După dispersarea de la Babel, idolatria a devenit aproape universală și, în cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat pe păcătoșii împietriți să meargă mai departe pe căile lor rele, în timp ce l-a ales pe Avraam, din seminția lui Sem, și l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru generațiile viitoare. Avraam crescuse în mijlocul superstițiilor și al păgânismului. Chiar cei din casa tatălui său, prin care fusese păstrată cunoștința de Dumnezeu, au cedat în mod treptat influențelor seducătoare din jurul lor; ei „slujeau altor dumnezei” (Iosua 24,2), în loc să-I slujească lui Iehova. Dar adevărata credință nu avea să piară. Dumnezeu a păstrat întotdeauna o rămășiță care să-L slujească. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, într-o linie neîntreruptă, au păstrat din veac în veac descoperirile prețioase ale voinței Sale. Fiul lui Terah a devenit moștenitor al acestei comori sfinte. Idolatria îl chema din toate părțile, dar în zadar.

Credincios printre cei lipsiți de credință, neatins de corupție în mijlocul apostaziei ce predomina, el s-a ținut neclintit de adorarea singurului și adevăratului Dumnezeu. „Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima” (Ps. 145,18). El i-a făcut cunoscută lui Avraam voința Lui și i-a dat o lămurită cunoaștere a cerințelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie realizată prin Hristos.

Lui Avraam i-a fost dată făgăduința, foarte prețioasă pentru oamenii din vremea aceea, și anume că va avea nenumărați urmași și că va ajunge un neam mare. „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare” (Gen.12,2). La aceasta, a mai fost adăugată asigurarea mai prețioasă decât orice altceva pentru moștenitorul credinței, și anume că din urmașii săi avea să vină Răscumpărătorul lumii. „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (vers. 3). Și totuși, ca o primă condiție a împlinirii, trebuia să fie o punere la probă a credinței; se cerea un sacrificiu.

Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Gen. 12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărțit de cei cu care fusese asociat la începutul vieții sale. Influența neamurilor și a prietenilor avea să fie o piedică în calea educației pe care Dumnezeu Își propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înțeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înțelese în mod spiritual, iar motivele și acțiunile sale nu erau înțelese de către rudeniile lui idolatre.

„Prin credință, Avraam, când a fost chemat să plece dintr-un loc pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat, fără să știe unde se duce” (Evr. 11,8). Ascultarea necondiționată a lui Avraam este una dintre cele mai izbitoare dovezi ale credinței ce poate fi aflată în întreaga Scriptură. Pentru el, credința era „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evr. 11,1). Sprijinindu-se pe făgăduința divină, fără cea mai slabă asigurare exterioară a împlinirii ei, el și-a părăsit casa și rudeniile, cum și țara lui de naștere, și a plecat fără să știe încotro, pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu. „Prin credință, a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui, și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe” (Evr. 11,9).

N-a fost deloc ușoară încercarea prin care a trecut Avraam și sacrificiul ce se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Legături puternice îl legau de țara sa, de rudeniile și familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. El nu avea nicio întrebare de pus în legătură cu țara făgăduinței, dacă solul era fertil și clima sănătoasă, dacă țara avea locuri plăcute și dacă îi oferea posibilitatea să strângă avere. Dumnezeu a vorbit, și slujitorul Său trebuia să asculte; locul cel mai fericit de pe pământ pentru el era locul în care Dumnezeu voia ca el să fie.

Sunt mulți aceia care, asemenea lui Avraam, sunt puși la probă. Și chiar dacă nu le vorbește în mod direct, din ceruri, Dumnezeu îi cheamă prin învățăturile Cuvântului Său și prin evenimentele providenței Sale. Acestora poate că li se cere să rupă relațiile apropiate și aducătoare de folos, să se despartă de rude și să pornească pe o cale ce pare a fi numai o cale a lepădării de sine, a greutăților și a sacrificiului. Dumnezeu le-a rânduit o lucrare pe care s-o facă; dar o viață lipsită de griji, cum și influența prietenilor și a rudelor, i-a împiedicat în dezvoltarea trăsăturilor de caracter esențiale pentru împlinirea ei. El i-a chemat undeva departe de influența și ajutorul omenesc și-i conduce să simtă nevoia după ajutorul Său și să depindă numai de El, pentru ca El să li Se poată descoperi. Cine este oare gata ca, la chemarea Providenței, să renunțe la planurile la care ținea cu drag și să se despartă de legăturile familiale? Cine este gata să accepte noi răspunderi și să pășească în câmpuri necunoscute de activitate, aducând la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu cu hotărâre și inimă binevoitoare, so-cotind – de dragul lui Hristos – pagubele ca un câștig? Cel care va face astfel are credința lui Avraam și va împărtăși cu el acea „greutate veșnică de slavă” (2 Cor. 4,17), cu care „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături” (Rom. 8,18).

Chemarea cerului i s-a adresat de prima dată lui Avraam, în vreme ce el locuia în „Ur din Caldeea” (Gen. 11,31) și de unde, ascultând de ea, a plecat în Haran. Până aici l-a însoțit familia sa, căci, pe lângă închinarea la idoli, ei se mai închinau și adevăratului Dumnezeu. Avraam a rămas aici până la moartea lui Terah. Dar, de la mormântul tatălui său, glasul divin îl cheamă să meargă mai departe. Fratele său, Nahor, și familia lui s-au lipit de casa și idolii lor și au rămas acolo. Pe lângă Sara, nevasta lui Avraam, numai Lot, fiul lui Haran care murise de multă vreme, a ales să împărtășească viața de peregrin a patriarhului. Cu toate acestea, grupul celor care au plecat din Mesopotamia a fost mare. Avraam avea deja mari turme și cirezi nenumărate, bogățiile Orientului, și era înconjurat de un număr mare de servitori și ajutoare. El a plecat din țara părinților săi ca să nu se mai întoarcă niciodată, luând cu el tot ceea ce avea, „toate averile pe care le strânseseră și cu toate slugile (sufletele, KJV) pe care le câștigaseră în Haran” (Gen. 12,5). Printre aceștia erau mulți care erau mânați de considerații mai înalte decât acelea de câștig și interese personale. În timpul șederii lor în Haran, atât Avraam, cât și Sara au adus și pe alții la închinarea și slujirea adevăratului Dumnezeu.

Aceștia s-au alăturat casei patriarhului și l-au însoțit în Țara Făgăduinței. „Au plecat în țara Canaan și au ajuns în țara Canaan” (Gen. 12,5).

Locul în care au poposit pentru prima dată a fost Sihem. La umbra stejarilor lui More, într-o vale largă și ierboasă, cu grădinile ei de măslini și izvoare de apă, între muntele Ebal pe de o parte și muntele Garizim pe de altă parte, Avraam și-a așezat tabăra. Țara în care a intrat patriarhul era o țară plăcută și bună, „țară cu pâraie de apă, cu izvoare și cu lacuri, care țâșnesc din văi și munți; țară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini și cu rodii, țară cu măslini și cu miere” (Deut. 8,7.8). Dar pentru închinătorii lui Iehova, o umbră grea zăcea asupra dealurilor împădurite și asupra câmpiei roditoare. „Canaaniții erau atunci în țară.” Avraam ajunsese la împlinirea nădejdilor sale, dar găsise țara ocupată de un neam străin și plin de idolatrie. Prin dumbrăvi erau ridicate altare ale zeilor falși și pe înălțimile din jur erau aduse jertfe omenești. În timp ce el se prindea de făgăduința divină, nu fără prevestiri îngrozitoare și-a întins el cortul. Apoi „Domnul S-a arătat lui Avraam și i-a zis: ’Toată țara aceasta o voi da seminței tale’” (Gen. 12,7). Credința lui a fost întărită de asigurarea că prezența divină era cu el și că n-a fost lăsat pe mâna celor nelegiuiți. „Și Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase” (Gen. 12,7). Deși era încă un peregrin, el s-a mutat în curând într-un loc lângă Betel, a înălțat iarăși un altar și a chemat acolo Numele Domnului.

Avraam, „prietenul lui Dumnezeu”, ne dă un valoros exemplu. Viața lui a fost o viață de rugăciune. Oriunde își așeza el cortul, ridica alături și un altar, strângându-i pe toți cei din tabăra sa la jertfele de dimineață și de seară. Când își muta cortul, altarul rămânea acolo. În anii următori, unii dintre canaaniții nomazi au primit învățături de la Avraam; și, ori de câte ori unul dintre aceștia ajungea la altarul acela, știa cine fusese acolo înaintea lui; când își așeza cortul, el repara altarul și se închina acolo viului Dumnezeu.

Avraam a călătorit mai departe, spre miazăzi, și din nou credința sa a fost încercată. Cerul n-a mai dat ploaie, pâraiele încetaseră să mai curgă prin văi și iarba se uscase pe câmpii.

Turmele și cirezile nu mai găseau pășune și foametea amenința întreaga tabără. Nu cumva patriarhul punea acum la îndoială conducerea Providenței? Nu privea el oare înapoi cu dor la belșugul câmpiilor din Caldeea? Toți priveau cu îngrijorare să vadă ce va face Avraam, când necazuri după necazuri se abăteau asupra lui. Atâta vreme cât încrederea lui părea de nezdruncinat, ei simțeau că mai există speranță; erau siguri că Dumnezeu era Prietenul său și că El încă îi călăuzea.

Avraam nu putea să explice căile Providenței; el nu ajunsese la împlinirea speranțelor lui; dar se ținea tare de făgăduința: „Te voi binecuvânta, îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” Cu rugăciuni stăruitoare, el chibzuia să vadă cum să păstreze viața celor ai săi și a turmelor sale, dar nu îngăduia ca împrejurările să zdruncine credința sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de foamete, el coborî în Egipt. El n-a uitat Canaanul și, în strâmtorarea sa, nu s-a întors în Caldeea, de unde venise și unde era belșug de pâine; ci a căutat un refugiu temporar cât mai aproape posibil de Țara Făgăduinței, intenționând să se întoarcă în curând acolo unde l-a așezat Dumnezeu.

În providența Sa, Dumnezeu a adus această încercare asupra lui Avraam ca să-l învețe lecția supunerii, a răbdării și a credinței, lecții ce aveau să fie așezate în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemați mai târziu să sufere necazuri. Dumnezeu îi conduce pe copiii Săi pe o cale pe care ei nu o cunosc, dar nu-i uită și nici nu-i leapădă pe aceia care își pun încrederea în El. El a îngăduit să vină suferința asupra lui Iov, dar nu l-a uitat. El a îngăduit ca Ioan cel iubit să fie exilat pe insula pustie Patmos, dar Fiul lui Dumnezeu l-a întâlnit acolo și viziunea Sa a fost plină de scene de o slavă nepieritoare. Dumnezeu îngăduie ca încercările să vină asupra poporului Său pentru ca, prin statornicia și ascultarea lor, ei să fie îmbogățiți spiritual, iar prin exemplul lor să fie o sursă de putere pentru alții. „Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, gânduri de pace, și nu de nenorocire” (Ier. 29,11). Chiar acele încercări, care pun cel mai sever la probă credința noastră și ne fac adesea să credem că Dumnezeu ne-a uitat, au menirea să ne apropie mai mult de Hristos, ca să lăsăm toate poverile noastre la picioarele Lui și să ajungem să avem parte de pacea pe care El ne-o dă în schimb.

Dumnezeu îl încearcă totdeauna pe poporul Său în cuptorul suferinței. În dogoarea focului din cuptor se separă zgura de aurul adevărat al caracterului creștin. Isus este Acela care supraveghează atent încercarea; El știe ce este necesar pentru curățirea metalului prețios, pentru ca el să reflecte strălucirea iubirii Sale. Dumnezeu Își învață servii prin încercări grele și apăsătoare. El vede că unii au puteri ce pot fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale și pe aceste persoane le pune la încercare; în providența Sa, El îi aduce în poziții care pun la probă caracterul lor și scot în evidență defectele și slăbiciunile care sunt ascunse propriei lor cunoașteri. El le oferă ocazia să corecteze aceste defecte și să se facă vrednici de slujba Lui. El le arată slăbiciunile și îi învață să se sprijine pe El; căci El este singurul lor ajutor și singura lor apărare. În felul acesta, obiectivul Lui este atins. Ei sunt educați, pregătiți și disciplinați, gata să aducă la îndeplinire marile rosturi pentru care le-au fost date puteri îndestulătoare. Când Dumnezeu îi cheamă la lucru, ei sunt gata, iar îngerii cerului li se alătură în lucrarea pe care o au de îndeplinit pe pământ.

În timpul rămânerii sale în Egipt, Avraam a demonstrat că nu scăpase de slăbiciunile și imperfecțiunile omenești. Ascunzând faptul că Sara era soția sa, el a dat pe față neîncredere în purtarea de grijă divină, o lipsă a acelei alese credințe și a curajului, de atâtea ori și în mod nobil exemplificate în viața lui. Sara era foarte frumoasă și el nu se îndoia de faptul că egiptenii aceia negricioși o vor pofti pe frumoasa străină și, pentru a fi a lor, nu se vor da înapoi de a-l ucide pe soțul ei. El a considerat că nu se făcea vinovat de minciună, prezentând-o pe Sara ca fiind sora sa, pentru că ea era fiica tatălui său, dar nu era și fiica mamei sale. Dar ascunderea legăturilor reale dintre ei a fost o minciună. Dumnezeu nu poate aproba nicio deviere de la o strictă integritate. Ca urmare a lipsei de credință din partea lui Avraam, Sara a fost pusă într-o mare primejdie. Împăratul Egiptului, fiind informat de frumusețea ei, a adus-o în palatul său, având de gând s-o ia de soție. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a ocrotit-o pe Sara, trimițând judecățile Lui asupra casei imperiale. În acest fel, monarhul a aflat adevărul în această problemă și, mâniat că fusese înșelat, l-a mustrat pe Avraam și i-a înapoiat soția, spunând: „Ce mi-ai făcut?… De ce ai zis: ’Este sora mea’ și am luat-o astfel de nevastă? Acum, iată-ți nevasta, ia-o și pleacă” (Gen. 12,18.19).

Avraam a fost umplut cu multe daruri de către împărat; chiar și acum faraonul nu a îngăduit să i se facă vreun rău lui sau celor ce erau cu el, ci a poruncit ca o gardă să-l petreacă în siguranță în afara granițelor împărăției sale. În vremea aceea, s-au făcut legi care interziceau egiptenilor să aibă legături cu păstorii străini, relații așa de familiare, cum ar fi a mânca și a bea cu ei. Faraonul l-a îndepărtat pe Avraam într-un mod amabil și generos; el i-a cerut să părăsească Egiptul, căci nu și-a putut permite să-i îngăduie să rămână. Din neștiință, el fusese aproape să-i facă o mare pagubă, dar Dumnezeu a intervenit și l-a scăpat pe monarh de a comite un așa mare păcat. Faraonul a văzut în acest străin un om pe care Dumnezeul cerului l-a onorat și s-a temut să aibă în împărăția sa pe cineva care era atât de vădit în grația divină. Dacă Avraam ar fi rămas în Egipt, averea și onoarea sa în continuă creștere ar fi putut trezi invidia și lăcomia egiptenilor și i s-ar fi putut face vreun rău, pentru care ar fi fost făcut răspunzător monarhul, ceea ce putea aduce din nou judecățile asupra casei împărătești.

Avertizarea care îi fusese dată faraonului s-a dovedit a fi o apărare pentru Avraam în legăturile lui de mai târziu cu popoarele păgâne, deoarece lucrurile nu puteau fi ținute în taină. S-a văzut că Dumnezeul căruia Avraam I se închina avea să-l apere pe servul Său și că orice vătămare ce i s-ar aduce lui avea să fie pedepsită. Este un lucru primejdios de a face rău unuia dintre copiii Împăratului cerului. Psalmistul se referă la acest capitol din experiența lui Avraam, când spune, vorbind poporului ales, că Dumnezeu „a pedepsit împărați din pricina lor, spunând: ’Nu vă atingeți de unșii Mei și nu faceți rău prorocilor Mei’” (Ps. 105,14.15).

Este o interesantă asemănare între experiența lui Avraam în Egipt și cele petrecute cu urmașii săi, cu sute de ani mai târziu. Și unii, și alții au mers în Egipt din pricina foametei, și unii, și ceilalți au locuit acolo. Prin manifestarea judecăților divine în apărarea lor, teama de ei i-a cuprins pe egipteni; și, îmbogățiți de darurile păgânilor, au ieșit de acolo cu mari bogății.