În zilele lui Noe, pământul se afla sub un dublu blestem, pe de o parte ca urmare a păcatului neascultării lui Adam, iar pe de altă parte ca urmare a crimei comise de Cain. Totuși acest fapt n-a schimbat prea mult aspectul naturii. Existau semne evidente ale stricăciunii, dar pământul era încă bogat și frumos din pricina darurilor providenței divine. Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuoși, pe care se sprijineau coardele încărcate cu rod ale viței de vie. Câmpiile întinse, asemenea unor grădini, erau înveșmântate cu verdeață și plăcut îmbălsămate de parfumul miilor de flori. Roadele pământului erau de toate felurile și aproape fără limită. Copacii întreceau cu mult în mărime, frumusețe și într-o perfectă simetrie orice copac de astăzi; lemnul lor era dintr-un țesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemănător pietrei și aproape la fel de rezistent. Aurul, argintul și pietrele prețioase se aflau din belșug.

Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la început. Numai câteva generații trecuseră de când Adam avusese acces la pomul vieții, care era făcut să prelungească viața; iar existența omului încă se măsura cu secolele. Dacă acești oameni longevivi, care dețineau capacități extraordinare de a judeca și de a vedea corect lucrurile, s-ar fi devotat slujirii lui Dumnezeu, atunci ei ar fi făcut ca numele Creatorului lor să fie proslăvit pe pământ și ar fi răspuns scopului pentru care El le-a dat viață. Dar ei au dat greș în a face lucrul acesta.

Erau pe atunci mulți uriași, bărbați de o statură și putere mare, renumiți pentru înțelepciunea lor, pricepuți în născocirea celor mai iscusite și mai minunate lucruri; dar vina – că lăsau frâu liber nelegiuirii – era într-un raport direct proporțional cu iscusința și înțelepciunea lor.

Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop multe și bogate daruri; dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se slăvească pe ei înșiși și le-au transformat într-un blestem, datorită faptului că și-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul și argintul, pietrele prețioase și lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumusețarea locuințelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite. Ei căutau să satisfacă numai poftele inimii lor mândre și se desfătau în orgii și ticăloșii. Pentru că nu doreau să-L păstreze pe Dumnezeu în conștiința lor, au ajuns în curând să nege existența Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman și se închinau la lucrarea mâinilor lor și îi învățau pe copii să se plece în fața chipurilor cioplite.

Pe câmpii verzi și la umbra unor copaci frumoși, ei și-au așezat altarele idolilor lor. Dumbrăvi întinse, al căror frunziș rămânea verde în tot cursul anului, erau dedicate închinării la zeii lor falși. De aceste dumbrăvi erau legate grădini frumoase, cu alei lungi și șerpuitoare, peste care se întindeau ramurile încărcate de fructe ale diferitelor soiuri de pomi, grădini împodobite cu statui și cu tot felul de lucruri care puteau să încânte simțurile sau să slujească dorințelor voluptoase ale oamenilor, atrăgându-i astfel să ia parte la închinarea idolatră.

Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoașterea lor și s-au închinat făpturilor propriei imaginații și, ca urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: „Ca ei sunt cei ce-i fac; toți cei ce se încred în ei” (Ps. 115,8). Este o lege a sufletului omenesc, și anume că privind suntem schimbați. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât concepția lui despre adevăr, curăție și sfințenie. Dacă mintea, ființa lui, nu se înalță mai presus de nivelul firii pământești, dacă nu se ridică prin credință să contemple înțelepciunea și iubirea infinită a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai mult și tot mai mult. Închinătorii falșilor dumnezei au înveșmântat zeitățile lor cu atribute și pasiuni omenești și astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea pământească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău… Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Gen. 6,5.11). Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de viețuire, dar Legea Sa a fost călcată, și urmarea a fost săvârșirea a tot felul de păcate care s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era fățișă și sfidătoare, dreptatea era călcată în picioare și strigătele celor oprimați au ajuns până la cer.

Poligamia fusese de timpuriu introdusă, și aceasta contrar rânduielilor divine de la început. Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură nevastă, arătând astfel care este rânduiala Sa în această privință. Dar, după cădere, oamenii au ales să-și satisfacă dorințele lor păcătoase; iar ca rezultat, crima și ticăloșia au crescut cu o mare rapiditate. Nu erau respectate nici legăturile de căsătorie și nici drepturile de proprietate. Oricine poftea nevasta sau averea aproapelui său o lua prin forță și oamenii se făleau cu faptele lor de violență. Se complăceau în nimicirea vieții animalelor, și folosirea ca hrană a cărnii îi făcea mai cruzi și mai setoși de sânge, până când au ajuns să privească viața omului cu o înspăimântătoare indiferență.

Lumea era în copilăria ei și, cu toate acestea, nelegiuirea ajunsese atât de adâncă și atât de întinsă încât Dumnezeu nu o mai putea nicidecum suporta. El a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut” (Gen. 6,7). El a declarat că Duhul Său nu Se va lupta totdeauna cu neamul omenesc vinovat. Dacă oamenii nu încetau să polueze cu păcatele lor lumea și bogățiile ei cele mari, atunci El avea să-i șteargă din lumea creată de El și să distrugă lucrurile cu care El Își găsea plăcerea să-i binecuvânteze; El avea să șteargă de pe fața pământului fiarele de pe câmp și vegetația care dădea o așa abundență de hrană și să transforme pământul cel frumos într-o vastă pustietate și ruină.

În mijlocul decăderii ce se întindea tot mai mult, Metusala, Noe și mulți alții s-au străduit să păstreze vie cunoașterea adevăratului Dumnezeu și să pună stavilă puhoiului de decădere morală. Cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, Domnul i-a făcut cunoscut lui Noe, printr-un înger, planul Său și l-a îndrumat să construiască o corabie. În timp ce lucra la corabie, el trebuia să vestească faptul că Dumnezeu avea să aducă un potop de ape pe pământ, spre a nimici pe cei nelegiuiți. Aceia însă care aveau să primească, să creadă această solie și să se pregătească pentru acest eveniment, prin pocăință și schimbarea vieții lor, vor găsi iertare și vor fi salvați. Enoh le-a repetat copiilor săi ceea ce Dumnezeu
îi arătase în legătură cu potopul, iar Metusala și fiii săi, care au trăit să audă propovăduirea lui Noe, au dat ajutor la construirea corabiei.

Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corabiei, cum și îndrumări amănunțite cu privire la construirea ei. Inteligența omenească n-ar fi putut proiecta o construcție atât de rezistentă și de durabilă. Dumnezeu a fost proiectantul, iar Noe, constructorul. Vasul a fost construit – asemenea corpului unei corăbii – ca să poată pluti pe apă, dar în unele privințe semăna mai mult cu o casă. El avea înălțimea unei case cu trei etaje, dar cu o singură ușă, care era așezată pe una din laturi. Lumina venea de sus și diferitele încăperi erau dispuse în așa fel încât toate erau luminate. Materialul folosit la construcția corabiei era lemnul de chiparos sau gofer, care rezista sute de ani fără să putrezească. Clădirea acestei imense construcții era o lucrare înceată și migăloasă. Datorită mărimii considerabile a copacilor și naturii lemnului, se cerea mai multă muncă atunci pentru pregătirea scândurilor decât este necesară astăzi, în ciuda puterii mari pe care o aveau atunci oamenii. Tot ceea ce putea face omul s-a făcut, pentru ca lucrarea să fie desăvârșită. Dar, cu toate acestea, corabia nu avea cum să reziste, cu toată temeinicia cu care fusese prevăzută, furtunii care avea să se abată asupra pământului. Numai singur Dumnezeu putea să-i apere pe slujitorii Săi de apele înfuriate.

„Prin credință Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, și, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință” (Evr. 11,7). În timp ce Noe adresa lumii soliile sale de avertizare, faptele sale mărturiseau despre sinceritatea lui.

Așa se face că credința lui a fost adusă la desăvârșire și pusă în evidență. El a dat lumii un exemplu, crezând exact ceea ce spune Dumnezeu. El a investit în corabie tot ce avea. În timp ce a început să construiască acea corabie imensă pe uscat, mulțimile au venit din toate părțile să vadă priveliștea aceea curioasă și să asculte cuvintele călduroase și stăruitoare ale neobișnuitului predicator. Fiecare lovitură dată pentru construcția corabiei era o mărturie pentru popor.

La început, se părea că mulți primesc avertizarea; și totuși ei nu s-au întors la Dumnezeu cu o adevărată pocăință. Nu erau dispuși să renunțe la păcatele lor. În decursul timpului ce a trecut până la venirea potopului, credința lor a fost pusă la probă și ei au dat greș în a suporta încercarea. Copleșiți de necredința care se întindea tot mai mult, în cele din urmă s-au alăturat vechilor lor prieteni în respingerea solemnei avertizări. Unii erau pe deplin convinși și ar fi dat ascultare cuvintelor de avertizare; dar au fost atât de mulți aceia care luau lucrurile în râs și în bătaie de joc, încât ei s-au molipsit de același spirit, rezistând invitațiilor milei și, în curând, au fost printre cei mai îndrăzneți și cei mai obraznici batjocoritori; căci nimeni nu este atât de dârz și nu se afundă mai adânc în păcat ca aceia care au avut odată lumina, dar care au rezistat convingerilor date de Duhul lui Dumnezeu.

Nu toți oamenii din generația aceea au fost idolatri, în deplinul înțeles al cuvântului. Mulți mărturiseau a fi închinători ai lui Dumnezeu. Ei pretindeau că idolii lor erau reprezentări ale Divinității și că prin ei poporul putea ajunge la o mai clară înțelegere a Ființei divine. Această clasă de oameni era în fruntea celor care respingeau propovăduirea lui Noe. În străduința de a-L înfățișa pe Dumnezeu prin lucruri materiale, mintea lor a ajuns oarbă față de maiestatea și puterea Lui; ei au încetat să-și mai dea seama de sfințenia caracterului Său sau de natura sfântă și neschimbătoare a cerințelor Lui. Cum păcatul s-a generalizat, el a ajuns să li se pară din ce în ce mai puțin păcătos, iar în cele din urmă au declarat că Legea divină nu mai era în vigoare nicidecum; că era contrar caracterului lui Dumnezeu să pedepsească fărădelegea; ei au negat faptul că judecățile Lui aveau să cadă asupra pământului. Dacă oamenii din generația aceea ar fi ascultat de Legea divină, ei ar fi recunoscut vocea lui Dumnezeu în avertizările slujitorului Său; dar mintea lor a fost așa de orbită de respingerea luminii, încât au ajuns să creadă că, în adevăr, solia lui Noe era o înșelăciune.

De partea adevărului nu se găsea mulțimea sau majoritatea. Lumea se aliase împotriva dreptății și a Legii lui Dumnezeu, iar Noe era privit ca fanatic. Când a ispitit-o pe Eva ca să nu asculte de Dumnezeu, Satana i-a zis: „Hotărât, că nu veți muri” (Gen. 3,4). Bărbați de seamă, oameni onorați și înțelepți ai lumii au repetat același lucru. „Amenințările lui Dumnezeu”, au spus ei, „au ca scop numai să vă intimideze și nu se vor împlini niciodată. Nu trebuie să vă speriați. Un asemenea eveniment, cum este nimicirea lumii de către Dumnezeu, care a făcut-o, și pedepsirea ființelor pe care El le-a creat, nu se va întâmpla niciodată. Fiți liniștiți și nu vă temeți. Noe este un mare fanatic.” Lumea petrecea pe seama nebuniei bătrânului fără minte.

În loc să-și umilească inima înaintea lui Dumnezeu, ei au stăruit în neascultarea și nelegiuirea lor, ca și când Dumnezeu nu le-ar fi vorbit prin servul Său.

Dar Noe a stat ca o stâncă în mijlocul furtunii. Înconjurat de batjocura și râsul poporului, el s-a distins prin integritatea lui sfântă și prin credincioșia lui nezdruncinată. Cuvintele sale erau însoțite de putere, căci vocea lui Dumnezeu era cea care se adresa omului prin servul Său. Legătura cu Dumnezeu l-a făcut puternic în tăria puterii infinite, în timp ce, pentru o sută douăzeci de ani, glasul lui solemn a sunat la urechile acelei generații, vorbindu-le despre evenimente care, după înțelepciunea omenească, erau imposibile.

Lumea dinainte de potop gândea că, timp de secole, legile naturii fuseseră stabile. Ciclul anotimpurilor se desfășura după rânduiala lor. Până la data aceea nu căzuse niciodată ploaie pe pământ; acesta era udat de ceață sau de rouă. Râurile nu ieșiseră niciodată din matcă, ci alunecau în siguranță spre mare. Legi fixe țineau apele ca să nu se reverse peste malurile lor. Dar acești gânditori nu recunoșteau mâna Lui, care a oprit apele zicând: „Până aici să vii, să nu treci mai departe” (Iov 38,11).

Pe măsură ce timpul trecea, fără ca în natură să se vadă vreo schimbare, oamenii a căror inimă a tremurat cândva de frică au început să se liniștească. Ei au început să argumenteze, așa cum mulți susțin astăzi, că natura este mai presus de Dumnezeul naturii și că legile ei sunt așa de trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoană nu le poate schimba. Considerând că, dacă solia lui Noe ar fi fost corectă, natura și-ar fi ieșit din făgașul ei, aceștia au făcut ca solia aceea să fie socotită – de mințile lumii – o înșelătorie, o mare înșelătorie. Ei și-au manifestat disprețul față de avertizările lui Dumnezeu, făcând exact ce făcuseră și mai înainte ca solia de avertizare să fie transmisă. Au continuat petrecerile și mesele lor pline de îmbuibare; au mâncat și au băut, au sădit și au construit, făcând planuri cu privire la câștigurile pe care nădăjduiau să le aibă în viitor. S-au dedat la nelegiuiri și mai mari, fiind mai disprețuitori în neascultarea lor față de cerințele lui Dumnezeu, pentru a demonstra că nu au nicio teamă de Cel veșnic. Ei ziceau că, dacă era ceva adevărat în cele spuse de Noe, atunci bărbații de seamă, înțelepții, pricepuții, oamenii mari ar fi știut lucrul acesta.

Dacă oamenii dinainte de potop ar fi dat crezare avertizării și s-ar fi pocăit de faptele lor rele, atunci Dumnezeu S-ar fi întors din mânia Sa, așa cum avea să facă mai târziu cu Ninive. Dar din cauza împotrivirii încăpățânate față de mustrările de conștiință și de avertizările profetului lui Dumnezeu, generația aceea a umplut măsura nelegiuirii și s-a copt pentru nimicire.

Timpul pentru punerea lor la probă era aproape să se încheie. Noe a urmat cu credincioșie instrucțiunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Corabia a fost terminată din toate punctele de vedere, așa după cum dăduse Domnul îndrumările, și era încărcată cu hrană pentru oameni și animale. Acum, solul lui Dumnezeu a adresat ultimul său apel solemn oamenilor. Cu o dorință până la agonie, pe care cuvintele nu o pot exprima, el i-a chemat să caute un adăpost cât timp acesta se mai putea găsi. Ei au respins din nou cuvintele lui și și-au ridicat vocea rostind cuvinte de ocară și de batjocură. Deodată, o tăcere cuprinse mulțimea batjocoritoare. Fiare de tot soiul, de la cele mai fioroase și până la cele mai blânde, au fost văzute venind din munți și păduri, croindu-și liniștite drumul spre corabie. S-a auzit un zgomot ca șuieratul vântului și iată că din toate părțile păsările au venit în zbor, întunecând cerul cu mulțimea lor, și, într-o ordine perfectă, au intrat în corabie. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultători. Conduse de îngerii cei sfinți, ele „au intrat două câte două la Noe, în corabie”, iar dintre animalele curate, câte șapte perechi. Unii priveau cu uimire, alții cu teamă. Au fost chemați filozofi să dea explicații cu privire la întâmplarea aceasta unică, dar zadarnic. Era o taină pe care ei n-o puteau descifra. Dar oamenii se împietriseră atât de mult, din cauza lepădării luminii, încât această scenă n-a produs decât o impresie de moment. Când a văzut soarele strălucind în toată splendoarea lui și pământul înveșmântat într-o frumusețe aproape edenică, neamul omenesc sortit pieirii a alungat temerile, tot ce se furișase în suflet, dedându-se la petreceri zgomotoase, iar prin faptele lor de silnicie ei păreau că invită asupra lor mânia, și așa trezită, a lui Dumnezeu.

Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Intră în corabie, tu și toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni” (Gen. 7,1). Avertizările lui Noe fuseseră lepădate de lume, dar influența și exemplul său au fost o binecuvântare pentru familia sa. Ca răsplată a credincioșiei și integrității sale, Dumnezeu i-a salvat pe toți membrii familiei împreună cu Noe. Ce îmbărbătare pentru părinți ca să fie credincioși!

Mila încetase să mai mijlocească pentru neamul omenesc vinovat. Fiarele câmpului și păsările cerului intraseră în locul refugiului lor. Noe și familia sa se aflau în corabie și „Domnul a închis ușa după el” (Gen. 7,16 u.p.). A fost văzută licărirea unei lumini orbitoare și un nor de lumină mult mai puternică decât fulgerul a coborât din ceruri și s-a așezat înaintea intrării în corabie. Ușa masivă, pe care cei dinăuntru nu ar fi fost în stare s-o închidă, a fost împinsă încet la locul ei de către mâini nevăzute.

Noe a fost închis înăuntru, iar cei care lepădaseră mila lui Dumnezeu au fost lăsați afară. Sigiliul cerului era pe ușa aceea: Dumnezeu a închis-o și numai Dumnezeu o putea deschide. Tot astfel, când Hristos Își va termina lucrarea de mijlocire în favoarea omenirii vinovate, mai înainte de venirea Sa pe norii cerului, ușa milei va fi închisă. După aceea, harul divin nu îi va mai ține în frâu pe cei nelegiuiți, iar Satana va avea stăpânire deplină asupra acelora care resping mila lui Dumnezeu. Ei se vor strădui să-l nimicească pe poporul lui Dumnezeu; dar, așa cum Noe a fost închis în corabie, tot astfel cei neprihăniți vor fi ocrotiți prin puterea divină.

Timp de șapte zile, după ce Noe și familia sa au intrat în corabie, nu s-a ivit niciun semn al furtunii ce trebuia să vină. În acest timp, credința lor a fost încercată. A fost un timp de triumf pentru cei din afara corabiei. Întârzierea aparentă a întărit în ei credința că solia lui Noe era o înșelăciune și că potopul nu va veni niciodată. În ciuda scenelor solemne la care fuseseră martori – fiarele și păsările intrând în corabie, îngerul Domnului închizând ușa – ei își continuau încă batjocurile și petrecerile, luând chiar în râs aceste semne vădite ale puterii lui Dumnezeu. S-au adunat grămadă în jurul corabiei, batjocorindu-i pe cei dinăuntru cu o violentă îndrăzneală, cum nu mai făcuseră niciodată până atunci.

Dar, în a opta zi, nori întunecoși au acoperit cerul. Apoi, bubuiturile tunetelor și fulgerelor au sfâșiat cerul. Nu peste mult timp, stropi mari de ploaie au început să cadă. Lumea nu mai văzuse niciodată așa ceva și inimile oamenilor s-au umplut de groază. Toți se întrebau pe ascuns: „Nu cumva Noe a avut dreptate, iar lumea este sortită pieirii?” Cerul devenea mai întunecat și tot mai întunecat, iar ploaia cădea din ce în ce mai repede. Animalele, cuprinse de o groază sălbatică, mugeau alergând în toate părțile, iar strigătele lor fioroase păreau că prevestesc destinul lor și soarta oamenilor. Apoi „s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor” (Gen. 7,11). Apa părea că se revarsă din nori, în puternice cataracte. Râurile au ieșit din matca lor, revărsându-se în văi.
Coloane de apă izbucneau din pământ cu o forță ce nu se poate descrie, aruncând stânci uriașe la zeci de metri înălțime, iar acestea, căzând, se îngropau adânc în pământ.

Oamenii au văzut mai întâi nimicirea lucrărilor mâinilor lor. Clădirile splendide, grădinile și dumbrăvile lor frumoase, în care ei își înălțaseră altare pentru idolii lor, au fost distruse de fulgerele cerului, iar ruinele lor au fost împrăștiate în toate părțile. Altarele pe care se aduseseră până atunci sacrificii umane au fost distruse, iar închinătorii, făcuți să tremure în fața puterii viului Dumnezeu și să știe că stricăciunea și idolatria lor au fost acelea care i-au dus la nimicire.

Cum furtuna se dezlănțuia din ce în ce mai sălbatic, copacii, clădirile, stâncile și pământul erau azvârlite în toate părțile. Groaza oamenilor și a animalelor nu putea fi descrisă. Mai presus de mugetul furtunii dezlănțuite, se auzeau vaietele oamenilor care disprețuiseră autoritatea lui Dumnezeu. Satana însuși, care a fost obligat să rămână în mijlocul elementelor naturii dezlănțuite, se temea că va pieri.

Se simțise foarte fericit că are sub stăpânirea sa un neam de oameni așa de puternici și dorea ca ei să trăiască și să săvârșească mai departe urâciunea lor și să continue răzvrătirea împotriva Conducătorului cerului. Acum, el rostea cuvinte de hulă la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate și cruzime. O mare parte dintre oameni, asemenea lui Satana, Îl blestemau pe Dumnezeu și, dacă ar fi fost în stare, L-ar fi dat jos de pe tronul puterii. Alții, îndemnați de groază, își întindeau mâinile spre corabie, stăruind să fie primiți. Dar rugămințile lor erau zadarnice. În sfârșit, li se trezise conștiința, ca să știe că există un Dumnezeu care domnește în ceruri. Ei Îl implorau cu stăruință, dar urechea Lui nu mai era deschisă la strigătele lor. În clipele acelea teribile, ei au înțeles că ceea ce adusese nenorocirea lor a fost călcarea Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, deși de frica pedepsei ei și-au recunoscut păcatul, totuși nu simțeau nicio reală mustrare de cuget, nici scârbă față de rău. Dacă judecata s-ar fi abătut de la ei, atunci s-ar fi întors la disprețul lor față de Cer. Tot astfel, când judecățile lui Dumnezeu vor cădea pe pământ, mai înainte ca să fie potopit cu foc, cei nelegiuiți vor cunoaște exact unde și în ce au păcătuit – și anume disprețuind Legea Sa cea sfântă. Și totuși ei nu vor da pe față o pocăință mai reală decât au manifestat păcătoșii de pe vremuri.

Unii, în disperarea lor, au încercat să spargă corabia și să intre înăuntru, dar construcția solidă a rezistat eforturilor lor. Unii s-au agățat de corabie și au rămas astfel până când au fost măturați de apele învolburate sau până când, loviți de stânci și de copaci, au fost luați de ape.

Corabia cea masivă trosnea din toate încheieturile sub tăria nemiloasă a vântului, săltând de pe creasta unui val pe alta. Răgetele animalelor dinăuntru erau expresia groazei și a durerilor lor. Dar, în mijlocul elementelor naturii dezlănțuite, ea continua să plutească mai departe în siguranță. Îngeri puternici au fost însărcinați s-o păzească.

Înspăimântate de furtună, animalele alergau spre oameni, ca și când ar fi așteptat ajutor de la ei. Unii s-au legat pe ei și copiii lor de animale puternice, știind că acestea erau rezistente în ceea ce privește viața și că aveau să se cațere până pe cele mai mari înălțimi, ca să scape de apele care creșteau. Alții se legau de copacii cei mai înalți de pe vârfurile dealurilor sau ale munților; dar copacii au fost scoși din rădăcini și, împreună cu povara lor de ființe vii, au fost prăvăliți în apele spumegânde din văi. Unul după altul, au fost părăsite locurile ce promiteau siguranță. Cum apele urcau mai mult și tot mai mult, oamenii căutau scăpare la munții cei mai înalți. Adesea, oameni și fiare se luptau pentru un locșor unde să pună piciorul, până când și unii, și ceilalți erau înghițiți de ape.

De pe vârfurile cele mai înalte, oamenii vedeau în jurul lor un ocean fără margini. Avertizările solemne ale slujitorului lui Dumnezeu nu mai erau subiect de batjocură și luare în râs. Cum mai tânjeau acum acești păcătoși sortiți pierzării, după ocaziile pe care le pierduseră! Cum se mai rugau ei acum pentru a mai avea o oră de har, încă o ocazie a Cerului, o chemare de pe buzele lui Noe! Dar glasul cel dulce al milei nu mai avea să fie auzit de ei. Iubirea, nu mai puțin decât dreptatea, cerea ca judecățile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Apele răzbunătoare s-au revărsat peste ultimele locuri de scăpare, măturând totul, și batjocoritorii lui Dumnezeu au pierit în hăurile întunecoase.

„Prin Cuvântul lui Dumnezeu… lumea de atunci a pierit… înecată de apă. Iar cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate prin același Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți” (2 Petru 3,5-7). O altă furtună stă să vină. Pământul va fi din nou nimicit de mânia pustiitoare a lui Dumnezeu, iar păcatul și păcătoșii vor fi nimiciți.

Păcatele care au adus pedeapsa asupra lumii dinainte de potop se făptuiesc și astăzi; temerea de Dumnezeu este alungată din inimile oamenilor, iar Legea Sa este tratată cu nepăsare și dispreț. Stricăciunea morală, ce nu cunoștea opreliști, a acelei generații de oameni este egalată de aceea a neamului de oameni ce trăiesc astăzi. Hristos spune: „Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului” (Mat. 24,38-39). Dumnezeu nu i-a condamnat pe oamenii dinainte de potop pentru că mâncau și beau; El le dăduse în mod îmbelșugat roadele pământului pentru a le împlini nevoile fizice. Păcatul lor consta însă în faptul că se înfruptau din aceste daruri fără să fie mulțumitori Dătătorului și, în ticăloșia lor, se lăsau în voia unui apetit fără frâu. Era normal, legal, ca ei să se căsătorească. Căsătoria făcea parte din legile stabilite de Dumnezeu; a fost una dintre primele instituții pe care El le-a stabilit. El a dat îndrumări speciale în legătură cu această orânduire și a îmbrăcat-o cu sfințenie și frumusețe; dar aceste îndrumări au fost date uitării, și căsătoria a fost pervertită și făcută să slujească la satisfacerea pasiunilor.

O stare de lucruri asemănătoare există și astăzi. Ceea ce în sine este drept, îngăduit, este dus la exces. Apetitul este satisfăcut fără niciun fel de reținere. Așa-zișii urmași de astăzi ai lui Hristos mănâncă și beau împreună cu bețivii, în timp ce numele lor stau, în mare cinste, în registrele bisericii.

Necumpătarea slăbește puterile morale și spirituale și pregătește calea pentru pasiunile josnice.

Mulțimile nu se mai simt sub obligația morală de a pune frâu dorințelor lor senzuale și devin robii poftelor. Oamenii trăiesc pentru satisfacerea plăcerilor senzuale; ei trăiesc numai pentru lumea și viața aceasta. Extravaganța a pus stăpânire pe toate clasele sociale. Integritatea este sacrificată pentru lux și manifestări de paradă. Cei care sunt nerăbdători să ajungă bogați pervertesc dreptatea și îl oprimă pe cel sărac și „sclavii și sufletele oamenilor” încă se mai vând și se cumpără. Înșelăciunea, mita și jaful se lăfăiesc necondamnate atât la nivel înalt, cât și la cel de jos. Ziarele abundă de relatări ale crimelor – crime săvârșite cu atâta sânge rece și pentru motive atât de neînsemnate, încât se pare că s-a stins orice sentiment uman. Iar aceste atrocități au devenit atât de obișnuite, încât abia dacă mai dau loc la un comentariu sau dacă mai surprind pe cineva. Spiritul anarhiei pătrunde la toate popoarele și izbucniri care din timp în timp constituie groaza lumii nu sunt decât indicii ale faptului că dedesubt arde focul pasiunilor și nelegiuirilor care, odată scăpat de sub control, va umple pământul cu vaiet și mizerie. Tabloul pe care inspirația ni l-a înfățișat cu privire la lumea dinainte de potop reprezintă prea fidel starea de lucruri către care societatea modernă aleargă foarte repede. Chiar acum, în veacul acesta și în țările pretins creștine, se săvârșesc zilnic crime tot așa de negre și de înfiorătoare ca acelea din pricina cărora au fost nimiciți păcătoșii lumii de atunci.

Mai înainte de potop, Dumnezeu l-a trimis pe Noe să avertizeze lumea, ca oamenii să fie aduși la pocăință și să scape astfel de distrugere. Pe măsură ce timpul revenirii lui Hristos se apropie, Domnul îi trimite pe slujitorii Săi pentru a avertiza lumea cum să se pregătească pentru evenimentul cel mare. Mulțimea a fost într-o fățișă neascultare față de Legea lui Dumnezeu, iar acum, în mila Sa, El îi cheamă la ascultare de preceptele ei sfinte. Tuturor acelora care vor îndepărta păcatele din viața lor, prin pocăință față de Dumnezeu și credința în Hristos, li se va oferi iertare. Dar multora li se pare un sacrificiu prea mare atunci când li se cere să-și părăsească păcatele. Pentru că viața lor nu se armonizează cu principiile curate ale cârmuirii morale a lui Dumnezeu, ei resping avertizările și tăgăduiesc autoritatea Legii Sale.

Din marea mulțime a oamenilor de pe pământ, dinainte de potop, numai opt suflete au crezut și au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin Noe. Timp de o sută douăzeci de ani, predicatorul dreptății a avertizat lumea de nimicirea ce avea să vină, dar solia lui a fost lepădată și disprețuită. Tot astfel este și astăzi. Mai înainte ca Dătătorul Legii să vină ca să-i pedepsească pe cei neascultători, călcătorii de Lege sunt avertizați să se pocăiască și să se întoarcă la ascultare; dar pentru cei mai mulți, aceste avertizări vor fi zadarnice. Apostolul Petru spune: „Înainte de toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, și vor zice: ’Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau la începutul zidirii!’” (2 Petru 3,3.4). Oare nu auzim și noi astăzi aceleași cuvinte rostite nu numai de către cei necredincioși, ci și de către mulți dintre cei care ocupă amvoanele bisericilor? „Nu avem niciun motiv să ne alarmăm”, strigă aceștia. „Mai înainte ca Hristos să vină, toată lumea va trebui să se convertească, iar neprihăniții să domnească timp de o mie de ani. Pace, pace! Căci toate lucrurile continuă așa cum au fost ele de la început. Nimeni să nu se neliniștească din cauza veștilor transmise de acești alarmiști”. Dar doctrina aceasta a mileniului nu se armonizează cu învățăturile lui Hristos și ale apostolilor Săi. Iisus a pus următoarea întrebare plină de însemnătate: „Când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?” (Luca 18,8). Și, așa după cum am văzut, El declară că starea omenirii va fi ca în zilele lui Noe. Pavel ne avertizează că ne putem aștepta ca nelegiuirea să crească pe măsură ce sfârșitul se apropie: „Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhurile înșelătoare și de învățăturile dracilor” (1 Tim. 4,1). Apostolul spune, de asemenea, „că în zilele din urmă vor fi vremuri grele” (2 Tim. 3,1). Și el prezintă o uluitoare listă a păcatelor care se vor afla printre aceia care au o formă de evlavie.

Pe măsură ce timpul încercării lor se apropia de încheiere, oamenii dinainte de potop se dedau mai mult la distracții și petreceri triviale. Cei ce aveau influență și putere se străduiau să țină mintea oamenilor preocupată de jocuri și plăceri, ca nimeni și nimic să nu fie cumva mișcat de ultima avertizare solemnă. Nu vedem noi oare repetându-se aceleași lucruri și astăzi? În timp ce slujitorii lui Dumnezeu vestesc solia care face cunoscut că „sfârșitul lucrurilor este aproape”, lumea este absorbită în distracții și căutarea de plăceri. Există un șir nesfârșit de petreceri care au ca rezultat nepăsare față de Dumnezeu și îi împiedică pe oameni să fie im¬presionați de adevărul care este singurul ce-i poate salva de la nimicirea ce vine.

În timpul lui Noe, filozofii declarau că este imposibil ca lumea să fie nimicită de apă; tot astfel se găsesc și astăzi oameni de știință care se străduiesc să demonstreze că lumea nu poate fi nimicită prin foc – că acest lucru este în dezacord cu legile naturii. Dar Dumnezeul naturii, Făcătorul și Diriguitorul legilor ei, poate folosi lucrarea mâinilor Lui ca aceasta să slujească împlinirii planurilor Sale.

Când oamenii cei mari și înțelepți au dovedit, spre satisfacția lor, că era imposibil ca lumea să fie nimicită prin apă, când temerile oamenilor au fost potolite, când toți considerau profeția lui Noe o înșelăciune – iar el era privit ca un fanatic – atunci a fost timpul ca Dumnezeu să intervină. „Izvoarele Adâncului celui mare s-au rupt și s-au deschis stăvilarele cerului” (Gen. 7,11), iar batjocoritorii au fost aduși la tăcere de apele potopului. Cu toată filozofia lor cu care se mândreau, oamenii și-au dat prea târziu seama că înțelepciunea lor a fost o nebunie, că Dătătorul Legii este mai mare decât legile naturii și că Cel Atotputernic nu este lipsit de mijloace pentru a-și îndeplini planurile. „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe… tot așa va fi și în ziua în care Se va arăta Fiul omului” (Luca 17,26.30).

„Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și pământul cu tot ce este pe el va arde” (2 Petru 3,10). Când raționamentul filozofiei a îndepărtat teama de judecățile lui Dumnezeu, când învățătorii religioși îndreaptă atenția spre lungi veacuri de prosperitate și pace, iar lumea este absorbită într-un șir nesfârșit de afaceri și plăceri, sădind și clădind, petrecând și veselindu-se, lepădând avertizările lui Dumnezeu și bătându-și joc de slujitorii Lui – „atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, și nu vor scăpa” (1 Tes. 5,3).