Instituţia căsătoriei a fost întemeiată de Dumnezeu, în Eden. Isus a proclamat-o ca fiind unirea pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie, într-o comuniune plină de iubire. Pentru creştin, legământul căsătoriei este făcut cu Dumnezeu, ca şi cu tovarăşul de viaţă şi trebuie să se realizeze numai între persoane ce împărtăşesc o credinţă comună. Iubirea reciprocă, onoarea, respectul şi responsabilitatea constituie baza acestei legături, care trebuie să reflecte iubirea, sfinţenia, fidelitatea şi permanenţa relaţiilor dintre Hristos şi biserica Sa. Cu privire la divorţ, Isus i-a învăţat pe oameni că persoana care divorţează de tovarăşul de viaţă, cu excepţia cazului de adulter, şi se recăsătoreşte cu altcineva comite adulter. Deşi relaţiile în unele familii pot să se îndepărteze de ideal, într-o căsătorie în care partenerii care se dedică total unul celuilalt, în Hristos, se poate obţine unitatea plină de iubire, prin călăuzirea Duhului şi îndrumarea bisericii. Dumnezeu binecuvântează familia şi urmăreşte ca membrii ei să se ajute unul pe altul, spre o deplină maturitate. Părinţii trebuie să-şi crească astfel copiii, încât aceştia să-L iubească şi să-L asculte pe Dumnezeu. Prin exemplul şi cuvintele lor, ei trebuie să-i înveţe că Domnul Hristos este autorul plin de iubire al disciplinei, întotdeauna binevoitor, care le poartă de grijă şi doreşte ca ei să devină membri ai trupului Său, familia lui Dumnezeu. Unitatea crescândă a familiei constituie unul dintre semnele distinctive ale ultimei solii a Evangheliei. Gen. 2,18-25; Mat. 19,3-9; Ioan 2,1-11; 2 Cor. 6,14; Ef. 5,21-33; Mat. 5,31.32; Marcu 10,11.12; Luca 16,18; 1 Cor. 7,10.11; Ex. 20,12; Ef. 6,1-4; Deut. 6,5-9; Prov. 22,6; Mal. 4,5.6).

Familia este primul loc unde trebuie să se realizeze refacerea chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei. În cadrul familiei, tatăl, mama şi copiii se pot exprima liber, venind unul în întâmpina­rea nevoii celuilalt de împreună-simţire, de iubire şi intimitate. Aici se formează identitatea şi se dezvoltă simţul valorii personale. Căminul este, de asemenea, locul unde, prin harul lui Dumnezeu, principiile adevăratului creştinism sunt puse în practică, iar valorile lui se transmit de la o generaţie la alta.

Familia poate fi un loc al unei depline fericiri. Ea poate fi, de ase­menea, scena unor teribile dureri. Viaţa armonioasă a familiei de­monstrează principiile creştinismului transpuse în practică, făcând cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Din nefericire, manifestarea acestor caracteristici este mult prea rară în familiile moderne. În schimb, în multe familii se manifestă gândurile şi interesele egoiste ale inimii omeneşti – cearta, răzvrătirea, rivalitatea, mânia, necuviinţa şi chiar cruzimea. Dar, aceste caracteristici n-au făcut parte din planul originar al lui Dumnezeu. Isus a spus: „De la început n-a fost aşa” (Mat. 19,8).

De la început

Sabatul şi căsătoria sunt două dintre darurile originare ale lui Dumnezeu, făcute familiei umane. Ele au fost date cu intenţia să producă bucuria odihnei şi a apartenenţei, indiferent de perioada istorică, loc sau cultură. Întemeierea acestor două instituţii a consti­tuit apogeul lucrării lui Dumnezeu de creare a acestui pământ. Ele au fost capodopera Sa, cele mai bune daruri pe care le-a oferit umanităţii la creaţie. Instituind Sabatul, Dumnezeu le-a dat fiinţelor umane un timp de odihnă şi de refacere, un timp pentru comuniune cu El. Aducând la existenţă prima familie, El a instituit unitatea socială de bază pentru omenire, dându-le oamenilor un simţământ al apartenenţei şi ocazia să se dezvolte ca personalităţi realizate pe deplin, în slujba lui Dumnezeu şi a altora.

Bărbat şi femeie după chipul lui Dumnezeu. Geneza 1,26.27 descrie crearea de către Dumnezeu a fiinţelor umane care aveau să locuiască pe acest pământ: „Apoi Dumnezeu a zis: ‘Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră… Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Termenul „om” este folosit aici în sens generic, aşa cum este de mai bine de 500 de ori în alte părţi ale Vechiului Testament. Cuvântul acesta îi include atât pe bărbaţi, cât şi pe femei. Textul arată clar că nu a fost vorba de bărbat făcut după chipul lui Dumnezeu, iar femeia, după chipul bărbatului.[1] Din contră, amândoi au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu.

Aşa după cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Dumnezeu, bărbatul şi femeia, împreună, trebuie să formeze „omul”. Şi, asemenea Dumnezeirii, deşi trebuie să fie una, ei nu sunt confundabili în ceea ce priveşte funcţia. Ei sunt egali ca fiinţă şi valoare, dar nu identici ca persoană (cf. Ioan 10,30; 1 Cor. 11,3). Constituţia lor fizică este complementară, funcţiile lor sunt destinate cooperării.

Ambele sexe sunt bune (Gen. 1,31) şi bune sunt şi rolurile lor diferite. Familia este întemeiată pe realitatea diferenţierii lor sexu­ale. Dumnezeu ar fi putut propaga viaţa pe pământ fără a-i aduce la existenţă pe bărbat şi pe femeie, aşa cum este demonstrat în reproducerea asexuată a unor forme de viaţă animală. Dar Dumnezeu „a făcut două persoane identice ca formă şi caracteristici generale, dar fiecare având în sine ceva ce îi lipseşte celuilalt şi complementar pentru celălalt.”[2] O lume compusă exclusiv din membrii unuia dintre sexe n-ar fi fost completă. Adevărata împlinire se poate realiza numai într-o societate ce cuprinde atât bărbaţi, cât şi femei. Discuţia despre egalitate este fără sens, pentru că amândouă sexele sunt esenţiale.

În timpul primei sale zile, Adam, primul om adus la existenţă şi astfel capul neamului omenesc,[3] a sesizat unicitatea lui – nu era nimeni asemenea lui. „Dar pentru om [Adam] nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească” (Gen. 2,20). Dumnezeu a fost conştient de lipsa aceasta, căci a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Gen. 2,18).

Termenul ebraic neged, tradus aici cu „potrivit”, este un subs­tan­tiv din aceeaşi rădăcină cu o prepoziţie care înseamnă a sta „în faţă”, „vizavi”, „corespunzând cu”, „în relaţie cu”. În acest caz, persoa­na care avea să stea înaintea lui Adam avea să-l completeze, să-i corespundă ca o pereche a sa. Astfel că Dumnezeu „a trimis un somn adânc peste om” şi, luând „una din coastele lui” (Gen. 2,21), a modelat-o pe tovarăşa sa.[4]

Când s-a trezit, Adam a recunoscut imediat legătura strânsă pe care a făcut-o posibilă acest act special de creaţie. El a exclamat: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Ea se va numi ‘femeie’, pentru că a fost luată din om” (Gen. 2,23; cf. 1 Cor. 11,8).

Căsătoria. Din deosebirea dintre bărbat şi femeie, Dumnezeu a produs ordine – unitate. În acea primă zi de vineri, El a oficiat prima căsătorie, unindu-i pe cei doi – reprezentarea supremă a chipului Său – pentru a-i face una. Şi căsătoria a devenit de atunci temelia familiei, temelia societăţii însăşi.

Sfânta Scriptură descrie căsătoria ca un act decisiv, atât al detaşării, cât şi al ataşării. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa; şi se vor face un singur trup” (Gen. 2,24).

1. Detaşarea. Vitală pentru legătura căsătoriei este detaşarea de vechile relaţii primare. Relaţia de căsătorie trebuie să o preceadă pe cea dintre părinte şi copil. În acest sens, „lăsarea” legăturilor cu părinţii face posibilă „lipirea” persoanei în cauză de altcineva. Fără acest proces, nu există nicio temelie sigură pentru căsătorie.
2. Ataşarea. Termenul ebraic tradus cu „a se lipi” vine dintr-un cuvânt ce înseamnă „a se ataşa de, a lega, a uni, a împreuna, a prinde”. Ca substantiv, el poate fi folosit chiar cu sensul de sudură şi lipire (Is. 41,7). Natura strânsă şi solidă a acestei legături ilustrează natura relaţiei de căsătorie. Orice încercare de a rupe această unire va afecta negativ persoanele atât de strâns legate împreună. Faptul că această relaţie umană reprezintă o legătură strânsă este subliniat şi de faptul că acelaşi verb este folosit pentru a arăta legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său: „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, să te alipeşti de El şi pe Numele Lui să juri” (Deut. 10,20).

3. Legământul. În Scriptură, acest angajament, această promi­siune prin care cei doi sunt legaţi laolaltă, este prezentat ca „un legământ” – termen folosit pentru cea mai solemnă şi strânsă înţelegere cunoscută în Cuvântul lui Dumnezeu (Mal. 2,14; Prov. 2,16.17). Legătura dintre soţ şi soţie trebuie să fie modelată după legământul cel veşnic al lui Dumnezeu cu poporul Său, biserica (Ef. 5,21-33). Angajamentul lor reciproc trebuie să preia din devotamentul şi perpetuitatea care caracterizează legământul lui Dumnezeu (Ps. 89,34; Plâng. 3,23).

Dumnezeu şi familia, prietenii şi comunitatea celor doi sunt martori ai legământului pe care ei l-au făcut unul cu celălalt. Acest legământ este ratificat în ceruri. „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19,6). Cuplul creştin înţelege că, prin căsătorie, soţii s-au legat să fie credincioşi unul altuia pentru toată viaţa.[5]

4. Un singur trup. Lăsarea şi legământul de alipire rezultă într-o unire care este un miracol. Este o unitate în cel mai deplin sens al cuvântului – cei doi soţi merg împreună, stau împreună şi împărtăşesc o profundă intimitate. În principal, această unire se referă la unirea fizică a căsătoriei. Dar, dincolo de aceasta, face trimitere şi la legătura intimă a minţii şi sentimentelor, ce consolidează această latură fizică a relaţiei.

a. Mers împreună. Despre legătura cu poporul Său, Dumnezeu întreabă: „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (Amos 3,3). Această întrebare este valabilă şi în dreptul acelora care vor deveni un trup. Dumnezeu i-a instruit pe israeliţi să nu încheie legături de căsătorie cu persoane din naţiunile vecine, „căci i-ar abate de la Mine pe fiii tăi şi le-ar sluji astfel altor dumnezei” (Deut. 7,4; cf. Iosua 23,11-13). Când au ignorat aceste instrucţiuni, israeliţii s-au confruntat cu consecinţe dezastruoase (Jud. 14 – 16; 1 Regi 11,1-10; Ezra 9,10).

Pavel repetă acest principiu în termeni mai generali: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor. 6,14-16; cf. vers. 17, 18).

În mod clar, Scriptura susţine ideea ca cei credincioşi să se căsătorească numai cu credincioşi. Dar acest principiu se extinde chiar dincolo de acest nivel. Adevărata unitate cere să existe o înţelegere cu privire la convingeri şi practici. Deosebirile în experienţa religioasă duc la deosebiri în modul de viaţă, fapt ce poate da naştere la tensiuni profunde şi la fisuri în căsătorie. Deci, pentru a realiza unitatea despre care vorbeşte Scriptura, oamenii trebuie să se căsătorească în cadrul comunităţii din care fac parte.[6]

b. Rămânere împreună. Pentru a deveni un trup, doi oameni trebuie să devină complet loiali unul altuia. Când se căsătoreşte, cel în cauză riscă totul şi acceptă tot ce vine odată cu partenerul său. Cei care se căsătoresc îşi afirmă implicit dispoziţia de a împărtăşi responsabilitatea partenerului, de a-i sta alături în orice situaţie. Căsătoria cere o iubire activă, continuă, care nu renunţă niciodată.

„Cele două persoane împart tot ce au, nu numai corpul lor, nu numai bunurile materiale, ci şi gândirea şi sentimentele lor, bucuria şi suferinţa lor, speranţele şi temerile lor, succesul şi eşecurile lor. ’A deveni un singur trup înseamnă ca două persoane să devină în mod desăvârşit una – corp, suflet şi spirit – şi cu toate acestea să rămână două persoane diferite.”[7]

c. Intimitate. A deveni un singur trup implică şi unire sexuală: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată” (Gen. 4,1). În dorul lor de a se uni unul cu celălalt, dor pe care bărbaţii şi femeile îl simt din zilele lui Adam şi Eva, fiecare cuplu retrăieşte prima poveste de dragoste. Ac­tul intimităţii sexuale este unirea fizică cea mai strânsă care se poate concepe; reprezintă apropierea pe care cei doi o pot cunoaşte, atât pe plan emoţional, cât şi pe plan spiritual. Iubirea creştinilor căsătoriţi trebuie să se caracterizeze prin căldură, bucurie şi satisfacţie (Prov. 5,18.19).

„Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat” (Evrei 13,4). „Scriptura ne spune în mod clar că expresia sexuală plină de bucurie a iubirii dintre soţ şi soţie reprezintă planul lui Dumnezeu. Aşa cum subliniază autorul Epistolei către Evrei, ea nu este spurcată, nu este păcătoasă, nu este murdară. Ea ocupă un loc de cinste în căsătorie – sfânta sfintelor unde soţul şi soţia se întâlnesc în intimitate pentru a celebra iubirea lor unul faţă de celălalt. Este un moment destinat a fi atât sfânt, cât şi plăcut în modul cel mai intens.”[8]

5. Iubirea biblică. Iubirea în căsătorie înseamnă devotament necondiţionat, reciproc şi plin de afecţiune şi intimitate, care încu­rajează dezvoltarea amândurora după chipul lui Dumnezeu, sub toate aspectele: fizic, emoţional, intelectual şi spiritual. În căsătorie operează diferite tipuri de iubire; ea are momente romantice, pasionale, momente de afecţiune liniştitoare, momente în care predomină părtăşia prieteniei şi simţământul apartenenţei. Dar iubirea agape, descrisă în Noul Testament ca fiind iubirea neegoistă care dă totul pentru celălalt, reprezintă temelia adevărată şi trainică a iubirii în căsătorie.

Isus a manifestat cea mai înaltă formă a acestui fel de iubire atunci când, acceptând atât vina, cât şi consecinţele păcatelor noas­tre, a mers la cruce. „Fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13,1 u.p.). El ne-a iubit în ciuda situaţiei la care L-au dus păcatele noastre. Aceasta a fost şi este iubirea necondiţionată agape a Domnului Isus Hristos.

Descriind această iubire, Pavel spunea: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Cor. 13,4-8).

Comentând acest pasaj, Ed. Wheat scria: „Iubirea agape este conectată la o sursă de putere veşnică şi poate merge mai departe, acţionând atunci când orice alt fel de iubire dă greş. […] Ea iubeşte, indiferent ce se întâmplă. Indiferent cât de greu de iubit este persoana cealaltă, agape merge înainte. Agape este necondiţionată, ca iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Este o atitudine a minţii bazată pe o alegere deliberată a voinţei.”[9]

6. Răspundere spirituală individuală. Deşi partenerii de căsă­torie au făcut legământ unul cu celălalt, trebuie ca fiecare, în mod individual, să fie responsabil pentru deciziile pe care le ia (2 Cor. 5,10). Asumarea unei asemenea responsabilităţi înseamnă că nu se vor blama niciodată unul pe celălalt pentru ceea ce ei înşişi au făcut. Trebuie să-şi accepte, de asemenea, responsabilitatea pentru propria lor creştere spirituală; nimeni nu poate răspunde pentru sănătatea spirituală a celuilalt. Totuşi, pe de altă parte, relaţia fiecăruia cu Dumnezeu poate constitui o sursă de putere şi încurajare pentru celălalt.

Efectele căderii în păcat asupra căsătoriei

Ştirbirea reflectării chipului lui Dumnezeu de către neamul omenes, pe care a adus-o păcatul, are efect şi asupra căsătoriei, la fel ca şi asupra altor compartimente ale experienţei umane. Interesul egoist a pătruns acolo unde, cândva, domnea iubirea desăvârşită şi unitatea. Egoismul este motivaţia principală a tuturor acelora care nu sunt conduşi de dragostea lui Hristos. Opoziţia faţă de toate principiile de supunere, slujire reciprocă şi bunătate generoasă pe care le reprezintă Evanghelia constituie numitorul comun al tuturor eşecurilor spirituale ale creştinilor.

Prin neascultarea lor, Adam şi Eva au nesocotit scopul pentru care au fost creaţi. Înainte să păcătuiască, trăiseră într-o deplină deschidere înaintea lui Dumnezeu. După cădere, în loc să vină cu bucurie la El, ei s-au ascuns, plini de teamă, încercând să acopere adevărul despre ei şi negând responsabilitatea pentru acţiunile lor. Cuprinşi de un profund simţământ de vinovăţie, pe care justificările şi pretextele lor nu-l puteau şterge, nu mai puteau să dea ochii cu Dumnezeu şi cu sfinţii îngeri. De atunci, această tendinţă spre izolare, refuz al realităţii şi îndreptăţire de sine a caracterizat relaţiile oamenilor cu Dumnezeu.

Teama ce i-a determinat să se ascundă a denaturat nu numai legătura lui Adam şi Eva cu Dumnezeu, ci şi legătura unuia cu celălalt. Când Dumnezeu i-a întrebat, amândoi au căutat să se apere, aruncând vina unul pe celălalt. Acuzaţiile erau o dovadă a serioasei prăbuşiri ce avusese loc în legătura iubirii pe care Dumnezeu o stabilise la creaţie.

După păcătuire, Dumnezeu i-a spus femeii: „Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen, 3,16). Dumnezeu a intenţionat ca acest principiu, care n-a schimbat egalitatea fundamentală dintre bărbat şi femeie, să fie o binecuvântare, atât pentru prima familie, cât şi pentru cei ce aveau să se căsătorească după aceea.[10] Din nefericire, acest principiu a fost denaturat. De atunci, dominarea prin forţă, manipularea şi distrugerea individualităţii au caracterizat căsătoria în decursul secolelor. Egocentrismul a făcut ca acceptarea şi aprecierea reciprocă să se manifeste într-o măsură din ce în ce mai mică.

Esenţa creştinismului constă în armonia lipsită de egoism ce a caracterizat căsătoria înainte de căderea în păcat, care a nimicit această armonie. Sentimentele dintre soţ şi soţie trebuie să contribuie la fericirea ambilor. Fiecare trebuie să cultive fericirea celuilalt. Ei trebuie să se îmbine ca un tot unitar, cu toate acestea niciunul dintre ei nu trebuie să-şi piardă personalitatea, care Îi aparţine lui Dumnezeu.[11]

Îndepărtări de idealul lui Dumnezeu

Poligamia. Practica potrivit căreia unul dintre parteneri are mai multe soţii sau mai mulţi soţi este împotriva unicităţii şi unităţii pe care Dumnezeu le-a stabilit odată cu prima căsătorie în Eden. În poligamie, nu are loc acea părăsire a tuturor celorlalţi. Deşi Scriptura consemnează căsătoriile poligame ca o realitate a culturii din timpul patriarhilor, descrierea lor arată în mod clar că acele căsătorii n-au atins idealul divin. Diferitele tabere care se formau în cadrul acestor familii au ajuns să se implice în lupte pentru putere, care au generat resentimente ama­re şi înstrăinare (vezi Gen. 16; 29,16 – 30,24), folosind copiii ca arme emoţionale pentru a-i răni pe alţi membri ai familiei.

Căsătoria monogamă le oferă cuplurilor un simţământ al apar­tenenţei ce le consolidează intimitatea şi legătura. Soţii îşi dau seama că legătura lor este unică şi nimeni altul nu se poate bucura de ceea ce au ei. Căsătoria monogamă reflectă în modul cel mai clar legătura dintre Hristos şi biserica Sa şi dintre individ şi Dumnezeu.[12]

Relaţiile sexuale libere şi adulterul. Concepţia şi practica ac­tuală tratează superficial ideea unui angajament durabil între soţi, în care cei doi sunt fideli din punct de vedere sexual unul faţă de celălalt până la moarte. Dar Sfânta Scriptură priveşte ca păcat orice relaţie sexuală în afara căsătoriei. Porunca a şaptea rămâne valabilă şi de neschimbat: „Să nu preacurveşti” (Exod 20,14). Niciun fel de modificări sau excepţii nu sunt menţionate aici. Această poruncă este un principiu ce apără cu gelozie legătura căsătoriei.

În semnificaţia lui deplină, punctul de vedere biblic cu privire la adulter şi la relaţiile sexuale libere stă într-un contrast direct cu toleranţa actuală faţă de astfel de acte săvârşite de „adulţi ce consimt” la ele. Multe pasaje, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, condamnă astfel de practici (Lev. 20,10-12; Prov. 6,24-32; 7,6-27; 1 Cor. 6,9.13.18; Gal. 5,19; Ef. 5,3; 1 Tes. 4,3 etc.).

Astfel de legături pot avea consecinţe profunde şi pe termen lung. Ele sunt o înşelare a partenerului sexual legitim şi îl pot afecta grav fizic, emoţional, financiar, legal şi social. Ele lezează familia extinsă şi, dacă există şi copii, ei sunt în mod deosebit cei care suferă. Aceste legături pot duce la transmiterea de boli venerice şi naşterea de copii nelegitimi. De asemenea, norul de minciună şi de necinste care planează asupra unor astfel de relaţii erodează în aşa măsură încrederea, încât ea nu mai poate fi niciodată recâştigată. Chiar fără poruncile Bibliei împotriva acestor forme de imoralitate, lanţul de consecinţe negative ar trebui să constituie avertizări puternice împotriva lor.

Necurăţia gândurilor. Păcat nu este numai acţiunea vizibilă, exterioară; el este şi o problemă a inimii, ce pătrunde adânc în modul de gândire. Dacă izvorul este murdar, râurile nu pot fi curate. Isus a văzut că rezervorul lăuntric al minţii motivează comportamentul uman, „căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, relele” (Mat. 15,19). Pe acest fir, Isus urmăreşte actul infidelităţii până la gânduri şi sentimente. „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu preacurveşti.’ Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Mat. 5,27.28).

O întreagă industrie s-a dezvoltat pentru a scoate venituri din pervertirea imaginaţiei. Filmele senzuale şi cărţile pe care aceasta le produce nu au ce căuta în viaţa creştinului. Ele nu numai că încurajează legăturile nelegitime, ci îi reduc pe bărbaţi şi pe femei la simple obiecte sexuale, pervertind astfel adevărata valoare a sexualităţii şi umbrind chipul lui Dumnezeu în om. Creştinii sunt chemaţi să aibă gânduri curate şi să trăiască o viaţă curată, pentru că ei se pregătesc să trăiască o veşnicie într-o societate curată.

Incestul. Unii părinţi trec peste graniţa ce marchează exprimarea sănătoasă a afecţiunii faţă de copiii lor, până la intimitate fizică şi emoţională cu ei. Lucrul acesta se întâmplă mai ales atunci când legătura normală dintre soţ şi soţie a fost neglijată şi unul dintre copii a fost ales să joace rolul partenerului. Această ştergere a graniţelor poate avea loc şi între copii sau între alţi membri ai familiei.

Incestul a fost interzis în Vechiul Testament (Lev. 18,6-29; Deut. 27,20-23) şi condamnat în Noul Testament (1 Cor. 5,1-5). Acest fel de abuz perturbă grav dezvoltarea sexuală a copilului şi face să existe în el o povară nejustificată de ruşine şi vinovăţie, pe care o va duce cu el în viaţa de căsătorie de mai târziu. Când calcă aceste graniţe, părinţii perturbă dezvoltarea simţământului de încredere al copilului – atât de vital pentru credinţa în Dumnezeu.

Divorţul. O declaraţie a Domnului Isus concretizează concepţia biblică referitoare la divorţ: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19,6; Marcu 10,7-9). Căsătoria este sfântă pentru că Dumnezeu este Acela care a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. De fapt, Dumnezeu este Acela care i-a unit pe soţ şi pe soţie, nu numai cuvintele omeneşti sau actul sexual. Deci El este Acela care a sigilat unirea lor. Concepţia creştină cu privire la divorţ şi recăsătorire trebuie să fie deci bazată pe concepţii biblice.

Declaraţia Domnului Isus face clar principiul Scripturii care stă la baza viziunii creştine cu privire la divorţ: intenţia lui Dumnezeu a fost ca legământul căsătoriei să fie de nedesfăcut. Când fariseii L-au întrebat dacă nepotrivirea maritală era un motiv suficient pentru divorţ, El a afirmat că modelul edenic al căsătoriei este o unire permanentă. Când ei au insistat, punând în discuţie legea lui Moise privind divorţul, El a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa” (Mat. 19,8). Isus a mers mai departe, spunând că singurul motiv legitim pentru divorţ este infidelitatea sexuală (Mat. 5,32; 19,9).

Răspunsul dat fariseilor face clar faptul că Isus avea o înţelegere mult mai profundă a fidelităţii conjugale decât ei. Din afirmaţiile Sale, din principiile referitoare la căsătorie din Vechiul şi din Noul Testament, se poate concluziona că Dumnezeu a dorit ca aceia care se căsătoresc să reflecte chipul lui Dumnezeu printr-o permanentă unire.

Nici măcar necredincioşia unuia dintre parteneri nu presupune, automat, că legătura căsătoriei trebuie să se termine în divorţ. Calea crucii încurajează o profundă pocăinţă şi iertare, scoaterea rădăcinilor de amărăciune. Chiar în cazul adulterului, prin iertare şi puterea reconciliatoare a lui Dumnezeu, partea vătămată trebuie să caute să menţină planul originar al lui Dumnezeu de la creaţie. „Vorbind din punct de vedere biblic, adulterul n-ar trebui să fie mai distructiv pentru căsătoria voastră decât orice alt păcat. […] Când sunteţi gata să iertaţi şi să renunţaţi la atitudinea ostilă, Dumnezeu va fi mai mult decât dispus să vă aducă vindecare şi să reînnoiască iubirea voastră reciprocă.”[13]

Deşi idealul divin pentru căsătorie este acela al unei uniri definitive şi pline de iubire ce continuă până la moartea unuia dintre parteneri, uneori o separare legală devine necesară din cauza unor prejudicii, cum ar fi violenţa fizică asupra partenerului sau a copilului. „În unele legislaţii civile, o astfel de separare poate fi obţinută numai prin divorţ, divorţ ce în astfel de împrejurări nu va fi condamnat. Dar o astfel de despărţire în care nu există ’infidelitate faţă de legământul conjugal’ nu îi dă niciuneia dintre părţi dreptul scripturistic de a se recăsători, decât dacă, între timp, partea cealaltă s-a căsătorit, a comis adulter sau a murit.”[14]

Pentru că legătura căsătoriei este o instituţie divină, biserica are răspunderea unică şi solemnă de a preveni divorţul, iar dacă are totuşi loc, atunci ea, biserica, trebuie să vindece, pe cât este posibil, rănile pe care acesta le-a cauzat.

Homosexualitatea. Dumnezeu i-a creat pe bărbaţi şi pe femei ca să fie diferiţi şi totuşi să se completeze unii pe alţii. Făcând acest lucru, El a orientat trăirile lor sexuale spre persoane de sex opus. Deosebirile şi complementaritatea care îi caracterizează pe oameni sunt manifestate în atracţia care apropie două persoane de sex di­ferit pentru a forma o legătură completă.

În unele cazuri, păcatul a afectat chiar şi această orientare de bază, producând un fenomen numit inversiune. În astfel de situaţii, orientarea naturală spre sexul opus este inversată, generând o orientare sexuală de bază spre persoane de acelaşi sex.

Scriptura condamnă practicile homosexuale în termeni severi (Gen. 19,4-10; cf. Iuda 7.8; Lev. 18,22; 20,13; Rom. 1,26-28; 1 Tim. 1,8-10). Practicile de acest fel produc o degenerare gravă a chipului lui Dumnezeu în bărbaţi şi femei.

Pentru că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3,23), creştinii se vor comporta în aşa fel cu cei care sunt afectaţi de această aberaţie, încât să-i salveze. Ei vor arăta atitudinea pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de femeia prinsă în adulter: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!” (Ioan 8,11). Nu numai aceia cu înclinaţii spre homosexualitate, ci toate persoanele care sunt prinse în capcana unor comportamente sau relaţiii care generează nelinişte, ruşine sau vinovăţie au nevoie de urechea plină de compasiune şi cu experienţă a unui consilier creştin. Niciun comportament nu este în afara posibilităţii de vindecare a harului lui Dumnezeu.[15]

Familia

După ce i-a creat pe Adam şi pe Eva, Dumnezeu le-a dat stăpânire asupra lumii (Gen. 1,26; 2,15). Ei au compus prima familie, prima biserică şi au marcat începutul societăţii. Astfel că societatea a fost întemeiată pe căsătorie şi familie. Pentru că erau singurii locuitori ai pământului, Dumnezeu le-a poruncit: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Gen. 1,28).

După cum arată statisticile cu privire la populaţia globului, astăzi nu mai există un pământ nepopulat care să strige să fie umplut şi stăpânit. Dar acele familii creştine care au hotărât să aducă pe lume copii au încă obligaţia de a-şi creşte copiii în cunoaştere şi temere de Dumnezeu. Înainte ca o pereche căsătorită să hotărască să facă acest lucru, trebuie să ia în consideraţie idealul lui Dumnezeu pentru familie.

Părinţii

1. Tatăl. Scriptura i-a dat soţului şi tatălui responsabilitatea de a fi capul şi preotul familiei (Col. 3,18-21; 1 Petru 3,1-8). El devine un simbol al Domnului Hristos, capul bisericii. „Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi, după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi” (Ef. 5,23-28).

După cum Domnul Hristos conduce biserica, soţul şi soţia „trebuie să fie amândoi gata să se supună unul altuia, dar Cuvântul lui Dumnezeu îi acordă întâietate judecăţii soţului” acolo unde nu este o problemă de conştiinţă.[16] În acelaşi timp, el are răspunderea de a trata personalitatea ei cu cel mai mare respect.

După cum Domnul Hristos Şi-a manifestat autoritatea cu o blândeţe care a mers până la cruce, în slujire, tot astfel soţul trebuie să conducă prin sacrificiu de sine. „Modul de conducere al Domnului Hristos este înţelept şi plin de iubire, iar atunci când soţii îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin faţă de soţiile lor, vor face uz de autoritatea lor cu aceeaşi blândeţe pe care Domnul Hristos a manifestat-o faţă de biserică. Când Duhul lui Hristos îl stăpâneşte pe soţ, atunci supunerea soţiei va avea ca rezultat numai pace şi prosperitate, deoa­rece el va cere de la ea numai ceea ce va avea ca rezultat binele ei şi în acelaşi fel în care Domnul Hristos a cerut supunere din partea bisericii. […] Soţii să studieze cuvintele Domnului Hristos nu pentru a afla cât de desăvârşită trebuie să fie supunerea soţiei, ci cum ei înşişi ar putea avea atitudinea lui Hristos şi ar putea deveni curăţaţi şi înnobilaţi, apţi pentru a fi domnul familiei lor.”[17]

Ca preot al familiei, asemenea lui Avraam, tatăl îi va strânge pe membrii familiei sale la începutul zilei şi-i va încredinţa ocrotirii lui Dumnezeu. Seara, el îi va conduce în laudă şi mulţumire pentru binecuvântările revărsate asupra lor. Acest altar familial va fi liantul ce-i ţine strâns uniţi, va fi timpul în care I se acordă prioritate lui Dumnezeu în familie.[18]

Un tată înţelept va petrece timp cu copiii săi. Un copil poate învăţa multe de la tatăl său, cum ar fi respectul şi iubirea faţă de mama sa, iubirea faţă de Dumnezeu, importanţa rugăciunii, iubirea faţă de alţi oameni, calea muncii, modestia, iubirea pentru natură şi pentru lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu. Dar, dacă tata nu este niciodată acasă, copilul este lipsit de privilegiul şi bucuria aceasta.

2. Mama. Calitatea de mamă este lucrul de pe pământ care cere cea mai strânsă colaborare cu Dumnezeu. „Împăratul pe tronul său nu are o lucrare mai înaltă de făcut decât are mama. Mama este regina familiei. În puterea ei stă modelarea caracterelor copiilor, pentru ca aceştia să fie pregătiţi pentru viaţa veşnică. Nici măcar un înger nu ar putea să primească o misiune mai înaltă; deoarece, îndeplinind această lucrare, ea Îi slujeşte lui Dumnezeu. […] Fie ca ea să înţeleagă valoarea lucrării ei şi să se doteze cu toată armura lui Dumnezeu, ca să poată rezista ispitei de a se conforma standardelor lumii. Lucrarea ei este pentru prezent şi veşnicie.”[19]

Cineva din familie trebuie să poarte responsabilitatea supremă pentru caracterul copiilor. Educarea copiilor nu trebuie făcută la voia întâmplării sau încredinţată altora, căci nimeni nu simte exact la fel pentru un copil cum simt părinţii lui. Dumnezeu a creat-o pe mamă cu capacitatea de a-l purta pe copil în propriul trup, de a-l alăpta, a-l creşte şi a-l iubi. Cu excepţia unor situaţii dificile cauzate de mari greutăţi financiare sau de faptul că este singură,[20] dacă ea acceptă, mama are unicul privilegiu de a rămâne cu copiii ei toată ziua. Ea se poate bucura de privilegiul de a colabora cu Creatorul la modelarea caracterelor lor pentru veşnicie.

„Cineva trebuie să considere familia o carieră. […] Asumarea carierei de mamă şi soţie este, în secolul al [XXI] – lea un lucru extrem de rar şi o activitate foarte solicitantă. Este un efort zadarnic? O slujbă lipsită de satisfacţii? O sclavie lipsită de demnitate? Nu, ci este cea mai captivantă posibilitate de a te împotrivi curentului, de a salva specia, de a influenţa istoria, de a face ceva care va fi simţit şi auzit în cercuri din ce în ce mai largi.”[21]

În timpul Vechiului Testament, numele unei persoane constituia o scurtă declaraţie despre persoana care-l purta. Eva şi-a primit numele după căderea în păcat. (Gen. 3,20). Pentru că ea avea să devină mama tuturor fiinţelor umane, numele ei (în ebraică chawwah) derivă din cuvântul „viu” (ebraică chay). Acesta reflectă extraordinara poziţie de onoare pe care ea o ocupă în istoria umanităţii.

Aşa după cum procrearea nu a fost un drept unic şi exclusiv nici pentru Adam, nici pentru Eva, tot la fel n-a fost nici calitatea de părinte. Aceasta trebuia să fie, de asemenea, o responsabilitate de purtat în comun. Şi aşa trebuie să fie şi acum, nu numai în naşterea de copii, ci şi în creşterea lor. Fiecare părinte are anumite responsabilităţi şi ele trebuie aduse la îndeplinire ca pentru Domnul. „Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecului este o răsplată dată de El” (Ps. 127,3).

Copiii

1. O prioritate. În afară de consacrarea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de partenerul de viaţă, părinţii nu au o responsabilitate mai înaltă decât cea faţă de copiii pe care i-au adus pe lume. Ei trebuie să pună interesele copiilor înaintea binelui şi confortului. Nu copiii au ales să vină pe lume, prin urmare trebuie să li se asigure cel mai bun start posibil în viaţă. Deoarece influenţele prenatale afectează în mod vital sănătatea spirituală, mintală şi fizică a copilului, binele lui trebuie să fie o prioritate încă dinainte de naştere.[22]

2. Iubire. Iubirea unui părinte trebuie să fie necondiţionată şi plină de sacrificiu de sine. Chiar dacă ea nu va fi niciodată în totul răsplătită, copiii trebuie să se bucure de iubire pentru a avea o bună imagine de sine şi sănătate emoţională toată viaţa. Copiii care trebuie să câştige dragostea sau care se simt respinşi, nedoriţi şi lipsiţi de importanţă vor încerca să obţină iubirea părinţilor lor prin comportamente nedorite, care ajung să se înrădăcineze şi să devină obiceiuri.[23]

Copiii care sunt siguri de iubirea părinţilor lor vor relaţiona bine cu cei din jur. Ei pot fi învăţaţi atât să dea, cât şi să primească şi că există o raţiune de a exista care trece dincolo de sine. Pe măsură ce copiii se dezvoltă şi cresc, ei pot învăţa să-I aducă slavă lui Dum­nezeu.

3. Consacrare. Părinţii creştini trebuie să-şi consacre copiii slujirii lui Dumnezeu din cele mai timpurii momente ale vieţii. Bisericile adventiste prevăd pentru o astfel de consacrare o ceremonie simplă, în care, înaintea comunităţii, părinţii Îi prezintă copilul lui Dumnezeu, în rugăciune, aşa cum Iosif şi Maria I L-au prezentat Domnului pe pruncul Isus, la templu (Luca 2,22-39). În felul acesta, copilul îşi începe viaţa ca parte a marii familii spirituale. Membrii bisericii contribuie la dezvoltarea socială şi spirituală a tânărului, ca un copil al lui Dumnezeu şi membru al trupului lui Hristos.

Cu această ocazie, părinţii se consacră şi ei lucrării de educare a copilului pe calea Domnului, astfel încât chipul lui Dumnezeu să fie oglindit în copil. Pentru a atinge această ţintă, părinţii îşi vor aduce cu regularitate copiii la Şcoala de Sabat şi la biserică, pentru ca cei mici să devină o parte din trupul lui Hristos încă de la începutul vieţii. Apoi, atunci când copilul ajunge la vârsta şcolară, părinţii şi biserica vor face orice efort pentru a-i oferi ocazia de a avea o educaţie creştină, care va alimenta mai departe iubirea copilului pentru Domnul.

4. Consecvenţă. Îndrumarea spirituală pe care o oferă părinţii este un proces continuu, de-a lungul fiecărei faze a vieţii copilului. „Să le întipăreşti [poruncile Domnului] în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere- aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (Deut. 6,7-9; 11,18).

Copilul este influenţat de atmosfera din familie. Părinţii nu pot să transmită spiritualitate numai prin rugăciunea de la altarul familial. Ea trebuie să se reverse prin continua lor încredere în Isus; trebuie manifestată în stilul lor de viaţă, în îmbrăcăminte şi chiar în felul în care este aranjată casa. Cunoaşterea lui Dumnezeu de către un părinte iubitor este vitală dezvoltării creştine a copilului.

5. Învăţând ascultarea. „Învaţă-l pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Prov. 22,6). Ce presupune această „învăţare”? Disciplina implică mult mai mult decât pedeapsă. De obicei, pedeapsa are legătură cu trecutul, pe când disciplina priveşte viitorul. Disciplina este un proces de educare, în care cel tânăr este un discipol, un ucenic al părinţilor săi în vederea instruirii, călăuzirii şi exemplului. Înseamnă învăţarea unor importante principii cum sunt: loialitatea, adevărul, echitatea, consecvenţa, răbdarea, ordinea, mila, generozitatea şi munca.

Când copiii învaţă de timpuriu să asculte automat de părinţii lor, autoritatea nu le pune nicio problemă în viaţă. Dar este de asemenea important şi tipul de ascultare învăţat. Adevărata ascultare vine nu pentru că este cerută, ci pentru că porneşte dinăuntru. Secretul acestui fel de ascultare stă în naşterea din nou.

„Cine încearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu numai dintr-un simţământ al datoriei – pentru că i se cere – nu va ajunge niciodată să aibă bucuria ascultării. El nici măcar nu ascultă cu adevărat. […] Adevărata ascultare este rezultatul unui principiu interior. Ea izvorăşte din iubirea pentru neprihănire, din iubirea pentru Legea lui Dumnezeu. Esenţa neprihănirii constă în loialitate faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta ne va determina să facem ce este drept, pentru că este drept – pentru că a face ce este drept este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu.”[24]

6. Socializarea şi dezvoltarea limbajului. Familia este cadrul special în care copiii socializează ca membri ai rasei umane, cu toate răspunderile şi privilegiile corespunzătoare. Socializarea este procesul prin care copiii învaţă deprinderile de bază cu care să se integreze în societate. Limbajul, cu toate nuanţele lui de comunicare, este una dintre primele tehnici pe care le învaţă copilul. Limbajul folosit în familie trebuie să fie atent supravegheat astfel încât să reprezinte caracterul lui Dumnezeu. Copilul trebuie să audă mereu printre membrii familiei expresii spontane de afecţiune, de laudă la adresa lui Dumnezeu.

7. Identitatea sexuală. Familia este cadrul în care, prin interacţiuni sănătoase cu bărbaţii şi femeile care compun întregul sistem al fami­liei, copiii învaţă să acţioneze ca bărbaţi şi femei în societate. Adulţii trebuie să le arate frumuseţea sexualităţii lor în dezvoltare, printr-o corectă şi potrivită informare. De asemenea, este responsabilitatea lor aceea de a-i apăra pe copii de abuzul sexual.

8. Adoptarea valorilor. Una dintre funcţiile principale de socializare ale familiei este să asigure asimilarea valorilor adoptate de familie. Valorile familiei şi conceptele religioase nu coincid întotdeauna. Părinţii pot pretinde că aderă la anumite principii religioase, dar valorile pe care ei le exemplifică înaintea copiilor pot să nu fie în armonie cu aceste principii. Este important, deci, ca părinţii să fie consecvenţi.

Familia lărgită. Căsătoria, aşa cum a conceput-o Dumnezeu, este exclusivă; familia însă nu este. Într-o societate în continuă mişcare, foarte rar mai găseşte cineva familii lărgite – bunici, fraţi, surori, veri – care să trăiască într-o strânsă şi imediată apropiere. Familia bisericii îi poate ajuta pe aceia care sunt departe de familie sau care nu au rude să cunoască adevăratul simţ al valorii şi apartenenţei. Aici şi părinţii singuri (numai mama sau numai tata) pot găsi un loc bun şi primitor, unde să-şi crească copiii cu iubire şi tandreţe. Iar biserica poate să ofere exemplele potrivite ce s-ar putea să lipsească în cămin.

Învăţând iubirea faţă de persoanele în vârstă din comunitate, copiii pot învăţa respectul. Şi aceia care sunt în vârstă pot trăi satisfacţia de a avea pe cineva mai tânăr pe care să-l iubească şi de care să se bucure. „Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţele cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum, şi puterea Ta neamului de oameni care va veni” (Ps. 71,18).

Dumnezeu le arată o consideraţie deosebită celor în vârstă, spunând: „Perii albi sunt o cunună de cinste care se găseşte pe calea neprihănirii” (Prov. 16,31). „Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijin şi să vă mântuiesc” (Is. 46,4).

În biserică, cei ce sunt singuri, necăsătoriţi, pot găsi un loc special unde să fie iubiţi şi îndrăgiţi şi unde, de asemenea, să-şi manifeste dragostea şi să-şi pună la lucru energiile. Prin lucrarea bisericii, ei pot ajunge să simtă grija lui Dumnezeu pentru ei: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea” (Ier. 31,3).

Îngrijirea atentă acordată celor în nevoie face parte din „religia curată” (Iacov 1,27; Ex. 22,22; Deut. 24,17; 26,12; Prov. 23,10; Is. 1,17). Familia bisericii are o ocazie deosebită de a le oferi un liman, un adăpost, un loc de care să aparţină, acelora care nu au o familie; ea îi poate cuprinde pe toţi membrii şi să-i integreze în unitatea deose­bită despre care Domnul Hristos a spus că va fi semnul distinctiv al creştinismului (Ioan 17,20-23).

Întoarcerea

Deoarece familia este sufletul bisericii şi al societăţii, familia creşti­nă va fi instrumentul de câştigare şi păstrare a membrilor ei lângă Hristos. Chiar ultimele versete ale Vechiului Testament sunt o profe­ţie a ceea ce va avea loc înainte de revenirea Domnului: „Iată, vi-l voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva la venirea Mea să lovesc ţara cu blestem” (Mal. 4,5.6). În timp ce astăzi multe forţe încearcă să îi scoată pe membri din sânul familiei, Dumnezeu face apel la reunire, la consolidare, la întoarcere şi la refacere. Şi acele familii care răspund la apelul Său vor avea o putere ce va dovedi adevăratul creştinism. Bisericile care sunt alcătuite din astfel de familii vor creşte, tinerii lor nu vor părăsi biserica şi vor înfăţişa înaintea lumii o imagine convingătoare a lui Dumnezeu.

[1] E. G. White, Educaţie, p. 20.

[2] A. W. Spalding, Makers of the Home (Mountain View, CA: Pacific Press, 1928), p. 58.

[3] Faptul că Adam a fost răspunzător pentru planeta Pământ este evident din faptul că Dumnezeu l-a considerat responsabil pentru păcat, deşi nu el a fost primul care a păcătuit (Gen. 3,9). De asemenea, când îi compară pe cei doi „Adami”, Noul Testament îl consideră pe primul Adam răspunzător pentru intrarea păcatului şi a morţii în lume (Rom. 5,12: 1 Cor. 15,22; vezi White, Tragedia veacurilor, p. 647).

[4] „Dumnezeu, personal, i-a dat lui Adam un tovarăş. I-a făcut ’ajutorul potrivit’ pentru el – un ajutor care să-i corespundă – care era potrivit a fi tovarăşul său şi care putea fi una cu el în iubire şi armonie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l stăpânească pe el, care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă el, ca egală, să fie iubită şi ocrotită de el” (E. G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 46).

[5] Pentru mai multe detalii despre aspectele de legământ ale căsătoriei, vezi „Marriage as Covenant” în Covenant and Marriage: Partnership and Commitment (Leader’s Notebook) (Nashville: Family Ministry Department, Sunday School Board of the Southern Baptist Convention, 1987), p. 51-60.

[6] Vezi Manualul Bisericii Adventiste, p. 150, 151; F. M. Wilcox, „Marrying Unbelievers”, Review and Herald, 2 iulie 1914, p. 9, 10; G. B. Thompson, „Marrying Unbelievers: Can Two Walk Together, Except They Be Agreed?”, Review and Herald, 31 iulie 1941, p. 2, 12-14; F. M. Wilcox, „The Marriage Relationship, Following the Divine Order”, Review and Herald, 4 mai 1944, p. 1-4; White, Mărturii, vol. 4, p. 503-508.

[7] Walter Trobisch, I Married You, (New York, N.Y: Harper and Row, 1971), p. 18.

[8] Ed Wheat, Love Life for Every Married Couple (Grand Rapids: Zondervan, 1980), p. 72.

[9] Ibidem, p. 62.

[10] White, Patriarhi şi profeţi, p. 58, 59.

[11] Vezi White, Divina vindecare, p. 361; White, Solii pentru tineret, p. 451.

[12] Vezi, de asemenea, White, Patriarhi şi profeţi, p. 145, 208, 337, 338; White, Spiritual Gifts, vol. 3, p. 104, 105, vol. 4a, 0. 86.

[13] Wheat, Love Life for Every Married Couple, p. 202. Vezi, de asemenea, „The Divorce Court or the Cross”, în Roy Hession, Forgotten Factors… An Aid to Deeper Repentance of the Forgotten Factors of Sexual Misbehavior (Fort Washington, PA: Christian Literature Crusade, 1976); Wheat, „How to Save Your Marriage Alone”, în Love Life, şi Gary Chapman, Hope for the Separated: Wounded Marriages Can Be Healed (Chicago: Moody Press, 1982).

[14] Manualul Bisericii Adventiste, p. 175.

[15] Vezi Hession, Forgotten Factors. Pentru a-i ajuta să găsească iertarea unui Dumnezeu iubitor pe cei ce nu au reuşit să se pocăiască, acest excelent volum distinge cu grijă aspectele profunde ale imoralităţii sexuale.

[16] White, Mărturii, vol. 1, p. 307. Ea scrie, de asemenea: „Noi, femeile, trebuie să nu uităm că Dumnezeu ne-a făcut să fim supuse bărbatului. El este capul, iar judecata, părerile şi raţionamentele noastre trebuie să se armonizeze, dacă este posibil, cu ale lui. Dacă nu, în Cuvântul lui Dumnezeu, îi este dată întâietate soţului, acolo unde nu este o problemă de conştiinţă. Noi trebuie să ne supunem capului” (E. G. White, Scrisoarea 5, 1861).

[17] E. G. White, Manuscrisul 17, 1891. Vezi, de asemenea, Larry Christenson, The Christian Family (Minneapolis, MN: Bethany Fellowship, 1970).

[18] Pentru idei în vederea unui altar familial plin de viaţă, vezi John and Millie Youngberg, Heart Tuning: A Guide to Better Family Worship (Inimi întoarse, rom.); Christenson, The Christian Family, p. 157-197.

[19] White, Căminul adventist, p. 231, 232.

[20] Părinţii care trebuie să-şi încredinţeze copilul în grija altcuiva trebuie să aleagă pe cineva cu valori similare cu ale lor, astfel încât să fie o deplină cooperare în creşterea copilului în ceea ce priveşte iubirea şi temerea de Dumnezeu. Părinţii ar trebui, de asemenea, să-i observe cu grijă pe ceilalţi copii în compania cărora va fi copilul lor. Vor ca fiul sau fiica lor să fie ca aceştia? Copiii învaţă atât de mult, atât de repede şi definitiv, astfel că toate aspectele îngrijirii copilului trebuie în mod conştiincios analizate.

[21] Edith Schaefer, What Is a Family? (Old Tappan, NJ: Fleming H. Revell Co., 1975), p. 47.

[22] Vezi White, Hristos, Lumina lumii, 512; White, Căminul adventist, p. 255-259.

[23] Vezi Gary Smalley and John Trent, The Blessing (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1986). Autorii prezintă cu grijă modul în care manifestarea sau reţinerea de către părinţi a iubirii necondiţionate este cheia binelui emoţional şi psihologic al copilului în creştere.

[24] White, Parabolele Domnului Hristos, p. 97.