În ceruri, există un Sanctuar – adevăratul tabernacul, ridicat nu de om, ci de Domnul. În el, Domnul Hristos slujeşte în favoarea noastră, punând la dispoziţia credincioşilor beneficiile jertfei Sale ispăşitoare, aduse o dată pentru toţi, pe cruce. El Şi-a preluat funcţia de Mare-Preot al nostru şi Şi-a început lucrarea de mijlocire în momentul înălţării Sale. În anul 1844, la sfârşitul perioadei profetice de 2.300 de zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a slujirii Sale ispăşitoare. Aceasta este o lucrare a judecăţii de cercetare, care este o etapă a eliminării definitive a tuturor păcatelor, simbolizată prin curăţarea sanctuarului ebraic din vechime în Ziua de Ispăşire. În acel serviciu simbolic, sanctuarul era curăţat cu sângele animalelor jertfite, dar lucrurile cereşti sunt purificate cu sacrificiul desăvârşit al sângelui lui Isus Hristos. Judecata de cercetare le descoperă fiinţelor cereşti care dintre cei morţi dorm în Hristos şi, astfel, în El, sunt socotiţi vrednici de a avea parte de prima înviere. Ea arată, de asemenea, care dintre cei vii sunt în Hristos, păzind poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus Hristos şi, în El, prin urmare, sunt gata pentru înălţarea în împărăţia Sa cea veşnică. Această judecată justifică dreptatea lui Dumnezeu în salvarea acelora care cred în Isus. Ea declară că aceia care I-au rămas loiali lui Dumnezeu vor primi împărăţia. Terminarea acestei lucrări a Domnului Hristos va marca încheierea timpului de probă al omenirii, înaintea celei de a doua veniri a Domnului Hristos. (Evrei 8,1-5; 4,14-16; 9,11-28; 10,19-22; 1,3; 2,16.17; Dan. 7,9-27; 8,13.14; 9,24-27; Num. 14,34; Ezech. 4,6; Lev. 16; Apoc. 14,6.7; 20,12; 14,12; 22,12.)

Ceasul jertfei de seară soseşte. Preotul stă în curtea templului din Ierusalim, gata de a aduce un miel ca jertfă. În timp ce ridică mâna şi cuţitul ca să înjunghie animalul, pământul se cutremură. Speriat, el dă drumul cuţitului şi mielul scapă. Peste vuietul cutremu­rului, preotul aude un sfâşiat puternic, în timp ce o mână nevăzută rupe perdeaua din templu de sus în jos.

În partea opusă a cetăţii, nori negri cuprind o cruce. Când Isus, Mielul Pascal al lui Dumnezeu, strigă: „S-a sfârşit!”, El moare pentru păcatele lumii.

Simbolul a întâlnit realitatea simbolizată. S-a produs exact evenimentul prefigurat prin serviciile de la templu de-a lungul veacurilor. Mântuitorul Şi-a îndeplinit jertfa ispăşitoare şi, pentru că reprezenta­rea simbolică a întâlnit arhetipul, ritualurile ce prefigurau acest sa­crificiu au fost înlăturate. De aceea a fost sfâşiată perdeaua, a căzut cuţitul şi a scăpat mielul.

Dar mai este încă mult din istoria mântuirii. Ea merge dincolo de cruce. Învierea Domnului Isus şi înălţarea Lui la cer îndreaptă atenţia noastră spre Sanctuarul din ceruri, unde El nu mai slujeşte ca Miel, ci ca Preot. Jertfa adusă o dată pentru totdeauna a fost oferită (Evrei 9, 28); acum, El face posibil ca toţi oamenii să beneficieze de această jertfă ispăşitoare.

Sanctuarul din ceruri

Dumnezeu i-a dat instrucţiuni lui Moise să construiască primul sanctuar, ca loc al şederii Sale pământeşti (Ex. 25,8), ce a funcţionat sub primul (vechiul) legământ (Evr. 9,1). Acesta era un loc în care oamenii erau învăţaţi calea mântuirii. Cam 400 de ani mai târziu, templul permanent de la Ierusalim, construit de împăratul Solomon, a înlocuit tabernaculul portabil al lui Moise. După ce Nabucodonosor a distrus acest templu, exilaţii care s-au întors din captivitatea babiloniană au înălţat cel de-al doilea templu, pe care Irod cel Mare l-a înfrumuseţat şi pe care romanii l-au distrus în anul 70 d.Hr.

Noul Testament exprimă faptul că noul legământ are şi el un sanctuar – unul care este în ceruri. În el, Domnul Hristos slujeşte ca Mare-Preot „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evr. 8,1). Acest Sanctuar este „adevăratul cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (vers. 2).[1] La Muntele Sinai, lui Moise i-a fost arătat „chipul”, copia sau modelul în miniatură al Sanctuarului ceresc (vezi Ex. 25,9.40).[2] Scriptura numeşte sanctuarul pe care el l-a construit „chipurile [copiile] lucrurilor care sunt în ceruri”, „chipul adevăratului locaş de închinare” (Evr. 9,23.24). Sanctuarul pământesc şi slujbele lui ne ajută deci să înţelegem rolul Sanctuarului ceresc.

Scriptura vorbeşte în multe locuri despre existenţa unui Sanctuar sau Templu ceresc (Ps. 11,4; 102,19; Mica 1,2.3).[3] În viziune, Ioan a putut observa Sanctuarul ceresc. El îl descrie ca „Templul cortului mărturiei din cer” (Apoc. 15,5) şi „Templul lui Dumnezeu care este în cer” (Apoc. 11,19). Acolo, el a văzut obiectele după care au fost făcute piesele ce mobilează Locul Sfânt din sanctuarul pământesc, de exemplu, cele şapte sfeşnice (Apoc. 1,12) şi un altar al tămâierii (Apoc. 8,3). El a văzut acolo şi chivotul legământului, care era asemenea aceluia din Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc (Apoc. 11,19).

Altarul ceresc al tămâierii este aşezat înaintea tronului lui Dumnezeu (Apoc. 8,3; 9,13), care este în Templul ceresc al lui Dumnezeu (Apoc. 4,2; 7,15; 16,17). În felul acesta, scena tronului lui Dumnezeu din ceruri (Dan. 7,9.10) are loc în Templul sau Sanctuarul ceresc. Din acest motiv, judecăţile finale se desfăşoară în cadrul Templului lui Dumnezeu (Apoc. 15,5-8).

Este deci clar faptul că Sfânta Scriptură prezintă Sanctuarul ceresc ca pe un loc real (Evr. 8,2), şi nu ca o metaforă sau ceva abstract.[4]

Sanctuarul ceresc este, în primul rând, locul şederii lui Dum­nezeu.

Slujirea în Sanctuarul ceresc

Solia sanctuarului a fost o solie a mântuirii. Dumnezeu a folosit slujbele de aici pentru a vesti Evanghelia (Evr. 4,2). Slujbele din sanctuarul pământesc au fost un „simbol” (parabole – în lb. greacă) „o asemănare pentru vremurile de acum, până la prima venire a Domnului Hristos” (Evr. 9,9.10). „Prin simbol şi ritual, Dumnezeu Şi-a propus să îndrepte credinţa lui Israel asupra jertfei şi slujbei preoţeşti a Răscumpărătorului lumii, ’Mielul lui Dumnezeu’ care avea să ridice păcatul lumii” (Gal. 3,23; Ioan 1,29).[5]

Sanctuarul ilustra trei faze ale lucrării de slujire a Domnului Hristos: (1) jertfa înlocuitoare; (2) mijlocirea preoţească; (3) judecata finală.

Jertfa înlocuitoare. Fiecare jertfă adusă la sanctuar simboliza moartea Domnului Isus pentru iertarea păcatelor, dovedind adevărul că, „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evr. 9,22). Aceste jertfe ilustrează următoarele adevăruri:

1. Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Pentru că păcatul este o răzvrătire profund înrădăcinată împotriva a tot ce este bun, curat şi sfânt, el nu poate fi ignorat. „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23).

2. Moartea înlocuitoare a Domnului Hristos. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi…dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Is. 53,6). „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15,3).

3. Dumnezeu Se îngrijeşte de jertfa ispăşitoare. Jertfa aceasta este „Hristos Isus; pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire” (Rom. 3,24.25). „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5,21). Hristos, Răscumpărătorul, a luat asupra Lui sentinţa păcatului. De aceea, „Hristos a fost tratat cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El nu contribuise cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi nu contribuisem cu nimic. El a suferit moartea, care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa, care era a Lui. ‘Prin rănile Lui suntem tămăduiţi’” (Is. 53,5).[6]

Jertfele de la sanctuarul pământesc erau repetative. Asemenea unei povestiri, acest ritual-parabolă al răscumpărării era povestit şi repovestit, an după an. Prin contrast, Arhetipul – moartea ispăşitoare reală a Domnului nostru – a avut loc la Calvar o dată pentru totdeauna (Evrei 9,26-28; 10,10-14).

Pe cruce, pedeapsa pentru păcatul omenesc a fost pe deplin suportată. Dreptatea divină a fost satisfăcută. Din perspectivă legală, lumea a fost readusă în graţia lui Dumnezeu (Rom. 5,18). Ispăşirea, sau împăcarea, a fost desăvârşită la cruce, aşa cum fusese prefigurată de jertfe, şi astfel credinciosul pocăit se poate încrede în lucrarea săvârşită de Domnul nostru.[7]

Mijlocirea preoţească. Dacă jertfa a făcut ispăşire pentru păcat, de ce mai era nevoie de un preot?

Rolul preotului atrăgea atenţia asupra nevoii de mijlocire între păcătoşi şi Dumnezeul cel Sfânt. Mijlocirea preoţească dezvăluie gravitatea păcatului şi înstrăinarea pe care el o produce între un Dumnezeu fără păcat şi o creatură păcătoasă. „Aşa după cum fiecare jertfă prefigura moartea Domnului Hristos, tot astfel fiecare preot prefigura lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos ca Mare-Preot în Sanctuarul ceresc. ‘Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos’ (1 Tim. 2,5)”.[8]

1. Mijlocitor şi ispăşire. Aplicarea sângelui ispăşitor în timpul lucrării de mijlocire a preotului era considerată o formă de ispăşire (Lev. 4,35). În unele limbi germanice, între care şi limba engleză, sensul termenului „ispăşire” implică şi ideea de reconciliere între două părţi înstrăinate. După cum moartea ispăşitoare a Domnului Hristos a împăcat lumea cu Dumnezeu, tot astfel mijlocirea Sa – sau aplicarea meritelor vieţii Sale fără păcat şi ale morţii înlocuitoare – face din ispăşire, sau împăcarea cu Dumnezeu, o realitate personală pentru credincios.

Preoţia levitică ilustrează lucrarea mântuitoare pe care Domnul Hristos a continuat-o de la moartea Sa. Marele nostru Preot slujeşte „la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri”, acţionând ca „slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evr. 8,1.2).

Sanctuarul ceresc este marele centru de comandă, unde Domnul Hristos Îşi desfăşoară slujirea preoţească pentru salvarea noastră. El este în stare „să-i mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evr. 7,25). De aceea, noi suntem încurajaţi să ne apro­piem cu „deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evr. 4,16).

În sanctuarul pământesc, preoţii aduceau la îndeplinire două slujbe distincte – o slujbă zilnică, în Locul Sfânt (Sfânta sau prima despărţitură) (vezi cap. 4 al cărţii de faţă) şi slujirea anuală, în Locul Preasfânt (Sfânta Sfintelor sau a doua despărţitură). Aceste slujbe ilustrează lucrarea preoţească a Domnului Hristos.[9]

2. Slujirea în Locul Sfânt. Lucrarea preoţească din Locul Sfânt al sanctuarului putea fi caracterizată ca o lucrare de mijlocire, iertare, împăcare şi refacere. Fiind o lucrare continuă, aceasta asigura accesul continuu la Dumnezeu, prin preot.[10] Ea simboliza adevărul că păcătosul pocăit are acces imediat şi continuu înaintea lui Dumnezeu, prin slujba preoţească a Domnului Hristos ca Mediator (Ef. 2,18; Evr. 4,14-16; 7,25; 9,24; 10,19-22).

Când păcătosul pocăit[11] venea la sanctuar cu jertfa, el punea mâinile pe capul animalului nevinovat şi îşi mărturisea păcatul. Acest act transmitea, în mod simbolic, păcatul său şi pedeapsa pentru el asupra animalului. Ca rezultat, omul obţinea iertarea de păcate.[12] După cum afirmă Enciclopedia iudaică, „punerea mâinilor pe capul celui ce urmează să fie sacrificat este un ritual obişnuit prin care se realizează substituirea şi transferul păcatelor”. „În fiecare jertfă adusă există ideea substituirii, animalul ia locul omului păcătos.”[13]

Sângele jertfei pentru păcat era aplicat în una dintre cele două modalităţi: a) Dacă era dus în Sfânta, era stropit înaintea perdelei dinăuntru şi pus pe coarnele altarului tămâierii (Levitic 4,6.7.17.18); b) Dacă nu era dus în sanctuar, atunci era pus pe coarnele altarului arderii de tot, ce se afla în curte (Lev. 4,25.30). În cazul acesta, preotul mânca o parte din carnea jertfei aduse (Lev. 6,25.26.30). Şi într-un caz, şi în altul, participanţii înţelegeau că păcatele lor şi răspunderea pentru ele erau transferate asupra sanctuarului şi asupra preoţiei lui.[14]

„În acest ritual ilustrativ, sanctuarul îşi asuma vina şi responsabilitatea păcătosului – cel puţin pentru moment – atunci când cel pocăit aducea o jertfă pentru păcat, mărturisindu-şi greşelile. El pleca de acolo iertat, asigurat de faptul că Dumnezeu l-a primit. Astfel, în experienţa reală, simbolizată prin aceste ritualuri, atunci când un păcătos este atras, prin pocăinţă, de Duhul Sfânt să-L accepte pe Hristos ca Domn şi Mântuitor personal, Domnul Hristos ia asupra Sa păcatele şi răspunderea pentru ele. Păcătosul este iertat, fără nicio plată. Hristos este Garantul credinciosului, precum şi Înlocuitorul lui.”[15]

Atât în simbol, cât şi în realitate, lucrarea săvârşită în Sfânta se concentrează în principal asupra individului. Lucrarea preoţească a Domnului Hristos îi asigură păcătosului iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu (Evr. 7,25). „De dragul Domnului Hristos, Dumnezeu îl iartă pe păcătosul pocăit, îi acordă caracterul neprihănit şi ascultarea Fiului Său, îi iartă păcatele şi îi înscrie numele în cartea vieţii, consi­de­rându-l ca pe unul dintre fiii Săi (Ef. 4,32; 1 Ioan 1,9; 2 Cor. 5,21; Rom. 3,24; Luca 10,20). Şi, atâta vreme cât credinciosul rămâne în Hristos, harul spiritual este mijlocit pentru el de către Domnul nostru, prin Duhul Sfânt, astfel încât el se maturizează spiritual şi dezvoltă virtuţi şi însuşiri care reflectă caracterul divin (2 Petru 3,18; Gal. 5,22.23).”[16]

Slujirea în Sfânta îi aduce credinciosului îndreptăţirea şi sfinţirea.

Judecata finală. Evenimentele din Ziua Ispăşirii ilustrează cele trei faze ale judecăţii finale a lui Dumnezeu. Acestea sunt: (1) judecata de dinaintea mileniului (menţionată de obicei ca judecata de cercetare), care mai este numită şi judecata preadventă; (2) judecata din timpul mileniului; (3) judecata executivă, care are loc la sfârşitul mileniului.

1. Slujirea din Sfânta Sfintelor. A doua parte a slujbei preoţeşti se concentrează asupra sanctuarului, gravitând în jurul purificării sanctuarului şi a poporului lui Dumnezeu. Acest tip de slujbă care se concentra în Sfânta Sfintelor şi pe care numai marele-preot o putea aduce la îndeplinire, era limitată la o singură zi a anului religios.

Curăţarea sanctuarului cerea doi ţapi – unul pentru Dumnezeu şi altul de trimis (Azazel, în ebraică). Sacrificând ţapul pentru Dumnezeu, marele-preot făcea „ispăşirea pentru sfântul locaş [de fapt, Sfânta Sfintelor, în acest capitol], pentru cortul întâlnirii [Sfânta] şi pentru altar [cel din curte]” (Lev. 16,20; cf. 16,16-18).

Luând sângele ţapului pentru Dumnezeu, care reprezenta sângele lui Hristos, şi ducându-l în Sfânta Sfintelor, marele-preot îl aplica în mod direct, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, pe tronul harului, sau milostivitorul – capacul chivotului, conţinând cele Zece Porunci – pentru a satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Acest act simboliza preţul nespus de mare pe care Domnul Hristos avea să-L plătească pentru păcatele noastre, făcând astfel cunoscut cât de doritor este Dumnezeu să-l împace pe poporul Său cu Sine(2 Cor. 5,19). Apoi, preotul punea acest sânge pe altarul tămâierii, care, în fiecare zi a anului, fusese stropit cu sânge, reprezentând păcatele mărturisite. Prin aceasta, marele-preot făcea ispăşire pentru sanctuar, ca şi pentru popor, şi realiza astfel curăţarea şi a unuia, şi a altuia (Lev. 16,16-20.30-33).

Planul Sanctuarului ebraic

În continuare, reprezentându-L pe Domnul Hristos ca Mijlocitor, marele-preot lua asupra sa păcatele care mânjiseră sanctuarul şi le transfera asupra ţapului pentru Azazel, care era viu şi care apoi era dus departe de tabăra poporului lui Dumnezeu. Acest act îndepărta păcatele poporului, care, în mod simbolic, fuseseră transferate de la credincioşii pocăiţi asupra sanctuarului, prin sângele sau carnea jertfelor, în cadrul slujbei zilnice de iertare. În acest fel, sanctuarul era purificat şi pregătit pentru lucrarea de slujire a unui nou an (Lev. 16,16-20.30-33).[17] Şi, în felul acesta, toate lucrurile erau puse în rânduială între Dumnezeu şi poporul Său.[18]

Deci, Ziua Ispăşirii ilustrează procesul de judecată, care are în ve­dere eradicarea păcatului. Ispăşirea adusă la îndeplinire în această zi „prefigura aplicarea finală a meritelor Domnului Hristos spre a îndepărta pentru veşnicie prezenţa păcatului şi a realiza deplina îm­pă­care a universului, sub o unică şi armonioasă conducere – aceea a lui Dumnezeu.”[19]

2. Azazel, ţapul de trimis. Cuvântul „Azazel” este o transliterare din ebraicul azazel, cu origine şi semnificaţie incerte. Expresia folosită adesea „ţapul de trimis” provine din termenul latin caper emissarius din Vulgata. În Levitic 16,27 el mai este numit „ţapul ispăşitor”.[20] O cercetare atentă a capitolului 16 al cărţii Levitic scoate la iveală faptul că Azazel îl reprezintă pe Satana, nu pe Hristos, aşa cum au gândit unii. Argumentele care susţin această interpretare sunt următoarele: (1) „Ţapul de trimis nu era sacrificat ca jertfă şi astfel nu putea fi folosit ca mijloc de obţinere a iertării. Căci ’fără vărsare de sânge, nu este iertare’ (Evr. 9,22). (2) Sanctuarul era curăţat în întregime prin sângele ţapului pentru Domnul, înainte ca ţapul de trimis să fie introdus în ritual (Lev. 16,20). (3) Pasajul tratează ţapul de trimis ca pe o fiinţă personală care este în opoziţie cu Dumnezeu (Levitic 16,8 citit ad litteram spune: „Unul pentru Yahweh şi celălalt pentru Azazel”). Astfel deci, în cadrul parabolei sanctuarului, este mult mai potrivit să vedem în ţapul pentru Domnul un simbol al Domnului Hristos şi în ţapul de trimis – Azazel – un simbol al lui Satana.” [21]

3. Diferitele faze ale judecăţii. Ritualul ţapului de trimis din Ziua Ispăşirii făcea trimitere la un moment dincolo de Calvar, la sfârşitul istoriei păcatului – îndepărtarea păcatului şi a lui Satana. „Întreaga responsabilitate pentru păcat va fi pusă asupra lui Satana, generatorul lui şi instigatorul. Satana şi urmaşii săi, precum şi toate efectele păcatului, vor fi îndepărtate din univers prin distrugere. Ispăşirea prin judecată va aduce deci o deplină împăcare şi armonie în univers (Ef. 1,10). Acesta este obiectivul pe care a doua şi ultima fază a lucrării preoţeşti a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc îl va realiza.”[22] Această judecată are în vedere reabilitarea finală a lui Dumnezeu înaintea universului.[23]

Ziua Ispăşirii ilustra cele trei faze ale judecăţii finale.

a. Îndepărtarea păcatelor din sanctuar are legătură cu prima fază a judecăţii, judecata de cercetare sau judecata pread­ventă. Aceasta „se concentrează asupra numelor scrise în cartea vieţii, aşa cum Ziua Ispăşirii se concentra asupra îndepărtării din sanctuar a păcatelor mărturisite de păcă­toşii pocăiţi. Credincioşii falşi vor fi îndepărtaţi; credinţa adevăraţilor credincioşi şi unirea lor cu Hristos vor fi reconfirmate înaintea universului loial faţă de Dumnezeu, iar consemnările păcatelor vor fi şterse.”[24]

b. Trimiterea ţapului în pustie simbolizează întemniţarea lui Satana pentru o mie de ani pe acest pământ pustiit, perioadă ce începe la a Doua Venire şi coincide cu a doua fază a judecăţii finale, care are loc în ceruri (Apoc. 20,4; 1 Cor. 6,1-3). Această judecată din timpul mileniului cuprinde o reluare a judecării celor nelegiuiţi şi va fi spre folosul celor răscumpăraţi, dându-le posibilitatea să înţeleagă modul în care Dumnezeu tratează păcatul şi pe cei care n-au fost mântuiţi. Ea va răspunde la toate întrebările pe care cei mântuiţi le pot avea despre mila şi dreptatea lui Dumnezeu (vezi cap. 27 al cărţii de faţă).

c. Tabăra care devenea curată simbolizează rezultatele celei de a treia faze a judecăţii – cea executivă – când focul îi va nimici pe nelegiuiţi şi va curăţa pământul (Apoc. 20,11-15; Mat. 25,31- 46; 2 Petru 3,7-13; vezi şi capitolul 27 al cărţii de faţă).

Sanctuarul ceresc în profeţie

În discuţia de mai sus, ne-am concentrat atenţia asupra sanctuarului din perspectiva simbol-realitate. Acum vom privi asupra lui din perspectivă profetică.

Ungerea Sanctuarului ceresc. Cele 70 de săptămâni din Da-­niel 9 fac referire la inaugurarea lucrării preoţeşti a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc. Unul dintre ultimele evenimente care trebuiau să aibă loc în timpul celor 490 de ani era „ungerea Sfântului sfinţilor” (Dan. 9,24 – vezi capitolul 4 al cărţii de faţă). Ebraicul qodeş qodeşim a fost tradus cu „Sfântul sfinţilor”, dar sensul este acela de „Sfânta Sfintelor”. Ar fi deci mai bine ca expresia în discuţie să fie tradusă prin „ungerea Sfintei Sfintelor” sau „ungerea Locului Preasfânt”.

După cum, în timpul inaugurării sanctuarului pământesc, acesta a fost uns cu ulei sfânt spre a-l consacra pentru slujbele care se oficiau în el, tot astfel, la inaugurarea lui, Sanctuarul ceresc trebuia să fie uns pentru a fi consacrat lucrării de mijlocire a Domnului Hristos. La înălţarea la cer, imediat după moartea şi învierea Sa (Dan. 9,27)[25], Domnul Hristos Şi-a început lucrarea ca Mare-Preot şi Mijlocitor.

Curăţarea Sanctuarului ceresc. Vorbind despre curăţarea Sanctuarului ceresc, Epistola către Evrei spune: „Şi, după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri [sanctuarul pământesc] au trebuit curăţate în felul acesta [cu sângele animalelor], trebuia ca însăşi lucrurile cereşti [Sanctuarul ceresc] să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea” (Evr. 9,22.23)

Diferiţi comentatori au interpretat această învăţătură biblică. Henry Alford remarca faptul că „însuşi cerul avea nevoie de purificare, şi a obţinut-o, prin sângele ispăşitor al Domnului Hristos”.[26] B. F. Westcott comenta: „Se poate spune că până şi ’lucrurile cereşti’, în măsura în care întruchipează condiţiile viitoare ale vieţii omului, au contractat, prin căderea în păcat, ceva ce cerea curăţare”. Sângele Domnului Hristos a fost acela, spunea el, care a făcut posibilă „curăţarea arhetipului ceresc al sanctuarului pământesc.”[27]

După cum păcatele poporului lui Dumnezeu erau puse, prin credinţă, asupra jertfei pentru păcat şi apoi transferate în mod simbolic asupra sanctuarului pământesc, tot astfel, sub noul legământ, păcatele mărturisite ale celui pocăit sunt aşezate, prin credinţă, asupra Domnului Hristos.[28]

Şi, după cum, în simbolica Zi a Ispăşirii, prin purificarea sanctuarului pământesc se îndepărtau păcatele acumulate acolo, tot astfel Sanctuarul ceresc este curăţat prin îndepărtarea definitivă a păcatelor consemnate în cărţile cerului. Dar, înainte ca în aceste cărţi să nu mai rămână niciun păcat, ele vor fi examinate, pentru a se stabili cine, prin pocăinţă şi credinţă în Hristos, este îndreptăţit să intre în împărăţia Sa cea veşnică. Purificarea Sanctuarului ceresc, deci, implică o lucrare de cercetare sau judecată,[29] care era reflectată pe deplin în natura Zilei de Ispăşire ca zi de judecată.[30] Această judecată, care ratifică hotărârea cu privire la cine va fi mântuit şi cine va fi pierdut, trebuie să aibă loc înainte de a Doua Venire, pentru că atunci Domnul Hristos Se întoarce aducând răsplata Sa, „ca să dea fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22,12). Tot atunci se va răspunde acuzaţiilor lui Satana (cf. Apoc. 12,10).

Toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat şi, prin credinţă, au făcut apel la sângele jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos au primit iertare. Când numele lor ajung să fie luate în discuţie la această judecată şi ei sunt găsiţi îmbrăcaţi cu haina neprihănirii Domnului Hristos, păcatele lor sunt şterse şi ei sunt socotiţi vrednici de viaţa veşnică (Luca 20,35). „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apoc. 3,5).

Profetul Daniel dezvăluie natura acestei judecăţi de cercetare. În timp ce puterea apostată, simbolizată de cornul cel mic, îşi continuă lucrarea blasfemiatoare şi persecutoare împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său de pe pământ (Dan. 7,8.20.21.25), scaunele de domnie sunt aşezate şi Dumnezeu prezidează judecata finală. Această judecată are loc în sala tronului din Sanctuarul ceresc şi la ea participă mulţimi de martori cereşti. Când Curtea ia loc, se deschid cărţile, aceasta însemnând începutul procedurii de cercetare (Daniel 7,9.10). Numai după această judecată puterea apostată este nimicită (Dan. 7,11).[31]

Timpul judecăţii. Atât Domnul Hristos, cât şi Tatăl sunt implicaţi în judecata de cercetare. Înainte să Se întoarcă pe pământ, pe „norii cerului”, Domnul Hristos, ca „Fiu al omului”, vine „pe norii cerului” la „Cel îmbătrânit de zile”, Dumnezeu Tatăl, şi stă înaintea Lui (Dan. 7,13). Încă de la înălţarea Sa, Domnul Hristos a acţionat ca Mare-Preot, ca Mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei 7,25). Dar, de data aceasta, El vine să-Şi primească împărăţia (Dan. 7,14).

1. Umbrirea lucrării preoţeşti a Domnului Hristos. Daniel 8 ne vorbeşte despre lupta dintre bine şi rău şi triumful final al lui Dumnezeu. Acest capitol exprimă faptul că între începutul lucrării Domnului Hristos ca Mare-Preot şi curăţarea Sanctuarului ceresc, o putere pământească va pune în umbră lucrarea Domnului Hristos.

Berbecul din această viziune reprezintă Imperiul Medo-Persan (Dan. 8,2) – cele două coarne, cu cel mai mare fiind cel din urmă, ilustrează în mod clar cele două faze ale acestui imperiu, latura dominantă persană apărând ultima. Aşa cum a profetizat Da­niel, această putere orientală şi-a extins influenţa spre „apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi” „şi a devenit mare” (Dan. 8,4).

Ţapul venind de la Apus simbolizează Grecia, cu marele corn, „cel dintâi împărat” al ei, reprezentându-l pe Alexandru cel Mare (Dan. 8,21). Venind din vest, Alexandru înfrânge cu repeziciune Persia. Apoi, la numai câţiva ani după moartea sa, imperiul i-a fost împărţit în „patru împărăţii” (Dan. 8,8.22): regatele lui Casandru, Seleuc, Lisimah şi Ptolemeu.

La „sfârşitul stăpânirii lor” (Dan. 8,23), cu alte cuvinte, spre sfârşitul Imperiului Grec divizat, se va ridica „un corn mic” (Daniel 8,9). Unii consideră că Antioh Epifanul, un împărat sirian care a domnit peste Palestina pentru o scurtă perioadă de timp, în secolul al II-lea î.Hr., ar fi împlinit această parte a profeţiei. Alţii, între care mulţi reformatori, au identificat acest corn mic cu Roma, în cele două faze ale ei, păgână şi papală. Această ultimă interpretare împlineşte în mod exact descrierea făcută de Daniel, pe când cealaltă, nu.[32] Să reţinem următoarele puncte:

a .Puterea cornului mic se întinde de la prăbuşirea Greciei până la „vremea sfârşitului” (Dan. 8,17). Numai Roma păgână şi papală întruneşte această specificaţie temporală.

b. Profeţiile din Daniel, capitolele 2, 7 şi 8 sunt paralele (vezi schiţa profeţiilor paralele de la finalul acestui capitol). Cele patru metale ale chipului din Daniel 2 şi cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă aceleaşi imperii mondiale: Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Atât picioarele de fier şi lut, cât şi cele zece coarne ale celei de-a patra fiare reprezintă divizarea Imperiului Roman – acele state ce vor continua să existe până la cea de a Doua Venire. Să reţinem că ambele profeţii arată spre Roma ca fiind succesoarea Greciei şi ca fiind ultimul imperiu înainte de a Doua Venire şi judecata finală. Cornul cel mic din Daniel 8 se potriveşte perfect în această schemă – Roma urmează Greciei şi este nimicită în mod supranatural sau „zdrobită fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 8,25; cf. Dan. 2,34).[33]

c. Medo-Persia este numită „mare”; Grecia este descrisă ca fiind „foarte mare”, iar despre cornul cel mic se spune că „s-a mărit nespus de mult” (Dan. 8,4.8.9). Roma, unul dintre cele mai mari imperii ale lumii, corespunde acestei descrieri.

d. Numai Roma şi-a extins dominaţia spre sud (Egipt), spre est (Macedonia şi Asia Mică) şi „spre ţara cea minunată” (Palestina), exact aşa cum a spus profeţia (Dan. 8,9).

e. Roma s-a ridicat împotriva „căpeteniei oştirii”, a „Domnului domnilor” (Dan. 8,11.25), care nu este altul decât Domnul Isus Hristos. „Împotriva Lui şi a poporului Său, ca şi împotriva Sanctuarului, puterea Romei a dus una dintre cele mai uimitoare lupte. Această descriere acoperă atât faza păgână, cât şi pe cea papală a Romei. În timp ce Roma păgână s-a împotrivit Domnului Hristos şi a distrus efectiv templul din Ierusalim, Roma papală a pus în umbră, în mod real, lucrarea preoţească de mijlocire a Domnului Hristos în favoarea păcătoşilor din Sanctuarul ceresc (vezi Evr. 8,1.2), prin substituirea cu o preoţie ce susţine că oferă iertare prin mijlocirea oamenilor.”[34] (Vezi capi­tolul 13 al cărţii de faţă). Această putere apostată avea să se bucure de oarecare succese, pentru că ea „a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început” (Dan. 8,12).

2. Timpul restaurării, curăţării şi judecării. Dumnezeu nu avea să permită ca umbrirea adevărului cu privire la slujba de Mare-Preot a Domnului Hristos să meargă la infinit. Prin bărbaţi şi femei credincioşi şi cu temere de Dumnezeu, El a reînviorat cauza Sa. Redescoperirea parţială, din timpul Reformei, a rolului Domnului Hristos de Mijlocitor al nostru, a determinat un mare reviriment în lumea creştină. Şi totuşi, mai era încă mult adevăr de descoperit despre lucrarea Domnului Hristos în ceruri.

Viziunea lui Daniel arăta că rolul Domnului Hristos de Mare-Preot al nostru avea să dobândească o semnificaţie decisivă către „vremea sfârşitului” (Dan. 8,17), când El va începe lucrarea specială de curăţare şi judecată, pe lângă continua Sa lucrare de mijlocire (Evr. 7,25).[35] Viziunea precizează momentul când Domnul Hristos trebuia să înceapă această lucrare din ziua arhitipală de ispăşire – lucra­rea judecăţii de cercetare (Dan. 7) şi curăţarea sanctuarului: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţat” (Dan. 8,14).[36] Pentru că viziunea se referea la vremea sfârşitului, sanctuarul despre care ea vorbeşte nu poate fi sanctuarul pământesc – deoarece acesta a fost distrus în anul 70 d.Hr. Profeţia trebuie să se refere astfel la Sanctuarul noului legământ, din ceruri – locul în care Domnul Hristos slujeşte pentru mântuirea noastră.

Ce sunt cele 2.300 de zile sau „2.300 de seri şi dimineţi” cum spune originalul ebraic?[37] După Geneza 1, o „seară şi o dimineaţă” este o zi. Aşa cum am văzut în capitolele 4 şi 12 ale acestei cărţi, o perioadă de timp într-o profeţie simbolică este, de asemenea, simbolică: o zi profetică reprezintă un an. Astfel, aşa cum mulţi creştini au crezut în decursul secolelor, cele 2.300 de zile din Daniel 8 înseamnă 2.300 de ani literali.[38]

a. Daniel 9, cheia pentru a descifra Daniel 8. Dumnezeu l-a însărcinat pe îngerul Gabriel să-l facă pe Daniel să înţeleagă viziunea (Dan. 8,16). Dar aceasta a avut ca efect un şoc atât de puternic asupra lui Daniel, care s-a îmbolnăvit şi Gabriel a trebuit să-şi întrerupă explicarea. La terminarea capitolului, Daniel remarcă: „Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu ştia [şi nu puteam să o înţeleg – RSV]” (Dan. 8,27).
Din cauza acestei întreruperi, Gabriel a fost nevoit să-şi amâne explicaţia cu privire la factorul timp – singurul aspect al viziunii pe care el nu-l explicase încă. Daniel 9 descrie revenirea lui Gabriel ca să-şi îndeplinească această obligaţie. Daniel 8 şi 9 sunt deci legate, capitolul 9 fiind cheia pentru descifrarea tainei celor 2.300 de zile.[39] Când Gabriel a apărut, el i-a spus lui Daniel: „Eu vin să-ţi dau pricepere să înţelegi… ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia” (Dan. 9,23). Aici el se referă din nou la viziunea celor 2.300 de zile. Dorinţa lui de a explica elementele temporale ale viziunii din Daniel 8 face clar motivul pentru care îşi începe explicaţia cu profeţia celor 70 de săptămâni.

Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, au fost „hotărâte” (alte traduceri spun „decretate”) pentru iudei şi Ierusalim (Dan. 9,24). Verbul ebraic folosit aici este chathak. Deşi acest verb este folosit numai o dată în Sfânta Scriptură, sensul lui poate fi înţeles din alte izvoare ebraice.[40] Cunoscutul dicţionar ebraic-englez al lui Gesenius arată că, în sensul lui propriu, acest cuvânt înseamnă „a tăia” sau „a împărţi”.[41]

În acest context, comentariile lui Gabriel sunt revelatoare. El îi spune lui Daniel că 490 de ani trebuie să fie „tăiaţi” din perioada mai lungă, de 2.300 de ani. Ca punct de pornire pentru cei 490 de ani, Gabriel arată spre porunca „pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (Dan. 9,25), care s-a dat în anul 457 î.Hr., în cel de-al şaptelea an al lui Artaxerxe (vezi capitolul 4 al cărţii de faţă).[42]

Cei 490 de ani s-au încheiat în anul 34 d.Hr. Dacă tăiem 490 de ani din 2.300 de ani mai rămân 1.810 ani. Deoarece cei 2.300 de ani aveau să se întindă cu 1.810 ani dincolo de anul 34 d.Hr., se ajunge până la anul 1844.[43]

b. Spre o mai deplină înţelegere a lucrării Domnului Hristos. În prima parte a secolului al XIX-lea, mulţi creştini – printre care baptişti, prezbiterieni, metodişti, lutherani, anglicani, episcopalieni, congregaţionalişti şi adepţi ai Mişcării Stone-Campbell – au studiat intens profeţiile din Daniel 8.[44] Toţi aceşti cercetători ai Sfintelor Scripturi aşteptau să aibă loc unele evenimente foarte importante la sfârşitul celor 2.300 de ani. Conform înţelegerii pe care o aveau cu privire la puterea cornului cel mic şi sanctuar, ei se aşteptau ca această perioadă profetică să se termine cu purificarea bisericii, eliberarea Palestinei şi a Ierusalimului, întoarcerea evreilor, căderea turcilor sau a puterii musulmane, nimicirea papalităţii, restaurarea adevăratei închinări, începutul mileniului pământesc, ziua judecăţii, curăţarea pământului prin foc sau a Doua Venire.[45]Niciuna dintre aceste preziceri nu s-a materializat şi toţi aceia care au crezut în ele au fost dezamăgiţi. Însă adâncimea dezamăgirii lor a fost direct proporţională cu natura evenimentului aşteptat. În mod clar, dezamăgirea acelora care L-au aşteptat pe Hristos să revină în anul 1844 a fost mult mai traumatizantă decât a acelora care au aşteptat revenirea evreilor în Palestina.[46]

Ca urmare a dezamăgirii lor, mulţi au renunţat la studierea profeţiilor sau au abandonat metoda istoricistă de interpretare a profeţiei, care condusese la aceste concluzii.[47] Totuşi, unii au conti­nuat să studieze această profeţie şi subiectul Sanctuarului, cu multă rugăciune şi perseverenţă, continuând să privească la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc în favoarea lor. Şi eforturile lor au fost răsplătite cu noi şi bogate perspective asupra acestei lucrări a Domnului Hristos. Ei au descoperit că era încă valabilă credinţa profetică istorică a bisericii primare şi a Reformei. Calculele timpului profetic erau într-adevăr corecte. Cei 2.300 de ani s-au sfârşit în 1844. Greşeala lor – şi a tuturor interpreţilor din acea perioadă – a constat în înţelegerea naturii evenimentului care avea să aibă loc la sfârşitul acelei perioade profetice. O lumină nouă cu privire la lucrarea Domnului Hristos în Sanctuar a transformat dezamăgirea lor în speranţă şi bucurie.[48]

Studiind învăţăturile Sfintelor Scripturi cu privire la Sanctuar, ei au descoperit faptul că în 1844, Domnul Hristos a venit în faţa Celui Îmbătrânit de zile şi a început faza finală a lucrării Sale de Mare-Preot în Sanctuarul ceresc. Această lucrare era arhetipul simbolizat prin Ziua de Ispăşire, de curăţare a sanctuarului, pe care Daniel 7 o prezintă ca fiind judecata preadventă, de cercetare.

Această nouă înţelegere asupra slujbei Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc „nu este o îndepărtare de credinţa creştină istorică. Ea este, dimpotrivă, completarea logică şi împlinirea inevitabilă a acestei credinţe. Ea este, pur şi simplu, manifestarea şi împlinirea escatologică a elementelor profetice ce caracterizează Evanghelia cea veşnică – în actul final al mărturiei date lumii.”[49]

Importanţa în cadrul marii lupte

Profeţiile din Daniel 7 şi 8 oferă perspective mai largi asupra rezultatului final al marii lupte dintre Dumnezeu şi Satana.

Reabilitarea caracterului lui Dumnezeu. Prin activitatea cornului mic, Satana a încercat să conteste autoritatea lui Dumnezeu. Acţiunile acestei puteri au constituit o blamare, o desconsiderare a Sanctuarului ceresc, centrul guvernării lui Dumnezeu. Viziunile din Daniel arată spre o judecată înainte de a Doua Venire, în care Dumnezeu va rosti un verdict de condamnare a cornului mic şi, în acest fel, chiar a lui Satana. În lumina Golgotei, toate acuzaţiile rostite de Satana vor fi respinse. Toate fiinţele vor ajunge să înţeleagă şi să fie de acord că Dumnezeu este drept, corect – că El nu poartă nicio răspundere pentru existenţa păcatului. Caracterul Său va ieşi ireproşabil, iar guvernarea iubirii Sale va fi reconfirmată.

Reabilitarea poporului lui Dumnezeu. În timp ce aduce condamnare asupra puterii apostate a cornului mic, judecata le face „dreptate sfinţilor Celui Preaînalt” (Dan. 7,22). Într-adevăr, această judecată Îl reabilitează, Îl îndreptăţeşte nu numai pe Dumnezeu înaintea universului, ci şi pe poporul Său. Deşi, în decursul veacurilor, sfinţii au fost dispreţuiţi şi persecutaţi pentru credinţa lor în Hristos, această judecată pune lucrurile în ordine. Poporul lui Dumnezeu se va bucura de împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu: „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 10,32; cf. Luca 12,8.9; Apoc. 3,5).

Judecata şi mântuirea. Pune oare judecata de cercetare în pericol mântuirea acelora care cred în Isus Hristos? Nu, nicidecum! Adevăraţii credincioşi trăiesc în unire cu Hristos, încrezându-se în El ca Mijlocitor (Rom. 8,34). Siguranţa lor se bazează pe promisiu­nea că „avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2,1).

De ce este necesară atunci o judecată preadventă? Această judecată nu este necesară pentru Dumnezeu. Ea este, în primul rând, în folosul universului, răspunzând la acuzaţiile lui Satana şi asigurând fiinţele necăzute că Dumnezeu le va permite să intre în împărăţia Sa numai acelora care au fost realmente convertiţi. În felul acesta, Dumnezeu deschide cărţile cerului pentru o imparţială cercetare (Dan. 7,9.10).

Fiinţele umane aparţin uneia dintre următoarele trei clase: 1) Cei nelegiuiţi, care au respins autoritatea lui Dumnezeu; 2) Credincioşii adevăraţi, care, prin credinţa în meritele lui Hristos, trăiesc în ascultare de Legea lui Dumnezeu; 3) Aceia care par a fi credincioşi adevăraţi, dar nu sunt.

Fiinţele necăzute în păcat pot discerne foarte repede prima clasă. Dar cine este un credincios autentic şi cine nu este? Ambele categorii sunt scrise în cartea vieţii, care conţine numele tuturor acelora care au intrat vreodată în slujba lui Dumnezeu (Luca 10,20; Fil. 4,3; Dan. 12,1; Apoc. 21,27). Chiar şi biserica are credincioşi adevăraţi şi credincioşi falşi, grâu şi neghină (Mat. 13,28-30).

Fiinţele create de Dumnezeu şi necăzute în păcat nu sunt atotcunoscătoare; ele nu pot citi inima. „Astfel că este necesară o judecată – înainte de a doua venire a lui Hristos – pentru a separa adevărul de minciună şi pentru a-i demonstra universului interesat dreptatea lui Dumnezeu în salvarea credinciosului sincer. Problema îi priveşte pe Dumnezeu şi universul, şi nu ţine de relaţia dintre Dumnezeu şi adevăraţii Lui copii. Astfel se cere o deschidere a cărţilor din ceruri, o analizare a acelora care au susţinut că au credinţă şi al căror nume a intrat în cartea vieţii.”[50]

Domnul Hristos prezintă această judecată în parabola despre masa de nuntă şi cei care au răspuns generoasei invitaţii a Evangheliei. Pentru că nu toţi aceia care au ales să fie creştini sunt şi ucenici adevăraţi, împăratul vine să îi analizeze pe invitaţi şi să vadă cine are haina de nuntă. Această haină reprezintă „caracterul curat, fără pată, pe care adevăraţii urmaşi ai lui Hristos îl posedă. Bisericii îi este dat ‘să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat’, … ‘fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană’ (Apoc. 19,8; Ef. 5,27). Inul curat, spune Scriptura, ‘sunt faptele neprihănite ale sfinţilor’ (Apoc. 19,8). El reprezintă neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său nepătat, ce prin credinţă le este atribuit tuturor acelora care-L acceptă ca Mântuitor personal.”[51] Când împăratul îi cercetează pe oaspeţi, numai aceia care s-au îmbrăcat cu haina neprihănirii Domnului Hristos, oferită într-un mod atât de generos prin invitaţia Evangheliei, sunt acceptaţi ca adevăraţi credincioşi. Aceia care susţin că sunt urmaşi ai lui Dumnezeu, dar trăiesc în neascultare şi nu sunt acoperiţi în neprihănirea lui Hristos vor fi şterşi din cartea vieţii (vezi Ex. 32,33).

Noţiunea de judecată de cercetare a tuturor acelora care susţin că au credinţă în Hristos nu contrazice învăţătura Bibliei despre mântuirea prin credinţă, prin har.

Pavel ştia că într-o zi avea să stea în faţa judecăţii. De aceea, şi-a exprimat dorinţa de a fi „găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Fil. 3,9). Toţi aceia care sunt uniţi cu Hristos sunt siguri de mântuire. În faza preadventă a ultimei judecăţi, credincioşii autentici, aceia care au o legătură mântuitoare cu Hristos, sunt recunoscuţi înaintea universului necăzut în păcat.

Totuşi Domnul Hristos nu le poate asigura mântuirea acelora care afirmă că sunt creştini, bazându-se numai pe mulţimea faptelor bune pe care le-au făcut (vezi Mat. 7,21-23). Consemnările din ceruri sunt, deci, mai mult decât un simplu instrument pentru alegerea a ce este adevărat, de ceea ce este fals. Ele sunt şi baza pentru confirmarea înaintea îngerilor a adevăraţilor credincioşi.

„Departe de a-l priva pe credincios de siguranţa în Hristos, doctrina despre Sanctuar o susţine. Această doctrină ilustrează şi clarifică în mintea credinciosului Planul de Mântuire. Inima lui pocăită se bucură atunci când înţelege realitatea morţii înlocuitoare a Domnului Hristos pentru păcatele lui, aşa cum a fost prefigurată în jertfele ce se aduceau la sanctuar. Mai mult chiar, credinţa lui se înalţă pentru a-şi găsi sensul într-un Hristos viu, în Avocatul lui care mijloceşte ca Mare-Preot chiar în prezenţa lui Dumnezeu.”[52]

Un timp în care să fim gata. Dumnezeu doreşte ca această veste bună a lucrării de încheiere a mântuirii, săvârşite de Domnul Hristos, să fie dusă în toată lumea înainte de revenirea lui Hristos. Centrul acestei solii este Evanghelia cea veşnică, ce trebuie vestită cu un simţământ de urgenţă, pentru că „ceasul judecăţii a sosit” (Apoc. 14,7). Această chemare avertizează lumea că judecata lui Dumnezeu are loc acum.

Astăzi, noi trăim perioada de timp simbolizată de Ziua Ispăşirii. După cum israeliţii erau chemaţi să-şi smerească sufletele în acea zi (Lev. 23,27), Dumnezeu cheamă tot poporul Său să trăiască expe­rienţa unei pocăinţe profunde. Toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie să-şi pună viaţa în rânduială cu Dumnezeu şi cu semenii lor în timpul acestei judecăţi divine (Apoc. 14,7).

Lucrarea Domnului Hristos de Mare-Preot se apropie de încheie­re. Anii punerii la probă a omenirii[53] se scurg repede. Nimeni nu ştie când vocea lui Dumnezeu va proclama: „S-a sfârşit!” „Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea” (Marcu 13,33), a spus Isus.

Deşi trăim în cutremurătoarea perioadă reprezentată prin Ziua Ispăşirii, nu trebuie să ne temem. Isus Hristos, în dublul Său rol – de Jertfă şi Preot – slujeşte în Sanctuarul ceresc în favoarea noastră. Pentru că „avem un Mare-Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noas­tre; ci unul care, în toate lucrurile, a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4,14-16).

[1] Epistola către Evrei face cunoscută existenţa unui Sanctuar real în ceruri. În Evrei 8,2, cuvântul „Locul Preasfânt” este o traducere a cuvântului grecesc ta hagia, forma de plural a termenului pentru locul (lucrul) sfânt. Alte contexte în care apare acest termen la plural sunt: Evrei 9,8.12.24.25;10,19; 13,11. Diferite traduceri lasă să se înţeleagă că Domnul Isus slujeşte numai în Locul Preasfânt, Sfânta Sfintelor, şi nu în Sanctuar. Aceasta pentru că traducătorii consideră ta hagia ca fiind un plural intensiv, care se traduce ca un singular. Dar un studiu asupra traducerii Septuaginta (LXX) şi Josephus Flavius arată că termenul ta hagia se referă în mod constant la „lucruri sfinte” sau „locuri sfinte”, – adică, în acest caz, la întregul Sanctuar. Acesta este termenul general, folosit cu referire la întregul sanctuar, cu Sfânta şi Sfânta Sfintelor, sau Locul Sfânt şi Locul Preasfânt.

Faptul că autorul Epistolei către Evrei foloseşte ta hagia pentru a se referi la Sanctuar în întregime are un puternic suport exegetic chiar în Epistolă. Primul context al cuvântului ta hagia în Epistola către Evrei este cel din capitolul 8, versetul 2, unde este în apoziţie cu expresia „adevăratul cort”. Deoarece este clar din Evrei 8,5 că termenul „cort” (skene) face referire la întregul sanctuar, în Evrei 8,2 ta hagia, de asemenea, nu poate denumi decât întregul Sanctuar ceresc. Nu există niciun motiv pentru a traduce pluralul ta hagia din Evrei cu „Sfânta Sfintelor”, sau „Locul Preasfânt”. În majoritatea cazurilor, contextul favorizează traducerea lui ta hagia cu „sanctuarul” („Christ and this High Priestly Ministry”, Ministry, octombrie 1980, p. 49).

Din studiul lor cu privire la sanctuarul pământesc şi ta hagia, pionierii adventişti au tras concluzia că Sanctuarul ceresc are, de asemenea, două compartimente. Acest punct de vedere a stat la baza dezvoltării doctrinei lor cu privire la Sanctuar (Damsteegt, „The Historical Development of the Sanctuary Doctrine in Early Adventist Thought” [manuscris nepublicat, Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists, 1983]; cf. E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 413-415, 423-432).

[2] Vezi Comentariile lui E. G. White în Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 1082.

[3] Scrierile vechi iudaice lasă să se înţeleagă faptul că unii rabini credeau, de asemenea, într-un Sanctuar ceresc real. Comentând textul din Exod 15,17, un rabin a spus: „Poziţia sanctuarului de pe pământ corespunde cu cea a Sanctuarului ceresc şi poziţia chivotului, cu cea a tronului ceresc” (Midrash Rabbah, Numbers; [Londra: Soncino Press, 1961], vol. 1, cap. 4, sec. 13,
p. 110). Un alt rabin, citat în Talmudul babilonian, a menţionat „templul ceresc şi pământesc” (Sanhedrin, 99b, I. Epstein, ed. [Londra, Soncino Press, 1969]. Un altul comenta: „Nu există nicio deosebire de opinie cu privire la faptul că sanctuarul de jos este o copie a Sanctuarului de sus” (Leon Nemoy, ed., The Midrash on Psalms”, trad. de W. G. Braude [New Haven, Conn.: Yale University Press, 1959], Ps. 30, sec. 1, p. 386).

[4] Epistola către Evrei descrie un Sanctuar real în ceruri: „Realitatea Sanctua­rului ceresc este mai departe subliniată prin adjectivul ‘adevăratul’ din Evrei 8,2. Sanctuarul ceresc este ‘adevăratul’ sau, mai bine zis, ‘cel real’. Termenul grecesc folosit aici, precum şi în 9,24, unde face referire, de asemenea, la sfera cerească, este alethinos. Acest adjectiv grecesc înseamnă ‘real’, în opoziţie cu ‘aparent’. Dată fiind distincţia clară de adjectivul grecesc alethes, care înseamnă ’adevărat’, în opoziţie cu ’fals’, adjectivul alethinos – folosit de două ori pe lângă Sanctuarul ceresc – arată fără echivoc realitatea existenţei unui Sanctuar ceresc. Aşa cum Dumnezeu este descris ca fiind ‘adevărat’, în Ioan 17,3, şi, la fel de către Pavel, de exemplu în 1 Tes. 1,9, prin termenul alethinos, şi alte entităţi posedă această realitate intrinsecă, în măsura în care sunt asociate cu realitatea Sa. După cum Sanctuarul ceresc este asociat cu realitatea lui Dumnezeu, tot astfel el este tot atât de real, de adevărat, pe cât este Dumnezeu (Hasel, „Christ Atoning Ministry in Heaven”, Ministry, ianuarie 1976, p. 21).

[5] Holbrook, „Sanctuary of Salvation”, Ministry, ianuarie 1983, p. 14.

[6] White, Hristos, Lumina lumii, p. 25.

[7] Holbrook, „Light in the Shadows”, Journal of Adventist Education, octom­brie-noiembrie 1983, p. 27.

[8] Ibidem, p. 28.

[9] „După cum lucrarea Domnului Hristos avea să constea din două mari părţi, fiecare dintre ele întinzându-se pe o perioadă determinată de timp şi având un loc distinct în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba simbolică avea două părţi, cea zilnică şi cea anuală, pentru fiecare fiind consacrată o despărţitură a tabernaculului.” (White, Patriarhi şi profeţi, p. 357).

[10] La jertfele de dimineaţă şi seara, preotul reprezenta întreaga naţiune.

[11] Tatăl familiei îi reprezenta pe soţia şi pe copiii săi, care nu aduceau jertfe.

[12] Vezi, Angel M. Rodriguez, „Sacrificial Substitution and the Old Testament Sacrifices”, în Sanctuary and the Atonement, p. 134-156; A. M. Rodriguez, „Transfer of Sin in Leviticus”, în 70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy, ed. F. B. Holbrook (Washington D.C.: Biblical Research Institute of the General Conference of SDA, 1985), p. 169-197.

[13] „Atonement, Day of”, în The Jewish Encyclopedia, ed. Isidore Singer (New York: Funk and Wagnalls Co, 1903), p. 286. Vezi, de asemenea, Hasel, „Studies in Biblical Atonement I: Continual Sacrifice, Defilement/Cleansing and Sanctuary”, în Sanctuary and the Atonement, p. 97-99.

[14] Hasel, „Studies in Biblical Atonement I”, p. 99-107; Alberto R. Treiyer, „The Day of Atonement as Related to the Contamination and Purification of the Sanctuary” în 70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy, p. 253.

[15] Holbrook, „Light in the Shadows”, p. 27.

[16] Ibidem, p. 29.

[17] Vezi, Hasel, „Studies in Biblical Atonement II”: The Day of Atonement, în Sanctuary and Atonement, p. 115-125.

[18] Hasel, „The ’Little Horn’, the Saints, and the Sanctuary in Daniel 8”, în Sanctuary and Atonement, p. 206, 207; Treiyer, „Day of Atonement”, p. 252, 253.

[19] Holbrook, op. cit., p. 29.

[20] „Azazel”, SDA Bible Dictionary, p. 102.

[21] Holbrook, „Sanctuary of Salvation”, p. 16. De-a lungul timpului, comen­tatorii Bibliei au ajuns la concluzii similare. În Septuaginta, „Azazel” este redat cu apopompaios, cuvânt grecesc pentru o zeitate rea. Scriitorii iudei antici şi primii părinţi ai bisericii se refereau la el ca fiind Diavolul (SDA Encyclopedia, ed. rev., p. 1291, 1292). Comentatori din secolele al XIX-lea şi al XX-lea au adoptat o viziune similară, printre care se numără: Samuel M. Zwemer, William Milligan, James Hastings şi William Smith – din Biserica Prezbiteriană; E. W. Hengstenberg, Elmer Flack şi H. C. Alleman – din Biserica Luterană; William Jenks, Charles Beecher şi F. N. PeLoubet – din Biserica Congregaţionalistă; John M’Clintock şi James Strong – din Biserica Metodistă; James M. Gray – din Biserica Episcopaliană Reformată; J. B. Rotherhorn – din Mişcarea Stone-Campbell şi George A. Barton – din Societatea Prietenilor. Mulţi alţii au exprimat puncte de vedere asemănătoare (Questions on Doctrine, p. 394, 395).

Dacă Azazel îl reprezintă pe Satana, cum pot Scripturile (vezi Lev. 16,10) să-l implice în ispăşire? După cum marele-preot, după ce făcea curăţarea sanctuarului, aşeza păcatele asupra lui Azazel, care era pentru totdeauna îndepărtat din mijlocul poporului lui Dumnezeu, tot astfel Hristos, după ce va curăţa Sanctuarul ceresc, va aşeza păcatele mărturisite şi iertate ale poporului Său asupra lui Satana, care va fi apoi îndepărtat pentru totdeauna dintre cei mântuiţi. „Cât de potrivit este ca actul de încheiere al dramei tratării păcatului de către Dumnezeu să fie o întoarcere asupra capului lui Satana a tuturor păcatelor şi a vinovăţiei care, pornind de la el, au adus o astfel de tragedie asupra vieţii acelora care sunt eliberaţi acum de păcat prin sângele ispăşitor al Domnului Hristos! În felul acesta, ciclul este complet, iar drama s-a sfârşit. Numai când Satana, instigatorul tuturor păcatelor, este în cele din urmă îndepărtat, se poate spune într-adevăr că păcatul este pentru totdeauna şters din universul lui Dumnezeu. În acest sens, putem înţelege că ţapul de trimis are o parte în ‘ispăşire’ (Lev. 16,10). Numai după mântuirea celor neprihăniţi, după ’îndepărtarea’ celor răi şi eliminarea definitivă a lui Satana, numai după aceea, şi nu înainte, universul va fi din nou într-o stare de perfectă armonie, aşa cum a fost la început, înainte de pătrunderea păcatului” (Comentariul biblic adventist, vol. 1, p. 778).

[22] Holbrook, „Sanctuary of Salvation”, p. 16.

[23] Treiyer, „Day of Atonement”, p. 245.

[24] Holbrook, „Light in the Shadows”, p. 30.

[25] Vezi capitolul 4.

[26] Henry Alford, The Greek Testament, ed. a 3-a (Londra: Deighton, Bell and Co., 1864), vol. 4, p. 179.

[27] B. F. Westcott, Epistle to the Hebrews, p. 271, 272.

[28] Punând aceste păcate mărturisite asupra lui Hristos, ele sunt „transferate, de fapt, asupra Sanctuarului ceresc” (White, Tragedia veacurilor, p. 421).

[29] Această judecată se ocupă de aceia care au susţinut că sunt urmaşi ai Domnului Hristos. „În serviciul simbolic, numai aceia care veniseră înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi pocăindu-se, şi ale căror păcate, prin sângele jertfei ispăşitoare, erau transferate asupra sanctuarului, aveau o parte în slujba din Ziua Ispăşirii. Tot la fel, în marea Zi a Ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în consideraţie numai cazurile celor ce s-au considerat parte din poporul lui Dumnezeu. Judecarea celor răi este o lucrare distinctă şi aparte şi are loc la o dată ulterioară. ‘Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?’
(1 Petru 4,17)” (Ibidem, p. 480).

[30] Tradiţia iudaică a înfăţişat de mult Yom Kippur ca o zi de judecată, o zi în care Dumnezeu stă pe tronul Său şi judecă lumea. Cărţile din ceruri sunt deschise, fiecare om trece pe dinaintea Lui şi destinul îi este sigilat. Vezi „Atonement, Day of”, Jewish Encyclopedia, Morris Silverman, comp. and ed.; High Holyday Prayer Book (Hartford, Conn.: Prayer Book Press, 1951), p. 147, 164. Yom Kippur îi aduce, de asemenea, mângâiere şi asigurare credinciosului, căci este „ziua în care aşteptarea teribilă a unei judecăţi ce stă să vină face, în cele din urmă, loc convingerii pline de încredere că Dumnezeu nu condamnă, ci îi va ierta pe deplin pe aceia care se întorc la El în pocăinţă şi umilinţă” (William W. Simpson, Jewish Prayer and Worship [New York: Seabury Press, 1965], p. 57, 58).

[31] Vezi Arthur J. Ferch, „The Judgment Scene in Daniel 7” în Sanctuary and Atonement, p. 163-166, 169.

[32] Referitor la dificultăţile pe care le ridică interpretarea că Antioh este cel reprezentat în Daniel, vezi W. H. Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation, p. 25-55.

[33] Shea, „Unity of Daniel” în Symposium on Daniel, ed. F. B. Holbrook (Washington, DC: Biblical Research Institute of the General Conference of Seventh-day Adventists, 1986), p. 165-219.

[34] „The Amazing Prophecies of Daniel and Revelation”, These Times, aprilie 1979, p. 18. Vezi, de asemenea, Maxwell, God Cares, vol. 1, p. 166-173; şi capitolul 13.

[35] În sanctuarul pământesc, în Ziua Ispăşirii, marele-preot, după ce termina slujba în prima despărţitură, intra în a doua, în Sfânta Sfintelor. „Astfel că, atunci când a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire faza finală a ispăşirii, Hristos Şi-a încetat lucrarea în prima despărţitură. Când s-a încheiat slujirea din prima despărţitură, a început lucrarea în a doua despărţitură. Deci Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele Său, înaintea Tatălui, în favoarea păcătoşilor.” (Tragedia veacurilor, p. 428, 429).

[36] Termenul ebraic nitsdaq este tradus prin „va fi curăţat”. Această traducere este făcută după versiunea latină (Vulgata), în care apare termenul mundabitur, „curăţat”, ce îşi are rădăcina în primele versiuni greceşti ale Vechiului Testament, Septuaginta şi Theodotion, care redau expresia Katharisthesetai prin „va fi curăţat”.

Majoritatea versiunilor moderne ale Bibliei nu mai reflectă această redare tradiţională. Pentru că nitsdaq derivă din rădăcina verbului tsadaq, ce poate fi tradus în multe feluri, inclusiv „a face dreptate”, „a pune în rânduială”, „a fi drept”, „neprihănit”, „îndreptăţit” şi „apărat, reabilitat”, aceste traduceri (în limba engleză – n. ed.) redau tsadaq cu „readus în starea sa de drept” (RSV), „reconsacrat” (NASB) şi „restaurat” (NIV). Paralelismul poetic al Vechiului Testament demonstrează că tsadaq poate fi sinonim cu taher, „a fi curat”, „pur” (Iov 4,17; 17,9), cu zakah, „a fi curat, pur” (Iov 15,14; 25,4) şi bor, „curăţie” (Ps. 18,20). Nitsdaq, deci, „include în categoria lui semantică sensuri ca: reabilitare, curăţare, îndreptăţire, punere în rânduială, refacere, restabilire. Indiferent de felul în care este redat termenul ebraic într-un limbaj modern, curăţarea sanctuarului presupune curăţarea efectivă, precum şi măsuri de reabilitare, îndreptăţire şi refacere” (Hasel, „’Little Horn’, The Heavenly Sanctuary and the Time of End: A Study of Daniel 8:9-14”, în Symposium on Daniel, p. 453). Vezi, de asemenea, Idem, p. 448-458; Hasel „The ’Little Horn’, The Saints and The Sanctuary in Daniel 8” în Sanctuary and Atonement, p. 203-208. Niels-Erik Andreasen „Translation of Nisdaq/Katharisthesetai in Daniel 8:14” în Symposium on Daniel, p. 475-496; Maxwell, God Cares, vol. I, p. 175, „Christ and His High Priestly Ministry”, Ministry, octombrie 1980, p. 34, 35.

[37] Unii au interpretat „cele 2.300 seri şi dimineţi” ca fiind numai 1.150 de zile. Dar această interpretare este contrară uzanţei ebraice. Carl F. Keil, redactorul comentariului lui Keil and Delitzsch, scria: „Când evreii doresc să exprime în mod separat ziua şi noaptea, părţile componente ale unei zile a săptămânii, atunci este exprimat numărul ambelor. De exemplu, ei spun 40 de zile şi 40 de nopţi (Gen. 7,4.12; Ex. 24,18; 1 Regi 19,8) şi 3 zile şi 3 nopţi (Iona 2,1; Mat. 12,40), şi nicidecum 80 sau 6 zile şi nopţi, atunci când vor să spună 40 sau 6 zile complete, pline. Un cititor evreu nu poate să înţeleagă perioada de timp de 2.300 de seri şi dimineţi ca fiind 2.300 de jumătăţi de zile sau 1.150 de zile întregi, pentru că o seară şi o dimineaţă au constituit la creaţie nu o jumătate de zi, ci o zi întreagă. […] Trebuie, de aceea, să luăm cuvintele aşa cum sunt, înţelegându-le ca fiind 2.300 de zile complete.” (C. F. Keil, Biblical Commentary on the Book of Daniel, tr. M. G. Easton, în C. F. Keil şi F. Delitzsch, Biblical Commentary on the Old Testament, [Grands Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1959], vol. 25, p. 303, 304.) Pentru o mai amplă argumentare, vezi Hasel, „Sanctuary of Daniel 8”, în Sanctuary and Atonement, p. 195. Hasel, „’Little Horn’, The Heavenly Sanctuary and the Time of the End” în Symposium on Daniel, p. 430-433. Siegfried J. Schwantes, „Ereb Boqer of Daniel 8:14 Reexamined”, în Symposium on Daniel, p. 462- 464; Maxwell, God Cares, vol. 1, p. 174.

[38] Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 2, p. 985; vol. 3, p. 252, 743; vol. 4, p. 397, 404. Pentru principiul conform căruia o zi profetică reprezintă un an literal, vezi Shea, Selective Studies on Prophetic Interpretation, p. 56-93.

[39] Vezi Hasel, „Sanctuary in Daniel 8”, în lucrarea Sanctuary and Atonement, p. 196, 197: Shea, „Unity of Daniel” în Symposium on Daniel, p. 220-230.

[40] Analizarea scrierilor iudaice, ca de exemplu Mishnah, duce la concluzia că, deşi chathak poate însemna „a stabili, fixa, hotărî”, cel mai comun sens „are de-a face cu ideea de a tăia, a despărţi” (Shea, „The Relationship Between the Prophecies of Daniel 8 and Daniel 9”, Sanctuary and Atonement, p. 242

[41] Gesenius, Hebrew and Chaldee Lexicon to the Old Testament Scripture, tr. S. P. Tregelles (Grand Rapids: W. B. Eerdmans, ed. retip., 1950), p. 314.

[42] Vezi Ferch, „Commencement Date for the Seventy Weeks Prophecy” în 70 Weeks, Leviticus, and the Nature of Prophecy, p. 64-74.

[43] Din Daniel 8 reiese clar faptul că cele 2.300 de zile trebuie să acopere o lungă perioadă de timp. Întrebarea ce se pune este: „În câtă vreme se va împlini vedenia?” (Dan. 8,13). Termenul „vedenie” este acelaşi ca cel folosit în versetele 1 şi 2. Astfel că, atunci când se pune întrebarea de către înger: „În câtă vreme se va împlini vedenia?”, el aşteaptă un răspuns care să acopere întreaga viziune, de la simbolul primului animal şi până la simbolul celui de al doilea animal, simbolul cornului mic şi până la sfârşitul timpului, aşa cum este indicat în versetele 17 şi 19 din Daniel 8. Faptul că cele 2.300 de seri şi dimineţi răspund la această întrebare arată în mod clar că ele trebuie să acopere perioada de timp cuprinsă între Imperiul Medo-Persan şi sfârşitul timpului, înţelegând că ele reprezintă ani.

[44] Vezi Damsteegt, Foundations of the Seventh-day Adventist Message and Mission, p. 14. 15; Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4.

[45] Froom, op. cit., p. 404.

[46] Vezi e.g., Francis D. Nichol, The Midnight Cry (Strigătul de la miezul nopţii, rom), (Washington D. C.: Review and Herald, 1944).

[47] Vezi Froom, op. cit., vol. 1-4; Damsteegt, op. cit., p. 16-20.

[48] Vezi Damsteegt, op. cit., p. 103-146; White, Tragedia veacurilor, p. 423-432.

[49] Froom, Movement of Destiny, p. 543.

[50] Holbrook, „Light in the Shadows”, p. 34.

[51] White, Parabolele Domnului Hristos, p. 310.

[52] Holbrook, op. cit., p. 35.

[53] Încheierea timpului de probă pentru omenire este momentul când pocăinţa nu mai este posibilă. Timpul de probă al unui om se poate sfârşi în unul dintre aceste trei feluri: (1) când moare; (2) când a comis păcatul de neiertat (Mat. 12,31.32: Luca 12,10); (3) când timpul de probă se încheie pentru toţi oamenii, chiar înainte de a Doua Venire. Atâta timp cât Domnul Hristos slujeşte ca Mare-Preot şi Mijlocitor între Dumnezeu şi om, harul este posibil. „Nicio judecată, nicio sentinţă nu poate fi pronunţată fără har, până când lucrarea Domnului Hristos ca Preot nu s-a sfârşit. Dar cele şapte ultime plăgi sunt revărsate neamestecate cu milă (Apoc. 14,10; 15,1), deoarece ele se revarsă după ce Domnul Hristos a încetat să mai mijlocească şi, deci, timpul de probă s-a încheiat” (Uriah Smith, în SDA Encyclopedia, ed. rev., p. 1152).