Nemaiavând posibilitatea să stârnească răscoală în ceruri, vrăjmășia lui Satana împotriva lui Dumnezeu a găsit un nou teren în a complota la ruina neamului omenesc. În fericirea și pacea perechii sfinte din Eden, el avea viziunea binecuvântării care, pentru el, era pentru totdeauna pierdută. Stăpânit de invidie, s-a hotărât să-i incite la neascultare și să aducă asupra lor vinovăția și pedeapsa păcatului. El avea să schimbe iubirea lor în neîncredere și cântecele lor de laudă în reproșuri împotriva Făcătorului lor. În felul acesta, nu numai că avea să arunce aceste ființe nevinovate în aceeași mizerie pe care el însuși o trăia, ci avea să arunce dezonoare asupra lui Dumnezeu și să producă durere în ceruri.

Primii noștri părinți au fost avertizați cu privire la primejdia ce-i amenința. Solii cerești le-au înfățișat istoria căderii lui Satana, precum și complotul lui pentru nimicirea lor, dezvăluindu-le pe deplin natura guvernării divine pe care prințul răului căuta s-o răstoarne. Satana și oștile sale au căzut datorită neascultării de poruncile cele drepte ale lui Dumnezeu.

Cât de important era deci ca Adam și Eva să onoreze această Lege, singura în stare să mențină ordinea și dreptatea!

Legea lui Dumnezeu este tot atât de sfântă ca și Dumnezeu. Ea este o revelare a voinței Sale, o transcriere a caracterului Său, expresia iubirii și a înțelepciunii divine. Armonia creației depinde de o desăvârșită conformare a tuturor ființelor, a tot ce există, a ceea ce se mișcă sau nu, cu Legea Creatorului. Dumnezeu a dat legi după care să se conducă nu numai ființele existente, ci toate lucrările naturii. Totul se află sub legi fixe, legi ce nu pot fi ignorate. Dar, în timp ce în natură totul este guvernat de legi naturale, numai omul, dintre toate ființele ce populează pământul, numai el este răspunzător față de Legea morală. Omului, coroana creației Sale, Dumnezeu îi dă puterea să înțeleagă cerințele Sale, să înțeleagă dreptatea și generozitatea Legii Sale, ca și pretențiile ei sfinte față de el; iar omului i se cere să răspundă prin ascultare.

Asemenea îngerilor, locuitorii Edenului fuseseră puși la probă; fericirea lor putea fi menținută numai cu condiția credincioșiei față de Legea Creatorului. Ei puteau să asculte și să trăiască sau să nu asculte și să piară. Dumnezeu îi făcuse beneficiarii unor bogate binecuvântări; dar, dacă ei aveau să nesocotească voia Sa, El, care nu i-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, nu-i putea lăsa nici pe ei nepedepsiți; păcatul avea să ducă la pierderea darurilor Sale și să aducă asupra lor mizeria și ruina.

Îngerii i-au avertizat să se păzească de înșelăciunile lui Satana, întrucât eforturile lui de a-i prinde în mrejele sale aveau să fie neobosite. Atâta vreme cât ei erau ascultători de Dumnezeu, cel rău nu le putea face niciun rău; căci, dacă era nevoie, toți îngerii cerului aveau să fie trimiși în ajutorul lor. Dacă ei respingeau cu tărie primele lui insinuări, atunci aveau să fie tot așa de în siguranță ca și solii cerești. Dar, dacă odată cedau ispitei, natura lor avea să ajungă atât de stricată, încât să nu mai aibă nicio putere și nici voință în ei înșiși, ca să-i reziste lui Satana.

Pomul cunoștinței a fost pentru ei un mijloc de testare a ascultării și a iubirii lor față de Dumnezeu. Domnul a considerat că este bine să le pună înainte o singură restricție referitoare la folosirea a tot ceea ce se află în grădină; dar, dacă ei aveau să nesocotească voia Sa în legătură cu acest lucru deosebit, se făceau vinovați de păcatul neascultării. Satana nu avea să-i urmărească întotdeauna cu ispitele lui; el avea acces la ei numai la pomul din care le era interzis să mănânce. Dacă ei aveau să-i cerceteze natura, se expuneau înșelăciunilor lui. Erau sfătuiți să acorde o deosebită atenție avertizării pe care Dumnezeu le-a dat-o și să fie mulțumiți cu învățătura, cunoștința, pe care El a considerat că e bine să le-o transmită.

Pentru a aduce la îndeplinire lucrarea sa fără să fie văzut, Satana a ales să folosească șarpele, ca mediu – o travestire bine adaptată pentru scopul pe care-l urmărea, și anume înșelarea lor. Șarpele a fost una dintre cele mai înțelepte și mai frumoase creaturi de pe pământ. El avea aripi și, când zbura prin aer, oferea o priveliște de o strălucire scânteietoare, având culoarea și strălucirea aurului trecut prin foc. A se odihni în ramurile bogat încărcate cu roade ale pomului oprit și a se ospăta cu delicioasele lui fructe era ceva ce atrăgea atenția și încânta ochiul celui ce-l privea. Astfel, în grădina păcii, era ascuns nimicitorul, pândindu-și prada.

Îngerii o avertizaseră pe Eva să aibă grijă să nu se despartă de soțul ei, în lucrul lor de fiecare zi în grădină; lângă el, ea avea să fie mai puțin în pericolul de a fi ispitită decât dacă ar fi fost singură. Dar, absorbită de îndeletnicirea ei plăcută, fără să-și dea seama, s-a îndepărtat de lângă el. Când a realizat că era singură, a avut simțământul că se află în pericol, dar și-a alungat teama, considerând că avea suficientă înțelepciune și putere ca să discearnă răul și să i se opună. Nesocotind avertizarea îngerilor, ea s-a trezit deodată privind cu admirație și curiozitate la pomul oprit. Fructul era frumos și se întreba în sinea ei de ce oare Dumnezeu nu le-a îngăduit să aibă acces la el. Acum era ocazia ce i se oferea ispititorului. Ca și când era în stare să priceapă cele ce se petreceau în mintea ei, el i s-a adresat: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ’Să nu mâncați din toți pomii din grădină?’” (Gen. 3,2). Eva a fost surprinsă și a tresărit, auzind parcă ecoul gândurilor ei. Dar șarpele a continuat cu o voce plină de muzicalitate să-i aducă laude subtile cu privire la neîntrecuta ei drăgălășenie, iar cuvintele lui nu-i displăceau. În loc să fugă din locul acela, ea a întârziat, minunându-se că aude un șarpe vorbind. Dacă i s-ar fi adresat o ființă asemenea îngerilor, temerile ei ar fi fost trezite, dar ea nu s-a gândit niciodată că șarpele cel fascinant putea deveni un mediu al vrăjmașului căzut.

La întrebarea ademenitoare a ispititorului, ea a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ’Să nu mâncați din el, și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți’. Atunci șarpele a zis femeii: ’Hotărât, că nu veți muri; dar Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul’” (Gen. 3,2-5).

Înfruptându-se din acest pom – a declarat el – ei aveau să ajungă într-o sferă mult mai înaltă a existenței lor și să pătrundă într-un vast câmp al cunoștinței. Chiar el a mâncat din fructul oprit și, ca rezultat, a obținut puterea de a vorbi. El a insinuat faptul că, din gelozie, Dumnezeu voiește să-i împiedice să mănânce din el, ca nu cumva să ajungă și ei să fie deopotrivă cu El. Datorită proprietăților lui minunate, de a da înțelepciune și putere, El le-a interzis să guste sau chiar să se atingă de el. Ispititorul lasă să se înțeleagă faptul că, de fapt, avertizarea divină nu avea să fie realmente adusă la îndeplinire; ea era destinată numai să-i intimideze. Cum avea să fie posibil pentru ei să moară? N-au mâncat ei oare din pomul vieții? Dumnezeu nu urmărea altceva decât să-i împiedice să ajungă la o mai nobilă dezvoltare și la realizarea unei mai mari fericiri.

Aceasta a fost și este lucrarea lui Satana, din zilele lui Adam și până în prezent, și el a urmărit-o cu mare succes. El îi ispitește pe oameni să nu se încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să se îndoiască de înțelepciunea Lui. El caută continuu să trezească un spirit de curiozitate nesfântă, o dorință nepotolită și plină de curiozitate de a pătrunde în tainele înțelepciunii și puterii divine. În eforturile lor de a descoperi ceea ce Dumnezeu a binevoit să păstreze ascuns, mulți pierd din vedere adevărurile pe care el le-a descoperit și care sunt esențiale pentru mântuire. Satana îi ispitește pe oameni la neascultare, făcându-i să creadă că în acest fel ei pătrund într-o minunată sferă a cunoașterii. Dar toate acestea nu sunt decât o înșelăciune. Plini de ideile lor despre progres și călcând în picioare cerințele lui Dumnezeu, ei merg pe drumul ce duce la degradare și moarte.

Satana a spus sfintei perechi că va avea de câștigat prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Nu vedem noi și astăzi asemenea raționa-mente? Mulți vorbesc despre îngustimea acelora care ascultă de poruncile lui Dumnezeu, în timp ce ei pretind a avea idei mai largi, bucurându-se de o mai mare libertate. Ce altceva este aceasta decât un ecou al vocii din Eden, care spunea: „În ziua în care veți mânca din el” – călcând preceptele divine – „veți fi ca Dumnezeu”? Satana a susținut faptul că, mâncând din fructul oprit, a beneficiat de mult bine, dar n-a lăsat să se vadă că, prin neascultare, el a fost aruncat din ceruri. Deși era conștient de faptul că păcatul are ca rezultat o pierdere infinită, el și-a ascuns starea sa mizerabilă, cu scopul de a-i atrage și pe alții în situația sa. Tot la fel, călcătorul Legii lui Dumnezeu caută acum să ascundă adevăratul său caracter; el poate pretinde că este sfânt, dar declarația sa atât de pompoasă nu are alt efect decât acela că-l face mai de temut, ca înșelător. El este de partea lui Satana, călcând în picioare Legea lui Dumnezeu și determinându-i pe alții să facă la fel, spre ruina lor veșnică.

Eva, într-adevăr, a crezut cuvintele lui Satana, dar credința ei n-a scutit-o de pedeapsa păcatului. Ea a nesocotit cuvintele lui Dumnezeu, și aceasta a fost ceea ce a dus la căderea ei. În ziua judecății, oamenii nu vor fi condamnați pentru faptul că în mod cinstit ei au crezut o minciună, ci pentru că n-au crezut adevărul, pentru că au neglijat ocazia de a învăța ce este adevărul. Dimpotrivă, cu toată sofisticăria lui Satana, este totdeauna un lucru dezastruos să nu asculți de Dumnezeu. Noi trebuie să ne consacrăm inimile, ca să cunoaștem ce este adevărul. Toate lecțiile pe care Dumnezeu le-a lăsat să fie cuprinse în Cuvântul Său sunt pentru avertizarea și învățătura noastră. Ele nu sunt date ca să ne scape de înșelăciune. Nesocotirea lor va sfârși în ruină pentru noi. Putem fi siguri că ceea ce vine în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu vine de la Satana.

Șarpele a rupt fructul din pomul oprit și l-a așezat în mâinile pe jumătate împotrivitoare ale Evei. Apoi, el i-a amintit propriile cuvinte, că Dumnezeu le interzisese să se atingă de pom ca să nu moară. Dar șarpele a spus că ea nu avea să sufere mai mult mâncând fructul oprit decât dacă l-ar atinge. Văzând că nimic rău nu se întâmplă, ca o consecință a ceea ce a făcut, Eva a devenit mai îndrăzneață. Când a văzut că „pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”, a „luat deci din rodul lui și a mâncat” (Gen. 3,6). Fructul era delicios la gust și, pe când mânca din el, a avut senzația că simte o putere reînviorătoare și s-a văzut pășind într-o sferă mai înaltă a existenței sale. Fără teamă, a luat și a mâncat. Acum, păcătuind ea însăși, Eva a devenit un agent al lui Satana în lucrarea de ruinare a soțului ei. Într-o stare de stranie și nenaturală excitare, cu mâinile pline de fructele oprite, ea l-a căutat și i-a povestit tot ce s-a întâmplat.

O expresie de întristare s-a întipărit pe fața lui Adam. El era uimit și alarmat. La cuvintele Evei, el a răspuns că acesta trebuie să fie vrăjmașul împotriva căruia fuseseră avertizați; și, prin hotărârea divină, ea trebuia să moară. Ca răspuns, ea l-a îmbiat să mănânce, repetând cuvintele șarpelui, că nu vor muri, cu siguranță. Ea a considerat că lucrul acesta trebuie să fie adevărat, pentru că nu simțea nicio dovadă a dizgrației lui Dumnezeu, ci din contră, trăia experiența unei plăcute și înălțătoare influențe, care îmbogățea fiecare însușire cu un nou suflu de viață și care – gândea ea – era inspirat de soli cerești.

Adam a înțeles că tovarășa sa a călcat porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura opreliște ce le fusese pusă ca test al credincioșiei și iubirii lor. În mintea sa a avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îi îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârșită; el trebuia să se despartă de cea a cărei companie fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în prezența lui Dumnezeu și a sfinților Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înțelesese destinul măreț ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacă ei rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care în ochii săi le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunoștința și credincioșia față de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el și nu putea suporta gândul despărțirii. Nu putea pricepe că aceeași Putere Infinită, care din pulberea pământului i-a creat o ființă vie, frumoasă, și, din iubire pentru el, i-a dat un partener de viață, putea să-i dea altul în loc. De aceea, el s-a hotărât să împărtășească soarta ei; dacă ea trebuia să moară, și el avea să moară împreună cu ea. În definitiv – gândea el – nu cumva erau adevărate cuvintele șarpelui celui înțelept? Eva era în ochii lui tot așa de frumoasă și de nevinovată ca și înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o mai mare iubire pentru el decât până atunci. Niciun semn al morții nu a apărut în ființa ei și el s-a hotărât repede să înfrunte consecințele. A luat fructul și l-a mâncat repede.

Imediat după păcătuirea sa, Adam se vedea pășind într-o sferă superioară de existență. Dar, nu după mult timp, gândul păcătuirii sale l-a umplut de groază. Aerul, care până atunci fusese la o temperatură blândă și uniformă, acum părea că îngheață perechea vinovată. Iubirea și pacea, care fuseseră partea lor, s-au dus, iar în locul lor, ei aveau simțământul păcatului: o teamă pentru viitor, o goliciune a sufletului. Veșmântul de lumină care-i acoperea acum a dispărut și, pentru a-l înlocui, ei au încercat să dea formă unui acoperământ pentru ei; căci goi, nu puteau să dea ochii cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri.

Acum, ei începeau să vadă adevăratul caracter al păcatului lor. Adam i-a reproșat tovarășei sale actul său nebunesc de a pleca de lângă el și de a îngădui să fie înșelată de șarpe; dar amândoi se mângâiau la gândul că Dumnezeu, care le dăduse atâtea dovezi ale iubirii Sale, avea să-i ierte pentru acest unic păcat sau că, totuși, nu aveau să fie supuși unei pedepse atât de teribile, cum se temeau că va fi.

Satana triumfa pentru succesul său. El a ispitit femeia, ca aceasta să nu se mai încreadă în iubirea lui Hristos, să se îndoiască de înțelepciunea Lui, să calce Legea Sa și, prin ea, el a făcut ca Adam să fie înfrânt.

Dar Marele Dătător al Legii era gata să le descopere lui Adam și Evei consecințele păcatului lor. Prezența divină se manifestă în grădină. În nevinovăția și sfințenia lor, ei salutau cu bucurie apropierea Creatorului lor; dar acum… ei au fugit plini de groază, căutând să se ascundă în cele mai retrase colțuri ale grădinii. Dar „Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: ’Unde ești?’ El a răspuns: ’Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.’ Și Domnul a zis: ’Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?’” (Gen. 3,9.11).

Adam nu putea nici să nege, nici să scuze păcatul său; dar, în loc să dea pe față pocăință, el a făcut tot posibilul să arunce vina asupra soției și, în acest fel, asupra lui Dumnezeu Însuși: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat” (Gen. 3,12). El, care din iubire pentru Eva, în mod deliberat, a ales să piardă aprobarea lui Dumnezeu, căminul său din Paradis și o viață veșnică plină de bucurie, putea acum, după căderea sa, să-i facă răspunzători pentru păcat pe tovarășa sa și chiar pe Creatorul său. Atât de teribilă este puterea răului!

Când femeia a fost întrebată: „Ce ai făcut?”, ea a răspuns: „Șarpele m-a amăgit, și am mâncat din pom” (Gen. 3,13). „De ce ai creat șarpele?” Acestea erau întrebările ce implicit se găseau în scuza ei pentru păcatul făptuit. Astfel, asemenea lui Adam, ea Îl făcea pe Dumnezeu răspunzător pentru căderea lor. Spiritul îndreptățirii de sine își are originea în tatăl minciunii; el a fost nutrit de către primii noștri părinți de îndată ce ei s-au supus influenței lui Satana și a fost manifestat de către toți fiii și fiicele lui Adam. În loc să-și mărturisească în umilință păcatele, ei căutau să se apere aruncând vina asupra altora, asupra împrejurărilor sau asupra lui Dumnezeu, făcând chiar din binecuvântările Sale o ocazie de a murmura împotriva Lui.

Domnul a pronunțat atunci sentința împotriva șarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat ești între toate vitele și între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieții tale să te târăști pe pântece, și să mănânci țărână” (Gen. 3,14). Deoarece a fost folosit de Satana ca medium, șarpele avea să aibă partea sa în judecata divină. Din cea mai frumoasă și cea mai admirată dintre toate creaturile câmpului, el avea să devină cea mai respingătoare și cea mai detestată dintre toate, de temut și urâtă atât de oameni, cât și de animale. Cuvintele adresate mai departe șarpelui se aplică direct lui Satana, arătând înainte spre înfrângerea și distrugerea lui finală: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3,15).

Evei i s-a vorbit despre necazul și durerea care de atunci încolo trebuiau să fie partea ei. Domnul spune: „Dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Gen. 3,16). La creațiune, Dumnezeu a făcut-o să fie egală cu Adam. Dacă ei rămâneau ascultători de Dumnezeu – în armonie cu marea Sa Lege a iubirii – aveau să fie totdeauna în armonie unul cu altul; păcatul însă a adus discordie, iar unirea lor putea fi acum menținută și armonia păstrată numai cu prețul supunerii din partea unuia sau a altuia. Eva a fost prima care a păcătuit. Ea a căzut în ispită datorită faptului că s-a despărțit de tovarășul ei, contrar poruncii divine. Datorită cererii ei a păcătuit Adam și de aceea ea a fost pusă sub stăpânirea soțului ei. Dacă principiile cuprinse în Legea lui Dumnezeu ar fi fost urmate de către neamul omenesc căzut, această sentință, deși apărută ca un rezultat al păcatului, s-ar fi dovedit totuși o binecuvântare pentru ei; dar faptul că bărbatul a abuzat de supremația care i-a fost dată a făcut adesea ca soarta femeii să fie foarte amară, făcându-i viața o povară.

Eva fusese în mod desăvârșit fericită lângă soțul ei, în grădina Edenului; dar, asemenea neliniștitelor Eve moderne, ei îi plăcea să creadă în posibilitatea pătrunderii într-o sferă mai înaltă decât aceea pe care i-o hotărâse Dumnezeu. În încercarea de a se ridica mai presus de poziția sa inițială, ea a căzut cu mult mai jos decât aceasta. Căderea va fi partea tuturor acelora care nu sunt binevoitoare să-și împlinească cu bucurie îndatoririle vieții în armonie cu planul lui Dumnezeu. În eforturile lor de a ajunge în poziții pentru care El nu le-a rânduit, multe lasă vacante locurile în care puteau fi o binecuvântare. În dorința lor pentru o sferă mai înaltă, multe sacrifică adevărata demnitate feminină, precum și noblețea caracterului și lasă nefăcută chiar lucrarea pe care Cerul le-a dat-o s-o facă.

Lui Adam, Domnul i-a spus: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: ’Să nu mănânci deloc din el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea, și să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Gen. 3,17-19).

Nu a fost voia lui Dumnezeu ca perechea fără păcat să cunoască ceva în ceea ce privește păcatul. El le-a dat cu îmbelșugare binele și a reținut de la ei răul. Dar, împotriva poruncii Sale, ei au mâncat din pomul oprit și acum ei vor continua să mănânce din el – vor cunoaște răul – în toate zilele vieții lor. Din acel moment, neamul omenesc avea să fie chinuit, hăituit de ispitele lui Satana. În loc de munca dătătoare de fericire de până atunci, îngrijorarea și truda aveau să fie partea lor. Ei aveau să suporte dezamăgire, durere, suferință și, în cele din urmă, moartea.

Sub blestemul păcatului, întreaga natură avea să dea mărturie omului despre caracterul și consecințele răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Când l-a făcut pe om, Dumnezeu l-a făcut stăpân peste pământ și peste toate viețuitoarele de pe el. Atâta vreme cât Adam a rămas credincios Cerului, întreaga natură îi era supusă. Dar când s-a răzvrătit împotriva Legii divine, ființele inferioare s-au răzvrătit împotriva lui. Astfel, în marea Sa milă, Domnul avea să le arate oamenilor sfințenia Legii Sale și să-i facă să vadă, din propria lor experiență, primejdia înlăturării ei chiar și în măsura cea mai mică.

Chiar și viața de trudă și griji, care avea să fie de acum încolo partea omului, a fost dată cu iubire. Din cauza păcatului său, era necesară o disciplină, trebuia să pună un control asupra apetitului și pasiunii și să dezvolte obiceiul stăpânirii de sine. Era o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru recuperarea omului din ruina și degradarea păcatului.

Avertizarea adresată primilor noștri părinți: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Gen. 2,17) nu însemna că ei aveau să moară chiar în ziua în care s-au înfruptat din fructul oprit. Dar în acea zi avea să fie pronunțată irevocabila sentință. Nemurirea le-a fost făgăduită cu condiția ascultării; prin păcătuire, ei aveau să piardă viața veșnică. Chiar în ziua aceea, aveau să fie condamnați la moarte.

Pentru a avea o existență veșnică, omul trebuia să continue să se împărtășească din pomul vieții. Nemaiavând această posibilitate, vitalitatea lui avea să scadă în mod treptat, până când viața avea să se termine. Planul lui Satana a fost ca Adam și Eva, prin neascultare, să atragă dizgrația lui Dumnezeu; și apoi, dacă dădeau greș în a obține iertare, el a sperat că cei doi aveau să mănânce mai departe din pomul vieții, perpetuând astfel existența păcatului și a mizeriei. Dar, după căderea omului, îngerii sfinți au fost imediat însărcinați să păzească pomul vieții. În jurul pomului vieții, acești îngeri făceau să strălucească raze de lumină, dând înfățișarea unei săbii strălucitoare. Nimeni din familia lui Adam n-a avut îngăduința să treacă peste această barieră și să se înfrupte din fructele dătătoare de viață – de aceea nu există niciun păcătos nemuritor.

Valul durerilor care au urmat după păcătuirea primilor noștri părinți este privit de mulți ca fiind o consecință prea severă pentru un păcat atât de mic, și aceștia pun sub semnul întrebării înțelepciunea și dreptatea lui Dumnezeu în comportamentul Său față de om. Dar, dacă ar privi mai profund această problemă, și-ar da seama că greșesc. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, fără păcat. Pământul trebuia să fie populat cu ființe ce aveau să fie numai cu puțin mai prejos decât îngerii; dar ascultarea lor trebuia să fie probată, căci Dumnezeu nu putea îngădui ca lumea să fie plină cu oameni care aveau să nesocotească Legea Sa. Și totuși, în marea Sa milă, El nu l-a supus pe Adam la o încercare prea severă. Iar faptul că interdicția era foarte ușoară face ca păcatul să fie nemăsurat de mare. Dacă Adam nu putea să treacă cu bine prin cea mai mică dintre probe, cum avea el să suporte o încercare mult mai mare, dacă aveau să i se încredințeze responsabilități mai înalte?

Dacă Adam ar fi fost supus unor probe mult mai mari, atunci aceia a căror inimă înclină spre rău aveau să găsească scuze pentru ei, spunând: „Aceasta este o problemă neînsemnată, iar pe Dumnezeu nu Îl interesează lucrurile mici.” Și astfel, avea să fie o continuă păcătuire în lucruri considerate ca fiind fără importanță, care trec nemustrate între oameni. Dar Domnul a făcut clar faptul că păcatul, indiferent de mărimea lui, este o ofensă la adresa Lui.

Eva a considerat ca fiind de mică importanță faptul de a nu asculta de Dumnezeu, mâncând din fructul oprit, și de a-l ispiti și pe soțul ei să păcătuiască; dar păcatul lor a deschis larg porțile unui potop de vaiuri care s-au abătut asupra lumii. Cine poate cunoaște, în momentul ispitei, urmările teribile care vor rezulta dintr-un pas greșit?

Mulți dintre aceia care învață că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie pentru om susțin că este imposibil pentru el să asculte preceptele ei. Dar, dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci de ce a suferit Adam pedeapsa neascultării? Păcatul primilor noștri părinți a adus vina și necazul asupra lumii și, dacă n-ar fi fost bunătatea și mila lui Dumnezeu, ar fi cufundat neamul omenesc într-o disperare lipsită de speranță. Nimeni să nu se înșele singur. „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6,23). Legea lui Dumnezeu nu poate fi nicidecum călcată acum fără ca
cel în cauză să nu-și primească pedeapsa, după cum a fost și atunci când sentința s-a pronunțat asupra părintelui omenirii.

După păcatul lor, Adam și Eva nu mai puteau să locuiască în Eden. Ei au cerut cu stăruință să rămână în căminul nevinovăției și al bucuriei lor. Ei au mărturisit că au pierdut orice drept la acel cămin fericit, pentru viitor angajându-se să dea pe față o strictă ascultare de Dumnezeu. Dar li s-a spus că, din cauza păcatului, natura lor s-a stricat; ei și-au slăbit astfel puterea de a rezista răului și au deschis calea ca Satana să poată avea mai repede acces la ei. În nevinovăția lor, ei s-au supus ispitei; iar acum, într-o stare de conștientă vinovăție, vor avea mai puțină putere să-și mențină integritatea.

În umilință și cu o amărăciune ce nu se poate descrie, ei și-au luat rămas bun de la căminul lor frumos și au plecat să locuiască pe pământul care se afla acum sub blestemul păcatului.

Atmosfera, cândva blândă și cu temperatură uniformă, era acum supusă unor schimbări vizibile și, în mila Sa, Domnul le-a făcut o îmbrăcăminte din piei, ca o protecție împotriva căldurii și a frigului excesiv.

Când au văzut florile ofilindu-se și frunzele căzând, primele semne ale decăderii, Adam și tovarășa sa au plâns mult mai mult decât îi plâng oamenii pe morții lor. Moartea fragilelor și delicatelor flori era, într-adevăr, un motiv de durere; dar, când pomilor celor falnici le cădeau frunzele, scena aceasta le-a adus în mod viu în minte faptul dureros că moartea este partea a tot ce are viață.

Grădina Edenului a rămas mult timp pe pământ, după ce omul a fost expatriat de pe plăcutele ei alei. Neamului omenesc căzut i-a fost îngăduit mult timp să privească la căminul nevinovăției, intrarea în grădină fiind oprită de către îngerii păzitori. La poarta Paradisului, păzită de heruvimi, se descoperea slava divină. Aici veneau Adam și fiii săi să I se închine lui Dumnezeu.

Aici ei și-au reînnoit legământul de ascultare față de acea Lege pe care au căl-cat-o, fiind astfel îndepărtați din Eden. Când valul de nelegiuire s-a întins asupra pământului și stricăciunea oamenilor a determinat nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sădise Edenul l-a luat de pe pământ. Dar, la reînnoirea finală, când vor fi „un cer nou și un pământ nou” (Apoc. 21,1), Edenul va fi readus pe pământ, mult mai glorios decât a fost la început.

Atunci cei ce au păzit poruncile lui Dumnezeu vor respira sub pomul vieții vitalitatea aceea dătătoare de nemurire; și, de-a lungul veacurilor nesfârșite, locuitorii lumilor necăzute vor vedea în acea grădină a bucuriei o dovadă a lucrării desăvârșite a lui Dumnezeu de creație, neatinsă de blestemul păcatului, un exemplu de ceea ce ar fi putut deveni pământul dacă omul ar fi adus la îndeplinire planul glorios al Creatorului.