilor, atunci când L-am primit pe Hristos şi am fost botezaţi, am fost curăţaţi prin sângele Său. Dar de-a lungul vieţii de creştin, am putea cădea. Picioarele noastre se umplu de praf. Trebuie să venim atunci din nou la Hristos şi să lăsăm ca harul Său purificator să spele şi să îndepărteze orice necurăţie. Nu este nevoie să fim iarăşi botezaţi, pentru că „cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele” (Ioan 13,10).[3] Spălarea picioarelor este un ritual care ne reaminteşte atât de nevoia noastră de curăţare continuă, cât şi de faptul că suntem în totul dependenţi de sângele lui Hristos. În sine, spălarea picioarelor nu ne curăţă păcatele; Hristos Însuşi ne poate curăţa.

3. O comuniune a iertării. Atitudinea de iertare dintre participanţi arată că acest serviciu simbolic de curăţare a avut efect. Numai dacă noi înşine iertăm, putem trăi experienţa iertării lui Dumnezeu. „Dacă le iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu le iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14.15).
Isus a zis: „Şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13,14). Avem nevoie să fim dispuşi atât să spălăm picioarele celuilalt, cât şi să ne lăsăm picioarele să fie spălate de altcineva. Astfel, noi admitem nevoia noastră de ajutor spiritual.

Când serviciul divin s-a încheiat, credinţa noastră ne asigură că suntem curaţi, pentru că păcatele ne-au fost spălate şi îndepărtate de către Domnul Hristos. Dar fraţii de credinţă au fost cei care ne-au administrat simbolurile slujirii lui Hristos şi, în sensul acesta, ritualul devine o comuniune a iertării.[4]

4. O comuniune cu Hristos şi cu credincioşii. Această slujbă reli­gioa­să a spălării picioarelor demonstrează iubirea lui Hristos pentru urmaşii Lui, „până la sfârşit” (Ioan 13,1). Când Petru a refuzat să i se spele picioarele, Domnul Hristos i-a spus: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine” (vers. 8). Fără curăţare, nu există comuniune. Aceia care doresc o continuă relaţie cu Hristos vor lua parte la acest ritual.
În seara aceleiaşi zile, Domnul Isus a zis: „Vă dau o poruncă nouă: ‘Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii’” (Ioan 13,34). Mesajul acestei ceremonii este clar: „Slujiţi-vă unii altora, în dragoste” (Gal. 5,13). Manifestând acest fel de iubire, le vom acorda întâietate semenilor noştri, apreciindu-i pe alţii mai mult decât ne apreciem pe noi înşine (Fil. 2,3). Această dragoste ne determină să-i iubim pe aceia care se deosebesc de noi. Ea ne face în stare să nu avem simţăminte de superioritate şi nici de părtinire. Stilul nostru de viaţă va reflecta iubirea faţă de fraţii noştri de credinţă. Îngenunchind înaintea lor, spălându-le picioarele, ne bucurăm de faptul că vom trăi cu ei toată veşnicia. Toţi aceia care urmează exemplul lui Hristos în acest ritual vor experimenta, într-un mod aparte, ce înseamnă să iubeşti aşa cum a iubit Hristos. Şi o astfel de iubire poate fi o puternică mărturie.

Un călugăr budist i-a cerut odată unui misionar să-i sugereze o scenă care să reprezinte creştinismul. Nişte artişti trebuiau să decoreze holul unei mănăstiri cu picturi murale care să înfăţişeze principalele religii ale lumii. După ce s-a gândit puţin, misionarul a început să redea cele relatate în Ioan 13. „În timp ce citeam”, povestea misionarul, călugărul nu spunea nimic, „dar am simţit o linişte neobişnuită şi impresionantă, o putere care răzbătea din pasajul care descria actul în care Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi.” În cultura orientală, faptul de a discuta în public ceva legat de picioare este considerat o foarte serioasă încălcare a regulilor etichetei.

„Când am terminat de citit, a urmat un moment de linişte. El a privit la mine neîncrezător şi mi-a spus: ‘Vrei să spui că întemeietorul religiei tale a spălat picioarele învăţăceilor Săi?’

’Da!’ am răspuns eu. Faţa sa de obicei liniştită şi rece, cu sprâncenele şi capul rase, s-a încreţit de şoc şi uimire. A rămas mut şi la fel, şi eu. Am înghiţit greu de câteva ori şi am fost prinşi amândoi în dramatismul acelei scene. Uitându-mă la el, am observat cum privirea neîncrezătoare de pe faţa lui s-a transformat într-un respect plin de teamă. Isus, întemeietorul creştinismului, a atins şi a spălat picioarele murdare ale unor pescari. După câteva momente, el şi-a recâştigat stăpânirea de sine şi s-a ridicat în picioare. ‘Înţeleg acum esenţa creştinismului.’”[5]

Celebrarea Cinei Domnului

Denumirile cele mai obişnuite pentru sacramentul (ritualul sacru al) Comuniunii este „Cina Domnului” (1Cor. 11,20-21) sau „masa Domnului” (1 Cor. 10,21), „frângerea pâinii” (Fapte 20,7; 2,42)[6] şi euharistia (Matei 26,26.27; 1 Cor. 10,16; 11,24).

Cina Domnului trebuie să fie o ocazie de bucurie, nu de tristeţe. Actul pregătitor al spălării picioarelor constituie o ocazie de cercetare de sine, de mărturisire a păcatelor, de iertare. Primind asigurarea că sunt purificaţi prin sângele Mântuitorului, credincioşii sunt gata să intre într-o comuniune specială cu Domnul lor. Ei se îndreaptă spre masa Lui cu bucurie, stând în lumina salvatoare a crucii, nu în umbra ei, ci gata de a sărbători biruinţa răscumpărătoare a lui Hristos.

Semnificaţia Cinei Domnului. Sfânta Cină depășește ca semnificație și importanță sărbătoa­rea Paştelui vechiului legământ. Paştele şi-a găsit împlinirea când Hristos, „Mielul”, S-a jertfit pentru noi. Înainte de moartea Sa, Domnul Hristos Însuşi a instituit această nouă comemorare – marea sărbătoare a „Israelului” noului legământ. Rădăcinile multor simboluri ale Cinei Domnului vin din trecut, din slujba Paştelui.

1. Comemorarea eliberării de păcat. După cum Paştele comemo­ra eliberarea poporului Israel din robia Egiptului, Cina Domnului comemorează eliberarea din Egiptul spiritual, din robia păcatului.
Sângele mielului pascal, aplicat pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei, îi ferea pe locuitori de moarte; consumarea cărnii mielului le dădea putere ca să scape din Egipt (Ex. 12,3-8). Tot astfel, sacri­ficiul Domnului Hristos aduce eliberare din moarte; credincioşii sunt salvaţi prin împărtăşirea atât cu trupul Său, cât şi cu sângele Său (Ioan 6,54). Cina Domnului proclamă faptul că moartea Domnului Hristos pe cruce ne-a asigurat mântuirea, oferă iertarea şi ne-a garantat viaţa veşnică.

Isus Hristos a spus: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (1 Cor. 11,24). Această ceremonie subliniază dimensiunea substi­tu­tivă a ispăşirii lui Hristos. „Acesta este trupul Meu”, a spus Isus, „care se frânge pentru voi” (1 Cor. 11,24; Is. 53,4-12). La cruce, Nevinovatul a luat locul vinovatului. Cel Drept a luat locul celui nelegiuit. Acest act generos a întrunit cerinţele Legii cu privire la moar­tea păcătosului, asigurând iertarea, pacea şi viaţa veşnică pentru păcătoşii pocăiţi. Crucea a înlăturat condamnarea noastră şi ne-a oferit veșmântul alb al nevinovăției (dreptății) lui Hristos şi puterea de a birui răul.

a) Pâinea şi rodul viţei. Isus a folosit multe metafore pentru a predica diferite adevăruri despre Sine. El a spus: „Eu sunt uşa” (Ioan 10,7), „Eu sunt calea” (Ioan 14,6), „Eu sunt adevărata viţă” (Ioan 15,1) şi „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6,35). Noi nu putem lua niciuna dintre aceste expresii ad litteram, deoarece El nu este prezent în fiecare uşă, drum sau viţă. În schimb, ele ilustrează adevăruri profunde.
Atunci când, în mod supranatural, a hrănit 5.000 de oameni, Isus a făcut cunoscută semnificaţia mai profundă a trupului şi sângelui Său. Cu privire la adevărata pâine, El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâine din cer, ci Tatăl Meu vă va da adevărata pâine din cer… ’Doamne’, I-au zis ei, ’dă-ne totdeauna această pâine’. Isus le-a zis: ’Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; cine crede în Mine nu va înseta niciodată’” (Ioan 6,32-35). El Şi-a oferit trupul şi sângele ca să satisfacă foamea şi setea celor mai profunde nevoi şi dorinţe ale noastre (Ioan 6,50-54).

Pâinea pascală (azima) pe care Isus a mâncat-o era nedospită şi rodul viţei era nefermentat.[7] Plămădeala, sau aluatul (maia, ferment, drojdie), care produce fermentaţia şi face ca pâinea să crească, era un simbol al păcatului (1 Cor. 5,7.8), astfel că era nepotrivit să-L reprezinte pe Hristos, „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1,19).[8] Numai pâinea nefermentată putea simboliza trupul fără păcat al lui Hristos. Tot la fel, numai rodul nealterat al viţei (mustul dulce, nefermentat) simboliza, în mod potrivit, sângele curăţitor al Mântuitorului.[9]

b) A mânca şi a bea. „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,53.54).
„A mânca trupul lui Hristos şi a bea sângele Său” este o expresie simbolică pentru asimilarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin care credincioşii menţin comuniunea cu cerul şi sunt în stare să aibă viaţă spirituală. El spunea: „Cuvintele pe care vi le spun Eu sunt duh şi viaţă” (Ioan 6,63). „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).

Credincioşii sunt hrăniţi cu Hristos, Pâinea vieţii, prin împărtă­şirea din Cuvântul vieţii – Biblia. Odată cu acest Cuvânt vine puterea de a face sacrificiu, asemenea lui Hristos. Tot prin serviciul religios al Sfintei Cine ne împărtăşim cu Hristos prin asimilarea Cuvântului Său, prin intermediul Duhului Sfânt. Din acest motiv, predicarea Cuvântului însoţeşte fieca­re serviciu de Sfânta Cină.

Deoarece ne însuşim, prin credinţă, beneficiile jertfei ispăşi­toare a Domnului Hristos, Cina Domnului este ceva mai mult decât o simplă masă comemorativă. Participarea la serviciul Cinei Domnului înseamnă o revitalizare a vieţii noastre, prin puterea susţinătoare a lui Isus, care ne-a înzestrat cu viaţă şi bucurie. Pe scurt, aceste simboluri arată că noi „suntem tot atât de dependenţi de Hristos pentru viaţa spirituală, pe cât suntem de dependenţi pentru hrana şi apa necesare vieţii fizice.”[10]

În timpul Sfintei Cine, noi „binecuvântăm” paharul (1 Cor. 10,16), ceea ce înseamnă că, aşa cum Hristos „a binecuvântat”, adică a rostit rugăciunea de mulțumire pentru pahar (Matei 26,27), tot astfel şi noi ne exprimăm recunoștința pentru sângele lui Isus. La evrei, până astăzi, toate rugăciunile pentru masă se numesc binecuvântare, deoarece sunt rugăciuni de mulţumire care încep cu cuvintele „Binecuvântat să fii Tu, Doamne…”.

2. Părtăşie colectivă cu Hristos. Într-o lume plină de discordie şi divizări, participarea noastră colectivă contribuie la unitatea şi stabilitatea Bisericii, demonstrând adevărata comuniune cu Hristos şi unul cu altul. Accentuând această părtăşie, Pavel spunea: „Paharul binecuvântat – pe care-l binecuvântăm – nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1 Cor. 10,16.17).
„Aceasta este o aluzie la faptul că pâinea Sfintei Cine este frântă în mai multe bucăţi, care sunt mâncate de credincioşi, şi, cum toate bucăţile provin din aceeaşi pâine, tot astfel toţi credincioşii care iau parte la serviciul religios al Împărtăşaniei sunt uniţi cu El, al cărui trup frânt este astfel simbolizat de pâinea frântă. Participând împreună la acest ritual, creştinii arată în mod public că ei sunt uniţi şi aparţin unei mari familii, al cărei cap este Hristos.”[11]

Toţi membrii Bisericii trebuie să participe la acest sacrament (serviciu sacru) al Comuniunii, pentru că, prin Duhul Sfânt, „Hristos Se întâlneşte cu poporul Său şi îi dă putere prin prezenţa Sa. Se poate ca mâini şi inimi mânjite să servească Cina, totuşi Hristos este prezent şi slujeşte pentru copiii Săi. Toţi cei care vin având credinţa legată de El vor fi binecuvântaţi foarte mult. Dar toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii divine vor suferi pierderi. Despre ei se poate spune foarte bine: ‘Voi nu sunteţi toţi curaţi.’”[12]

La masa Domnului, noi experimentăm în modul cel mai puternic şi mai profund sentimentul de comuniune. Aici ne întâlnim pe un teren comun, fiind date la o parte toate barierele ce ne separă. Aici ne dăm seama că, în timp ce în societate există multe lucruri care ne separă, în Hristos există tot ce este necesar ca să fim uniţi. În timp ce se împărtăşeau din pahar, Isus le-a încredinţat noul legământ ucenicilor Săi. El a spus: „Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26,27.28; Luca 22,20). După cum vechiul legământ a fost ratificat cu sângele animalelor (Ex. 24,8), tot astfel noul legământ a fost ratificat cu sângele lui Hristos. Cu ocazia acestui ritual, credincioşii îşi reînnoiesc jurământul de credinţă faţă de Domnul lor, recunoscând din nou că sunt incluşi în uimitoarea înţelegere prin care, în Isus, Dumnezeu S-a legat de omenire. Ca parte a acestui legământ, ei au ce să sărbătorească. Astfel, Cina Domnului este atât un monument comemorativ, cât şi un act de mulţumire pentru pecetluirea legământului celui veşnic al harului. Binecuvântările primite sunt proporţionale cu credinţa participanţilor.

3. Anticiparea celei de a Doua Veniri. „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moar­tea Domnului până va veni El” (1 Cor. 11,26). Serviciul religios al Cinei se întinde pe perioada dintre Golgota şi a Doua Venire. El leagă crucea şi împărăţia. El îmbină pe „deja” cu „nu încă”, ce reprezintă esenţa concepţiei despre lume din Noul Testament. Cina Domnului uneşte jertfa Mântuitorului cu a doua Sa venire – mântuirea oferită şi mântuirea realizată. Vesteşte faptul că Hristos este prezent prin intermediul Duhului Sfânt, până când El va veni în mod vizibil.
Angajamentul Domnului Hristos este profetic: „Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26,29). El direcţionează credinţa noastră spre o viitoare celebrare a Cinei, împreună cu Mântuitorul nostru, în împărăţia Sa. Ocazia este marea sărbătoare a „nunţii Mielului” (Apoc. 19,9).

În vederea pregătirii pentru acest eveniment, Domnul Hristos ne învaţă: „Mijlocul să vă fie încins şi făcliile, aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care îl aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia, pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le slujească” (Luca 12,35-37).

Împreună cu urmaşii Săi strânşi în jurul mesei sărbătoreşti, Hristos va servi Cina aşa cum a făcut la Ierusalim. A aşteptat atât de mult timp această ocazie, iar acum totul este gata. El Se ridică de pe tronul Său şi păşeşte înainte, ca să servească. Uimirea îi umple pe toţi. Se simt cu totul nevrednici de onoarea de a fi serviţi de Hristos. Se împotrivesc spunând: „Noi să servim!” Dar Hristos insistă calm şi îi face să se aşeze.

„Niciodată n-a fost Domnul Hristos mai mare pe pământ decât în memorabila ocazie a Cinei, atunci când a luat locul unui slujitor şi S-a umilit. Niciodată nu va fi Hristos mai mare în ceruri decât atunci când le va sluji sfinţilor Săi.”[13] Acesta este apogeul speranţei, către care ne îndreaptă Cina Domnului – bucuria slavei viitoare printr-o comuniune cu Hristos în împărăţia Sa cea veşnică.

Condiţii pentru participare. Două mari sacramente servesc credinţa creştină – Botezul şi Cina Domnului. Primul este poarta de intrare în Biserică, iar al doilea este pentru cei care deja au intrat.[14] Isus Hristos le-a servit Cina numai celor care au mărturisit public faptul că sunt urmaşii Săi. [15]

Biblia îi învaţă pe credincioşi să participe la acest ritual cu respec­tul cuvenit Domnului, căci acela care „mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului” (1 Cor. 11,27). Acest „chip nevrednic” constă „fie într-un comportament neadecvat (vezi vers. 21), fie în lipsa credinţei active, vii în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos”.[16] O astfel de atitudine constituie lipsă de respect faţă de Domnul şi poate fi considerată o respingere a Mântuitorului, ca şi când cei în cauză s-ar face şi ei vinovaţi de moartea Sa.

O participare inadecvată atrage dezaprobarea lui Dumnezeu. Aceia care mănâncă şi beau „în chip nevrednic” mănâncă şi beau „osânda lor”, „nedeosebind trupul Domnului” (1 Cor. 11,29). Ei nu fac deosebire între ceea ce este hrană obişnuită sau simboluri consa­crate, care reprezintă jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos. „Credin­cioşii nu trebuie să trateze aceste ritualuri ca fiind numai o ceremonie comemorativă a unui eveniment istoric. Sunt şi acest lucru, dar sunt cu mult mai mult; ele amintesc ce L-a costat pe Dumnezeu păcatul, precum şi ce Îi datorează omul Mântuitorului. Sunt, de asemenea, un mijloc de a păstra proaspătă în mintea credinciosului datoria de a da mărturie publică în ceea ce priveşte credinţa sa în moartea ispăşitoare a Fiului lui Dumnezeu.”[17]

Având în vedere aceste avertizări, Pavel îl sfătuieşte pe credincios „să se cerceteze dar pe sine însuşi” înainte de a participa la Cină (1 Cor. 11,28). Înainte de a lua parte la această ceremonie, cre­din­cioşii trebuie să-şi analizeze cu multă rugăciune experienţa creştină, mărtu­risindu-şi păcatele şi refăcând relaţiile care au avut de suferit.

Experienţa pionierilor adventişti arată ce binecuvântare poate aduce o astfel de cercetare de sine: „Când membrii noştri erau puţini, Sfânta Cină constituia ocazia cea mai binecuvântată. În vinerea ante­rioară, fiecare membru al Bisericii se străduia să îndepărteze tot ce tindea să-l separe de fraţii săi şi de Dumnezeu. Fiecare își cerceta amănunțit inima; rugăciuni erau înălţate cu stăruinţă, pentru o descoperire divină a vreunui păcat ascuns; se mărturiseau practicile îndoielnice în afaceri, cuvintele neinspirate şi rostite pripit şi păcate îndrăgite. Domnul venea aproape şi noi eram întăriţi şi încurajaţi foarte mult.”[18]

Această cercetare este o acţiune personală. Alţii nu o pot face, căci cine poate citi inima? Hristos, Exemplul nostru, a respins exclusivismul participării la Cină. Deşi păcatul public exclude de la participare persoanele în cauză (1 Cor. 5,11), Însuşi Isus Hristos a acceptat la Cină pe Iuda, care, în exterior, era un urmaş al Său, dar în interior era un hoţ şi un trădător.

Deci, ceea ce contează la aceia care au dreptul să ia parte la serviciul religios al Cinei este starea inimii – o deplină consacrare lui Hristos şi credinţă în jertfa Sa – nu calitatea de membru într-o anumită biserică. În consecinţă, creştini din orice biserică, dacă sunt pregătiţi şi ajutaţi să se pregătească, pot participa la Cină. Toţi sunt invitaţi să ia parte adesea la această mare celebrare a noului legământ şi, prin participarea lor, să mărturisească faptul că L-au acceptat pe Hristos, ca Mântuitor personal.[19]

[1] Vezi R. Odom, „The First Celebration of the Ordinance of the Lord’s House”, Ministry, ianuarie 1953, p. 20; White, Hristos, Lumina lumii, p. 643-646.

[2] Ibidem, p. 650.

[3] Există o legătură între botez şi Cină. Botezul precede primirea calităţii de membru al bisericii, în timp ce spălarea picioarelor le slujeşte acelora care sunt deja membri ai bisericii. În timpul săvârşirii acestei rânduieli, este foarte potrivit să medităm la legământul nostru de botez.

[4] Vezi C. Mervyn Maxwell, „A Fellowship of Forgiveness”, Review and Herald, 29 iunie 1961, p. 6, 7.

[5] Jon Dybdahl, Missions: A Two-Way Street (Boise, ID: Pacific Press, 1986), p. 28.

[6] Deşi, în general, se înţelege că în Fapte 20,7 expresia se referă la cele­brarea Cinei, aceasta nu face referire exclusiv la acest ritual. În Luca 24,35, aceeaşi expresie se referă la una dintre mesele obişnuite ale zilei.

[7] Pornind de la ipoteza că oamenii din timpurile biblice nu puteau păstra sucul de struguri (mustul) o perioadă lungă de timp în clima caldă din Israel, de la data culegerii strugurilor, toamna, până primăvara, la Paşte, se trage gratuit concluzia că iudeii celebrau Paştele cu vin fermentat. Această susţinere este nejustificată. În decursul întregii Antichităţi, sucurile erau adesea păstrate într-o stare de nefermentare pentru o lungă perioadă de timp, folosind diferite metode. O metodă era aceea de a concentra sucul, fierbându-l până devenea un sirop. Depozitat şi păstrat într-un loc rece, acest concentrat nu fermenta. Apoi, diluându-l cu apă, se obţinea vin dulce nealcoolic. Vezi William Patton, Bible Wines – Laws of Fermentation (Oklahoma City, OK: Sane Press n.d.), p. 24-41; vezi de asemenea C. A. Christoforides, „More on Unfermented Wine”, Ministry, aprilie 1955, p. 34; Loel O. Caesar, „The Meaning of Yayin in the Old Testament” (Teză de master nepublicată, Andrews University, 1986), p. 74-77. White, Hristos, Lumina lumii, p. 653. Vinul pentru Paşte putea să fie făcut, de asemenea, din stafide (F. C. Gilbert, Practical Lessons From The Experience of Israel for the Church of Today [Nashville, TN: Southern Publ. Assn., ed. 1972], p. 240, 241).

[8] În acest sens, nu este lipsit de importanţă faptul că Domnul Hristos a evitat folosirea cuvântului grecesc obişnuit pentru „vin” – oinos – ci a folosit expresia „rodul viţei” (Marcu 14,25). În timp ce oinos se poate referi atât la vin în starea lui fermentată, ca şi în stare nefermentată, „rodul viţei” se referă la sucul curat, pur – un simbol potrivit al sângelui Domnului Hristos, care se numea pe Sine „adevărata Viţă” (Ioan 15,1).

[9] Drojdia poate produce, de asemenea, fermentarea mustului, sucului de struguri. Sporii fermentului, purtaţi de vânt sau de insecte, se prind de coaja strugurilor. Când strugurii sunt zdrobiţi, sporii fermentului se amestecă cu mustul. La temperatura camerei, celulele drojdiei, fermentului, se înmulţesc foarte repede, făcând vinul să fermenteze. (Vezi Martin S. Peterson, Arnold H. Johnson, ed., Encyclopedia of Food Technology [Westpost, CT: Avi Publishing Co., 1974], vol. 2, p. 61-69; Idem; Encyclopedia of Food Science [Westpost CT: Avi Publishing Co., 1978], vol. 3, p. 878).

[10] R. Rice, Reign of God, p. 303.

[11] Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 746.

[12] White, Hristos, Lumina lumii, p. 656, vezi şi p. 661.

[13] M. L. Andreasen, „The Ordinances of the Lord’s House”, Ministry, ianuarie 1947, p. 44, 46.

[14] Vezi White, Evanghelizare, p. 273.

[15] Vezi şi Frank Holbroock „For members only?”, Ministry, februarie 1987, p. 13.

[16] Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 765.

[17] Ibidem.

[18] Vezi White, Evanghelizare, p. 274; Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 765.

[19] Biblia nu specifică frecvenţa cu care trebuie să fie celebrată Cina (vezi 1 Cor. 11,25.26). Adventiştii au urmat practica mai multor biserici pro­testante, şi anume de a avea această ceremonie de patru ori pe an. „Adop­tând planul trimestrial, primii credincioşi adventişti au considerat că, ţinând mai des acest serviciu divin, ar exista pericolul formalismului şi al inca­pacităţii de a mai percepe solemnitatea ritualului.” Pare să fie o soluţie de mijloc – între organizarea nici prea des, nici prea rar, după o lungă perioadă de timp, cum ar fi un an. W. E. Read: „Frequency of Lord’s Supper”, Ministry, aprilie 1955, p. 43.