„Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,16). Natura Sa, Legea Sa sunt iubire. El dintotdeauna a fost astfel și așa va fi pururea. „Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică” și ale cărui „cărări sunt veșnice”, nu Se schimbă. În El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Is. 57,15; Hab. 3,6; Iac. 1,17).

Orice manifestare a puterii creatoare este o expresie a iubirii nemărginite. Suveranitatea lui Dumnezeu implică deplina binecuvântare a tuturor ființelor create. Psalmistul spune:
„Brațul Tău este puternic,
mâna Ta este tare,
Dreapta Ta va fi înălțată.
Dreptatea și judecata
sunt temelia
scaunului Tău de domnie;
bunătatea și credincioșia
Sunt înaintea Feței Tale.
Ferice de poporul
care cunoaște sunetul trâmbiței,
care umblă
înaintea Feței Tale, Doamne!
El se bucură neîncetat
de Numele Tău,
și se fălește cu dreptatea Ta.
Căci Tu ești fala puterii lui;
și, în bunăvoința Ta,
ne ridici puterea noastră.
Căci Domnul este scutul nostru,
Sfântul lui Israel
este împăratul nostru.”
(Psalmul 89,13-18).

Istoria marelui conflict dintre bine și rău – de la data când a izbucnit pentru prima dată în ceruri și până la înfrângerea finală a răzvrătirii și eradicarea definitivă a păcatului – constituie, de asemenea, o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu.

Suveranul Universului nu a fost singur în lucrarea Sa de binefacere. El a avut un tovarăș, un conlucrător, care putea aprecia planurile Sale și putea fi părtaș bucuriei Sale de a da fericire ființelor create de El. „La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu” (Ioan 1,1.2). Hristos, Cuvântul, singurul Fiu al lui Dumnezeu era una cu veșnicul Tată – una în natură, în caracter și în scop – singura Ființă care putea intra în toate sfaturile și planurile lui Dumnezeu. „Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii” (Is. 9,6). Obârșia Lui „se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,2). Fiul lui Dumnezeu, El Însuși, declară despre Sine: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui. Eu am fost așezată din veșnicie…, când a pus temeliile pământului, eu eram meșterul Lui, la lucru lângă El, și în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui” (Prov. 8,22-30).

Prin Fiul Său, Tatăl a înfăptuit aducerea la existență a tuturor ființelor cerești. „Prin El au fost făcute toate lucrurile… fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El” (Col. 1,16). Îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, strălucind de lumina care se revarsă continuu din prezența Sa, zburând cu toată repeziciunea, ca să aducă la îndeplinire voința Sa. Dar Fiul, Unsul lui Dumnezeu, „care este întipărirea Ființei Lui”, „oglindirea slavei Lui” și „care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”, are stăpânirea supremă peste tot și peste toate (Evr. 1,3). Un „scaun de domnie plin de slavă” a fost „de la început” locul Sanctuarului Său (Ieremia 17,12); „un toiag de dreptate” (neprihănire – tr. engl.), sceptrul Împărăției Sale (Evr. 1,8). „Strălucirea și măreția sunt înaintea feței Lui, slava și podoaba sunt în locașul Lui cel sfânt” (Ps. 96,6). „Bunătatea și credincioșia sunt înaintea Feței Lui” (Ps. 89,14).

Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârșit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu dorește de la toate ființele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăște dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găsește nicio plăcere într-o ascultare forțată; El acordă tuturor libertatea voinței, pentru ca astfel ei să-I poată aduce o slujire liber consimțită.

Atâta vreme cât toate ființele create au recunoscut ascultarea iubirii, o desăvârșită armonie a existat în tot Universul lui Dumnezeu. Bucuria oștilor cerești era aceea de a aduce la îndeplinire planurile Creatorului lor. Ele își găseau plăcere în reflectarea slavei Sale și în a-I aduce laudă. Iar în timp ce iubirea față de Dumnezeu era supremă, iubirea unuia față de celălalt era plină de încredere și neegoistă. Nu exista nicio notă de discordie care să tulbure armonia cerească. Dar o schimbare s-a produs în această atmosferă fericită. A fost însă unul care a pervertit libertatea pe care Dumnezeu o acordase creaturilor Sale. Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de către Dumnezeu și care era, printre locuitorii cerurilor, în poziția cea mai înaltă în ceea ce privește puterea și slava. Lucifer, „fiul zorilor”, a fost întâiul între heruvimii ocrotitori, sfânt și fără prihană. El stătea în prezența marelui Creator și razele nesfârșite ale slavei, care-L înconjurau pe veșnicul Dumnezeu, se odihneau asupra lui. „Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în grădina Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană… până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ez. 28,12-15).

Puțin câte puțin, Lucifer a început să se hrănească cu dorința înălțării de sine. Scriptura ne spune: „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (Ez. 28,17). „Tu ziceai în inima ta: ’… îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu…, voi fi ca Cel Preaînalt’” (Is. 14,13.14). Deși toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparținându-i. Nemulțumit cu poziția sa, deși onorat mai presus de oștile cerești, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor și al ascultării tuturor ființelor create, strădania sa era aceea de a-și asigura pentru el slujirea și credincioșia lor. Și, poftind slava cu care Tatăl cel veșnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinț al îngerilor aspira la puterea ce constituia în exclusivitate una dintre prerogativele lui Hristos.

În acest fel s-a frânt armonia cerului. Predispoziția lui Lucifer de a-și sluji sieși, în loc de a sluji Creatorului Său, a dat loc la un simțământ de apăsare, atunci când a fost observată de către aceia care considerau că slava lui Dumnezeu trebuie să fie supremă. În sfatul cerului, îngerii au discutat cu Lucifer. Fiul lui Dumnezeu a prezentat înaintea lui măreția, bunătatea și dreptatea Creatorului, precum și natura cea sfântă și neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuși a stabilit ordinea cerului și, depărtându-se de ea, Lucifer avea să-L dezonoreze pe Făcătorul său și să aducă ruina asupra sa. Dar avertizarea izvorâtă din iubire și din mila nesfârșită a lui Dumnezeu n-a făcut decât să dea loc la un spirit de împotrivire. Lucifer a îngăduit ca gelozia sa față de Hristos să predomine și să-l facă și mai categoric.

Disputarea supremației Fiului lui Dumnezeu și, în acest fel, discreditarea înțelepciunii și a iubirii Creatorului au devenit scopul acestui prinț al îngerilor. El era gata să dedice acestui plan energiile strălucitei sale minți, el care – după Hristos – era primul între oștirile lui Dumnezeu. Dar Acela care a dorit ca toate ființele create să aibă o voință liberă n-a lăsat pe nimeni neavizat în fața înșelătoarelor sofisticării, prin care răzvrătirea avea să se justifice. Înainte ca marea confruntare să izbucnească, trebuia ca toți să aibă o înțelegere clară a voinței Aceluia a cărui înțelepciune și bunătate erau izvorul tuturor bucuriilor lor.

Împăratul Universului a adunat toate oștile cerești înaintea Sa, pentru ca, în prezența lor, să poată prezenta adevărata poziție a Fiului Său și să arate relația pe care El o promovează cu toate celelalte ființe create. Fiul lui Dumnezeu S-a așezat cu Tatăl pe tronul Acestuia, și slava Celui veșnic, a Aceluia ce exista prin Sine Însuși, îi cuprinse pe amândoi. În jurul tronului s-au strâns îngerii cei sfinți, o mare și nenumărată mulțime – „de zece mii de ori zece mii și mii de mii” (Apoc. 5,11), îngeri ce ocupau cele mai înalte poziții, ca și îngerii slujitori și supuși, bucurându-se de lumina ce se revărsa asupra lor din prezența Dumnezeirii. Înaintea locuitorilor cerului, strânși laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde, în totul, în planurile Sale și Lui I-a fost încredințată aducerea la îndeplinire a planurilor mărețe ale voinței Sale. Fiul lui Dumnezeu adusese la îndeplinire voința Tatălui în crearea tuturor oștilor cerești; și Lui, Celui deopotrivă cu Dumnezeu, I se cuveneau închinarea și ascultarea lor. Hristos avea încă să exercite puterea divină în aducerea la existență a pământului și a locuitori-lor lui. Dar, în toate acestea, El nu va căuta pentru Sine puterea și înălțarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El va înălța slava Tată-lui și va aduce la îndeplinire planurile Sale de binefacere și de iubire.

Plini de bucurie, îngerii au recunoscut supremația lui Hristos și s-au plecat înaintea Lui, manifestându-și astfel iubirea și adorarea pentru El. Lucifer s-a plecat împreună cu ei, dar în inima sa se dădea o luptă stranie, teribilă. Adevărul, dreptatea și credincioșia se luptau împotriva urii și geloziei. Pentru un timp, se părea că influența îngerilor buni îl câștigase de partea lor. În timp ce cântecele de laudă se înălțau în tonuri melodioase, amplificate de miile de voci cu bucurie în glas, spiritul răului părea că a dispărut; o iubire cu neputință de descris a mișcat întreaga lui ființă; sufletul său, în armonie cu închinătorii lipsiți de păcat, s-a îndreptat plin de iubire spre Tatăl și Fiul. Dar, din cauza dorinței sale de mărire, mândria a pus iarăși stăpânire pe el. Dorința lui de supremație a reapărut și ura față de Hristos a fost iarăși nutrită. Înaltele onoruri care i-au fost conferite lui Lucifer n-au fost apreciate ca fiind darul special al lui Dumnezeu și, în consecință, nu considera că este de datoria lui să-I mulțumească Creatorului său. El se glorifica în strălucirea și înălțarea sa, tinzând să fie egal cu Dumnezeu. El a fost iubit și respectat de către oștile cerești, iar îngerii se delectau în executarea poruncilor lui, el fiind îmbrăcat în înțelepciune și slavă mai presus de toți ceilalți. Și totuși Fiul lui Dumnezeu era înălțat mai presus de el, ca Unul ce era deopotrivă cu Tatăl în putere și autoritate. El era în sfatul Tatălui, în timp ce Lucifer nu lua parte la planurile lui Dumnezeu. „De ce”, întreba acest înger puternic, „să aibă Hristos supremația? De ce să fie El onorat mai presus de mine?”

Părăsindu-și locul din prezența nemijlocită a Tatălui, Lucifer a plecat să împrăștie spiritul nemulțumirii printre îngeri. El a lucrat înconjurat de o taină misterioasă și, pentru un timp, a reușit să ascundă scopul său real, sub un anumit respect față de Dumnezeu. El a început să semene îndoieli cu privire la legile ce guvernau ființele cerești, spunând că, în timp ce aceste legi puteau fi necesare pentru locuitorii lumilor, îngerii, fiind ființe cu o poziție mai înaltă, nu aveau nevoie de asemenea restricții, pentru că înțelepciunea lor constituie un suficient ghid pentru ei. Ei nu erau acele ființe care să poată aduce dezonoare lui Dumnezeu; toate gândurile lor erau sfinte; nu mai era nicicum posibil pentru ei să greșească, după cum nu era posibil acest lucru nici pentru Dumnezeu. Înălțarea Fiului lui Dumnezeu, ca fiind egal cu Tatăl, era înfățișată ca fiind o nedreptate ce i se făcea lui Lucifer care – pretindea el – era de asemenea îndreptățit la respect și onoare. Dacă acest prinț al îngerilor ar fi putut să-și ocupe poziția de frunte care i se cuvenea, atunci un mare bine ar fi avut să se reverse peste toate oștile cerului; căci scopul lui era acela de a obține libertate pentru toți. Dar acum, chiar și libertatea de care ei s-au bucurat până atunci a luat sfârșit; căci un stăpân absolut fusese numit peste ei și toți trebuiau să se închine autorității Sale. Acestea erau înșelăciunile subtile care, prin viclenia lui Lucifer, au fost răspândite cu repeziciune în curțile cerești.

De fapt, nu avusese loc nicio schimbare în poziția și autoritatea lui Hristos. Ura și greșita prezentare a lucrurilor de către Lucifer, ca și pretențiile lui de a fi deopotrivă cu Hristos, au făcut necesară declarația cu privire la adevărata poziție a Fiului lui Dumnezeu; dar ea fusese aceeași chiar de la început. Cu toate acestea, mulți îngeri au fost orbiți de către înșelăciunile lui Lucifer.

Profitând de încrederea plină de iubire pe care ființele sfinte de sub comanda sa o aveau față de el, cu atâta măiestrie le-a infiltrat în minte propria neîncredere și nemulțumire, încât acțiunea aceasta a lui n-a fost observată. Lucifer a prezentat planurile lui Dumnezeu într-o lumină falsă, interpretându-le greșit și răstălmăcindu-le pentru a trezi nemulțumirea și răzvrătirea. În mod viclean, el i-a făcut pe ascultătorii săi să dea glas simțămintelor lor; apoi, aceste cuvinte ale lor aveau să fie repetate de el atunci când ele serveau scopului său, ca mărturie a faptului că îngerii nu erau în totul de acord cu conducerea lui Dumnezeu. În timp ce pretindea că este în mod desăvârșit loial față de Dumnezeu, el susținea că sunt necesare totuși schimbări în ordinea și legile Cerului, pentru stabilitatea guvernării divine. Astfel, în timp ce acționa pentru a stârni opoziție față de Legea lui Dumnezeu și pentru a imprima în mintea îngerilor de sub comanda sa propria nemulțumire, în mod ostentativ, el căuta să înlăture nemulțumirea și să-i liniștească pe îngerii nemulțumiți cu ordinea lucrurilor din ceruri. În timp ce pe ascuns el instiga și încuraja discordia și răzvrătirea, cu o desăvârșită măiestrie, a lăsat să se înțeleagă faptul că singurul lui scop era acela de a promova credincioșia față de Dumnezeu și de a păstra armonia și pacea.

Spiritul nemulțumirii, astfel aprins, își făcea lucrarea sa dezastruoasă. Deși nu era nicio izbucnire pe față, printre îngeri începea să se dezvolte în mod imperceptibil o înstrăinare a simțămintelor. Erau unii care priveau cu simpatie insinuările lui Lucifer împotriva conducerii lui Dumnezeu. Deși până aici ei au fost într-o perfectă armonie cu ordinea pe care Dumnezeu o stabilise, acum ei erau nemulțumiți și nefericiți, pentru că nu puteau descoperi planurile Sale de nepătruns; ei erau nemulțumiți cu planul Său de înălțare a lui Hristos și erau gata să susțină cererea lui Lucifer, de egală autoritate cu Fiul lui Dumnezeu. Dar îngerii care erau loiali și sinceri au susținut înțelepciunea și dreptatea ordinii divine, străduindu-se să împace aceste ființe nemulțumite cu voința lui Dumnezeu. Hristos era Fiul lui Dumnezeu și El fusese una cu Tatăl mai înainte ca îngerii să fie aduși la existență. El a stat întotdeauna la dreapta Tatălui. Poziția Sa supremă, atât de plină de binecuvântări pentru toți cei care erau sub conducerea Sa plină de bunătate, nu fusese niciodată întreruptă. De unde venea atunci discordia? Îngerii loiali lui Dumnezeu nu puteau decât să vadă consecințele teribile ale acestei discordii și, cu apeluri stăruitoare, ei îi sfătuiau pe cei nemulțumiți să renunțe la planurile lor și să-și demonstreze loialitatea față de Dumnezeu, prin credincioșia față de conducerea Lui.

În marea Sa milă, în armonie cu caracterul Său divin, Dumnezeu l-a suportat mult timp pe Lucifer. Spiritul de nemulțumire și discordie nu fusese niciodată cunoscut în ceruri. El era un element nou, un element străin, misterios și inexplicabil. Nici chiar Lucifer – la început – n-a cunoscut natura reală a simțămintelor lui; căci pentru un timp el s-a temut să dea glas frământărilor și plăsmuirilor minții sale; totuși nici nu le-a alungat. El n-a văzut încotro era tras de acest curent. Astfel de eforturi, cum numai iubirea infinită le putea concepe, au fost făcute pentru a-l convinge de rătăcirea sa. S-a demonstrat faptul că nemulțumirea lui nu avea niciun temei și i s-a arătat care avea să fie rezultatul, dacă persista în răzvrătirea sa. Lucifer a fost convins că era greșit. El a crezut că „Domnul este drept în toate căile Lui și milostiv în toate faptele Lui” (Ps. 145,17); că rânduielile divine sunt drepte și că trebuia să recunoască acest lucru înaintea întregului cer. Dacă ar fi făcut astfel, el s-ar fi salvat pe sine și pe îngerii săi. La data aceea, el nu lepădase în totul ascultarea, supunerea sa față de Dumnezeu. Deși își părăsise poziția de heruvim ocrotitor, totuși, dacă ar fi fost dispus să se întoarcă la Dumnezeu, recunoscând înțelepciunea Creatorului, și dacă ar fi fost mulțumit să ocupe poziția ce fusese hotărâtă pentru el în planul cel mare al lui Dumnezeu, atunci ar fi fost repus în slujba sa. Sosise timpul pentru o hotărâre finală; el trebuia să se supună în totul conducerii divine sau să se așeze într-o poziție de răzvrătire fățișă. El aproape că ajunsese la hotărârea de a se întoarce, dar mândria l-a împiedicat să facă acest pas. Era un sacrificiu prea mare pentru unul care a fost onorat atât de mult să mărturisească că a fost greșit, că tot ceea ce și-a imaginat nu erau decât falsuri, și să se supună autorității pe care se străduise să o dovedească nedreaptă.

Un Creator milostiv, atunci când a manifestat iubire și har pentru Lucifer și pentru cei ce l-au urmat, a căutat să-i întoarcă de pe marginea prăpastiei și a ruinei în care erau gata să se arunce. Dar mila Sa a fost greșit înțeleasă. Lucifer a arătat spre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ca fiind o dovadă a superiorității lui, o indicație că Împăratul Universului avea să accepte condițiile sale. Dacă îngerii vor sta hotărât alături de el, spunea Lucifer, atunci vor putea să obțină tot ceea ce doresc. El și-a apărat cu înverșunare poziția și s-a lansat cu totul în lupta cea mare împotriva Făcătorului său. Așa se face că Lucifer, „purtătorul de lumină”, cel care se împărtășea de slava lui Dumnezeu, care slujea la tronul Său, prin păcat a devenit Satana, „vrăjmașul” lui Dumnezeu și al ființelor sfinte, nimicitorul acelora pe care Cerul i-a încredințat călăuzirii și protecției Sale.

Respingând în mod batjocoritor argumentele și apelurile îngerilor loiali lui Dumnezeu, Lucifer îi injuriază ca fiind niște robi înșelați. Întâietatea și cinstea arătate față de Hristos, el le-a declarat ca fiind un act de nedreptate atât față de sine, cât și față de toate oștile cerului, declarând că nu se va supune niciodată acestei restrângeri a drepturilor lui și ale lor. El nu va mai recunoaște autoritatea supremă a lui Hristos. Era hotărât să ceară să i se dea onoarea ce i se cuvenea, luând conducerea tuturor acelora care aveau să-l urmeze; el a făgăduit o nouă guvernare celor care aveau să intre în rândurile grupei sale, o conducere mai bună, sub care toți aveau să se bucure de libertate. Un mare număr de îngeri și-au exprimat intenția de a-l accepta să fie conducătorul lor. Încurajat de modul favorabil în care au fost primite avansurile sale, Lucifer spera să-i câștige de partea lui pe toți îngerii, să devină deopotrivă cu
Dumnezeu și să fie ascultat de toată oastea Cerului.

Din nou îngerii rămași credincioși lui Dumnezeu i-au cerut cu insistență, lui și simpatizanților lui, să se supună lui Dumnezeu; arătându-le care avea să fie rezultatul inevitabil, dacă vor refuza. Cel care îi crease putea să înfrângă puterea lor și să pedepsească în mod exemplar aventuroasa lor răzvrătire. Niciun înger nu putea să se opună – cu sorț de izbândă – Legii lui Dumnezeu, care era tot așa de sfântă ca și El. Ei i-au avertizat pe toți să nu asculte la argumentele înșelătoare ale lui Lucifer, somându-l, atât pe el, cât și pe cei ce l-au urmat, să caute fără întârziere prezența lui Dumnezeu, mărturisindu-și vina de a pune la îndoială înțelepciunea și autoritatea Lui.

Mulți erau gata să asculte acest sfat, să se pocăiască de neascultarea lor, căutând să fie primiți din nou în grația lui Dumnezeu și a Fiului Său. Dar Lucifer avea pregătită o altă înșelăciune. Marele răzvrătit declară acum că îngerii care s-au unit cu el au mers prea departe ca să se mai poată întoarce; că el cunoștea bine Legea divină și știa că Dumnezeu nu-i va ierta. El a spus că toți aceia care se vor supune autorității Cerului vor fi deposedați de demnitatea lor și îndepărtați din poziția lor. În ceea ce-l privea, era hotărât să nu mai recunoască niciodată autoritatea lui Hristos. Singura cale care mai rămânea pentru el și pentru cei ce l-au urmat, spunea el, era aceea de a-și păstra libertatea și a câștiga prin forță drepturile ce nu le-au fost acordate de bunăvoie.

În ceea ce-l privea pe Satana, este adevărat că mersese prea departe, ca să se mai poată întoarce. Dar nu așa stăteau lucrurile cu aceia care fuseseră orbiți de înșelăciunile lui. Pentru ei, sfatul și apelurile îngerilor loiali au deschis ușa speranței; dacă ei ar fi dat ascultare avertizării, ar fi putut să se smulgă din înșelăciunile lui Satana. Dar mândria, iubirea față de conducătorul lor, precum și dorința după o libertate fără restricții i-au împiedicat să se rupă de el și astfel toate apelurile iubirii și ale milei divine au fost, până la urmă, respinse.

Dumnezeu i-a îngăduit lui Satana să-și continue lucrarea până când spiritul de nemulțumire a degenerat într-o revoltă deschisă. Era necesar ca planurile sale să se dezvolte pe deplin, pentru ca adevărata lor natură și tendință să poată fi văzute de toți. Lucifer, ca heruvim ocrotitor, fusese foarte mult înălțat; el era foarte mult iubit de oștile cerești; iar influența lui asupra lor era foarte puternică. Stăpânirea lui Dumnezeu nu îi cuprindea numai pe locuitorii cerului, ci și toate lumile pe care El le-a creat; și Lucifer a ajuns la concluzia că, dacă i-ar putea atrage pe îngerii cerului alături de el în răzvrătire, atunci va putea avea de partea sa toate lumile. El a prezentat cu multă măiestrie poziția sa în această problemă, folosind denaturarea și minciuna pentru a-și atinge ținta. Puterea sa de a înșela era foarte mare. Ascunzându-se sub mantia minciunii, el a reușit să obțină un avantaj. Toate acțiunile sale erau așa de mult învăluite în mister, încât a fost foarte dificil pentru îngeri să descifreze adevărata natură a lucrării sale. Până când nu s-a dezvoltat pe deplin, nu era posibil ca răul să apară în adevărata lui înfățișare; nemulțumirea lui nu putea fi văzută ca răzvrătire. Chiar și îngerii loiali lui Dumnezeu nu puteau discerne pe deplin caracterul său sau să vadă unde ducea lucrarea lui.

La început, Lucifer și-a dirijat în așa fel ispitele, încât el să nu fie cu nimic implicat. Pe îngerii pe care nu i-a putut corupe spre a fi cu totul de partea sa i-a acuzat de indiferență față de interesele ființelor cerești. Chiar lucrarea pe care el o făcea o punea pe seama îngerilor care au rămas loiali față de Dumnezeu. Metoda sa era aceea de a produce confuzie, prin întrebări subtile cu privire la planurile lui Dumnezeu. El înveșmânta în mister tot ceea ce era simplu și, printr-o pervertire măiastră, arunca îndoiala asupra celor mai clare declarații ale lui Dumnezeu. Iar poziția sa înaltă, legată așa de strâns de conducerea divină, a dat o greutate și mai mare celor spuse de el.

Dumnezeu putea folosi numai acele mijloace care erau în armonie cu adevărul și neprihănirea. Satana însă putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea – minciuna și lingușirea. El a căutat să falsifice Cuvântul lui Dumnezeu și să prezinte greșit, tendențios, planul guvernării Sale, susținând că Dumnezeu nu a fost drept când a impus legi îngerilor; că, cerând supunere și ascultare din partea ființelor create de El, nu urmărea altceva decât înălțarea de Sine. Deci era necesar să se demonstreze înaintea locuitorilor cerului și a tuturor lumilor din Univers că guvernarea lui Dumnezeu este dreaptă, iar Legea Sa, desăvârșită. Satana a făcut să se înțeleagă faptul că nici el nu căuta altceva decât să promoveze binele Universului. Trebuia ca adevăratul caracter al uzurpatorului și scopul său real să fie înțelese de toți. Lui trebuia să i se dea timp să se manifeste prin lucrările sale rele, stricate.

Satana a pus în seama guvernării lui Dumnezeu discordia pe care propria lui comportare a semănat-o în ceruri. Tot răul, a declarat el, este rezultatul guvernării divine. El pretindea că scopul său era acela de a îmbunătăți legile lui Dumnezeu. De aceea, Iehova i-a îngăduit să demonstreze natura pretențiilor sale, să arate rezultatele schimbărilor propuse de el în Legea divină. Propria lucrare trebuia să-l condamne. La început, Satana pretindea că nu este un răzvrătit. Universul întreg trebuia să-l vadă pe înșelător demascat.

Chiar și atunci când a fost aruncat afară din ceruri, Înțelepciunea cea veșnică nu l-a distrus. Deoarece numai slujirea din iubire putea fi primită de Dumnezeu, supunerea ființelor create de El trebuia să se bazeze pe convingerea că El este drept și bun. Locuitorii cerului și ai celorlalte lumi, fiind nepregătiți să înțeleagă natura sau consecințele păcatului, nu puteau vedea atunci dreptatea lui Dumnezeu în nimicirea lui Satana. Dacă ar fi fost imediat șters din rândul celor vii, unii I-ar fi slujit lui Dumnezeu mai degrabă de frică decât din iubire.

Influența înșelătorului nu avea să fie pe deplin nimicită și nici spiritul de răzvrătire nu ar fi fost întru totul eradicat. De aceea, pentru binele întregului Univers, de-a lungul veacurilor nesfârșite, el trebuia să-și dezvolte mai mult principiile, pentru ca acuzațiile aduse de el guvernării divine să poată fi văzute în adevărata lor lumină de către toate ființele create și pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, precum și imuabilitatea Legii Sale să poată fi pentru totdeauna în afara oricărei îndoieli.

De-a lungul veacurilor viitoare, răzvrătirea lui Satana avea să fie o lecție pentru Univers, o mărturie veșnică despre natura păcatului și teribilele lui rezultate. Manifestarea acțiunii
lui Satana, efectele ei atât asupra oamenilor, cât și asupra îngerilor aveau să arate care va fi rezultatul respingerii autorității divine. Acest lucru avea să dea mărturie despre faptul că binele tuturor ființelor create de El este strâns legat de guvernarea lui Dumnezeu. Astfel, istoria acestui teribil experiment al răzvrătirii trebuia să fie un scut pentru toate ființele sfinte, ca să le împiedice să mai fie înșelate cu privire la natura păcatului, să le salveze de la păcătuire și de la suportarea consecințelor ei.

Cel care conduce totul în ceruri este Acela care vede sfârșitul… chiar de la început, Acela în fața căruia tainele trecutului și cele ale viitorului sunt deopotrivă descifrate și care, dincolo de jalea, întunericul și ruina aduse de păcat, vede realitatea planurilor Sale de iubire și de binecuvântare. Deși „norii de negură îl înconjoară, dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Său de domnie” (Ps. 97,2). Acești locuitori ai Universului, atât cei loiali lui Dumnezeu, cât și cei care s-au răzvrătit împotriva Lui, vor înțelege într-o zi că toate „lucrările Lui sunt desăvârșite, toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate” (Deut. 32,4).