Avraam ajunsese acum înaintat în vârstă și se aștepta să moară curând; mai rămăsese totuși să facă ceva pentru a asigura împlinirea făgăduinței făcute urmașilor săi. Isaac era cel rânduit în mod providențial să-i urmeze ca păstrător al Legii lui Dumnezeu și părinte al poporului ales, dar el era încă necăsătorit. Locuitorii Canaanului erau dedați la idolatrie, iar Dumnezeu interzisese legăturile de căsătorie între poporul Său și ei, știind că astfel de căsătorii vor duce la apostazie. Patriarhul se temea de mediul stricat ce îl înconjura pe fiul său. Credința puternică a lui Avraam în Dumnezeu și supunerea față de voința Sa se reflectau în caracterul lui Isaac; dar sentimentele tânărului erau puternice, fiind înclinat spre duioșie și îngăduință.

Dacă s-ar fi unit cu cineva care nu se temea de Dumnezeu, atunci ar fi fost în primejdie de a sacrifica principiul de dragul armoniei, al păcii. În mintea lui Avraam, alegerea unei soții pentru fiul său era o problemă de mare însemnătate; el era nerăbdător să-l vadă căsătorit cu cineva care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu.

În vremurile vechi, înțelegerile de căsătorie erau, în general, făcute de părinți și acesta era obiceiul și printre aceia care se închinau lui Dumnezeu. Nimănui nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care nu-l putea iubi; dar în dăruirea sentimentelor lor, tinerii erau călăuziți de judecata și experiența părinților lor temători de Dumnezeu. S-ar fi considerat o dezonoare pentru părinți, și chiar o crimă, dacă s-ar fi urmat o cale contrară acesteia.

Isaac, încrezându-se în înțelepciunea și iubirea tatălui său, era mulțumit să lase în seama lui această problemă, crezând, de asemenea, că Dumnezeu Însuși îl va călăuzi în alegerea făcută.

Gândurile patriarhului s-au îndreptat către rudele tatălui său din țara Mesopotamiei. Deși nu fuseseră lipsiți de influența idolatriei, ei păstrau totuși cunoașterea și închinarea față de viul Dumnezeu. Isaac nu trebuia să plece din Canaan pentru a merge la ei, dar s-ar fi putut ca printre ei să se găsească o tânără gata să-și lase căminul și să se unească cu el pentru a păstra curată închinarea la viul Dumnezeu. Avraam a încredințat această importantă problemă „celui mai bătrân rob”, un om evlavios, cu experiență și judecată sănătoasă, care-l slujise mult timp cu credincioșie. El i-a cerut acestui slujitor să facă un jurământ solemn înaintea Domnului, că nu îi va lua fiului său Isaac o soție dintre canaaniți, ci îi va alege o fată din familia lui Nahor din Mesopotamia. El i-a cerut să nu-l ia pe Isaac cu el acolo. Dacă nu s-ar fi găsit o tânără care să fie gata să-și părăsească rudeniile, atunci trimisul avea să fie dezlegat de jurământul său. Patriarhul l-a încurajat în lucrarea lui dificilă și delicată cu asigurarea că Dumnezeu avea să încoroneze cu izbândă misiunea sa. „Domnul, Dumnezeul cerului”, zicea el, „care m-a scos din casa tatălui meu și din patria mea… va trimite pe îngerul Său înaintea ta”.

Solul trimis a plecat fără întârziere la drum. Luând cu el zece cămile, care aveau să folosească atât celor ce-l însoțeau, cât și alaiului care avea să însoțească mireasa ce urma să se întoarcă cu el, încărcate, de asemenea, cu daruri pentru viitoarea soție și prietenele ei, el a făcut călătoria cea lungă dincolo de Damasc și, de acolo mai departe, până la mănoasele câmpii ce ajung la marele râu al Răsăritului. Sosit în Haran, „cetatea lui Nahor”, el a poposit în afara zidurilor, în apropierea fântânii la care femeile din partea locului veneau seara să scoată apă. Pentru el a fost un timp de grijă chinuitoare. De alegerea pe care o făcea el depindeau rezultate importante nu numai pentru casa stăpânului său, ci și pentru generațiile viitoare; și cum putea el oare să facă o alegere înțeleaptă printre oameni ce-i erau cu totul străini? Aducându-și aminte de cuvintele lui Avraam, că Dumnezeu va trimite pe Îngerul Său cu el, se rugă cu stăruință pentru o călăuzire încununată de succes. În familia stăpânului său fusese deprins cu manifestarea continuă a bunătății și ospitalității, și acum el se ruga ca semnul care să o arate pe tânăra aleasă de Dumnezeu să fie un act de bunăvoință.

Nici nu terminase bine de rostit rugăciunea, că răspunsul a și venit. Printre femeile care erau strânse la fântână, purtarea plăcută a uneia dintre ele îi atrase atenția. Pe când aceasta se întorcea de la fântână, străinul îi ieși în întâmpinare, cerându-i apă din vadra pe care o purta pe umăr. Cererea a fost împlinită cu bunăvoință, la care s-a adăugat oferta de a scoate apă și pentru cămile, o lucrare ce era un lucru obișnuit chiar și pentru fiicele de prinți, când trebuiau să fie adăpate turmele și cirezile tatălui lor. În felul acesta, a fost dat și semnul dorit. Fata „era foarte frumoasă” și bunăvoința ei spontană dădea mărturie despre o inimă bună și o fire activă și energică. Până aici mâna Providenței fusese cu el. După ce a răsplătit bunătatea ei prin daruri bogate, trimisul a întrebat despre familia ei; luând cunoștință de faptul că ea era fiica lui Betuel, nepotul lui Avraam, el „a plecat capul și s-a aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului”.

Omul s-a rugat să fie găzduit în casa tatălui ei și, în cuvintele lui de mulțumire, a dat pe față legătura lui cu Avraam. Întorcându-se acasă, tânăra povesti ce se întâmplase, și Laban, fratele ei, alergă îndată să-l aducă pe străin și pe cei ce-l însoțeau, ca să se bucure de ospitalitatea lor.

Eliezer n-a vrut să mănânce până când n-a povestit despre însărcinarea pe care o primise, despre rugăciunea sa de la fântână, cu toate amănuntele legate de acestea. Apoi spuse: „Acum, dacă voiți să arătați bunăvoință și credincioșie față de stăpânul meu, spuneți-mi; dacă nu, spuneți-mi iarăși, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga”. Răspunsul a fost: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ți mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o și du-te, ca să fie nevasta stăpânului tău, cum a spus Domnul” (Gen. 24,33-51).

După ce a fost obținut consimțământul familiei, Rebeca însăși a fost întrebată dacă vrea să meargă la o depărtare atât de mare de casa tatălui său și să se căsătorească cu fiul lui Avraam.

Ea a crezut, din cele ce s-au petrecut, că Dumnezeu a ales-o ca să fie soția lui Isaac și a răspuns: „Da, vreau”.

Slujitorul, anticipând bucuria stăpânului său pentru faptul că misiunea lui a izbutit, era nerăbdător să plece; și, a doua zi dis-de-dimineață, au și pornit la drum spre casă. Avraam locuia la Beer-Șeba, iar Isaac, care avea grijă de turme în ținutul învecinat, se întorsese la cortul tatălui său ca să aștepte sosirea solului trimis în Haran. „Într-o seară, când Isaac ieșise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii și s-a uitat; și iată că veneau niște cămile. Rebeca a ridicat și ea ochii, a văzut pe Isaac și s-a dat jos de pe cămilă. Și a zis robului: ’Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?’ Robul a răspuns: ’Este stăpânul meu!’ Atunci ea și-a luat maramă și s-a acoperit. Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui și el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale” (Gen. 24,63-67).

Avraam observase urmările căsătoriilor între cei ce se temeau de Dumnezeu și cei ce nu se temeau de El, din zilele lui Cain și până în zilele sale. Consecințele propriei căsătorii cu Agar, precum și legăturile de căsătorie ale lui Ismael și Lot îi stăteau înainte. Lipsa credinței din partea lui Avraam și a Sarei a avut ca rezultat nașterea lui Ismael, amestecul seminței celor neprihăniți cu cei netemători de Dumnezeu. Influența tatălui asupra fiului a fost zădărnicită de rudeniile idolatre ale mamei și de legăturile lui Ismael cu nevestele lui păgâne. Gelozia lui Agar și a nevestelor pe care ea le-a ales pentru Ismael a înconjurat familia sa cu o barieră pe care în zadar s-a străduit Avraam s-o îndepărteze.

Învățăturile pe care Avraam i le-a dat din copilărie n-au rămas fără efect asupra lui Ismael, dar influența nevestelor lui a avut ca rezultat înscăunarea idolatriei în familia sa. Despărțit de tatăl său și amărât de certurile și nemulțumirile unui cămin lipsit de iubire și temere de Dumnezeu, Ismael a fost împins să aleagă viața sălbatică și prădalnică de șef de trib în pustie, „mâna lui fiind împotriva tuturor oamenilor și mâna tuturor oamenilor fiind împotriva lui” (Gen. 16,12). Spre sfârșitul vieții sale, el s-a pocăit de căile lui rele și s-a întors la Dumnezeul tatălui său, dar amprenta pe care a pus-o pe caracterul urmașilor săi a rămas. Neamul puternic care a coborât din el a fost un popor turbulent, păgân, care a constituit întotdeauna o îngrijorare și o durere pentru urmașii lui Isaac.

Soția lui Lot a fost o femeie egoistă și nereligioasă, iar influența ei a dus la despărțirea soțului ei de Avraam. Dacă n-ar fi fost ea, Lot n-ar fi rămas în Sodoma, lipsit de sfatul înțelept al patriarhului temător de Dumnezeu. Influența soției sale și legăturile cu cetatea cea nelegiuită l-ar fi dus la înstrăinare de Dumnezeu, dacă n-ar fi fost învățătura credincioasă primită în tinerețe de la Avraam. Căsătoria lui Lot și alegerea de a locui în Sodoma au fost primele verigi într-un lanț de evenimente care au chinuit lumea timp de multe generații.

Nimeni dintre cei ce se tem de Dumnezeu nu se poate uni cu cineva care nu se teme de El, fără să fie în primejdie. „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți?” (Amos 3,3). Fericirea și binele în căsătorie depind de unitatea celor doi; dar între cel credincios și cel necredincios există o radicală deosebire în ceea ce privește gustul, înclinațiile și scopurile. Ei slujesc la doi stăpâni, între care nu poate fi nicio înțelegere. Oricât de curate și de corecte ar fi principiile cuiva, influența tovarășului necredincios va avea tendința de a-l îndepărta de Dumnezeu.

Acela care a pășit în legământul căsătoriei pe când era neconvertit, prin pocăința sa, se așază sub obligații mai puternice pentru a fi credincios partenerului său, oricât de mult s-ar deosebi cu privire la credința religioasă; cu toate acestea, cerințele lui Dumnezeu trebuie să fie așezate mai presus de orice legături pământești, chiar dacă urmarea ar fi încercările și persecuțiile. Împreună cu un spirit de dragoste și blândețe, această credincioșie poate conduce la câștigarea celui necredincios. Dar căsătoria unui creștin cu un necredincios este interzisă de Sfânta Scriptură. Îndrumarea dată de Dumnezeu este: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Cor. 6,14.17.18).

Isaac a fost foarte mult onorat de Dumnezeu atunci când a fost făcut moștenitor al făgăduințelor prin care lumea avea să fie binecuvântată; și cu toate acestea, când el avea patruzeci de ani, s-a supus judecății tatălui său, când acesta l-a rânduit pe slujitorul său cu experiență și temător de Dumnezeu să-i aleagă o soție. Și rezultatul acestei căsătorii, așa cum este el prezentat în Sfintele Scripturi, este un tablou duios și plin de frumusețea fericirii casnice: „Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui și el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.”

Ce contrast între purtarea lui Isaac și aceea dată pe față de tinerii din zilele noastre, chiar și printre cei ce mărturisesc că sunt creștini! Prea adesea tinerii consideră că dăruirea sentimentelor lor este o problemă asupra căreia numai eul lor trebuie consultat, o problemă în care nici Dumnezeu și nici părinții lor n-ar trebui să se amestece. Cu mult înainte ca tinerii și tinerele să fi ajuns la maturitate, ei își închipuie că sunt capabili să facă singuri alegerea, fără ajutorul părinților lor. Câțiva ani de căsătorie sunt de obicei suficienți pentru a vedea greșeala, dar adesea este prea târziu pentru a opri urmările ei dezastruoase. Căci aceeași lipsă de înțelepciune și stăpânire de sine care a stat la baza unei alegeri grăbite i-a determinat să facă răul și mai mare, până când legătura căsătoriei a ajuns un jug chinuitor. Mulți și-au distrus astfel fericirea în această viață și nădejdea lor pentru viața viitoare.

Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu grijă și în care sfatul persoanelor mai în vârstă și cu mai multă experiență ar trebui căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un timp când Biblia a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea divină ar trebui căutată în rugăciune, atunci este cel dinainte de a face pasul care leagă oamenii laolaltă pentru toată viața.

Părinții n-ar trebui niciodată să piardă din vedere răspunderea pe care o au privind fericirea viitoare a copiilor lor. Respectul lui Isaac pentru judecata tatălui său a fost rezultatul educației care îl învățase să iubească o viață de ascultare. În timp ce Avraam le cerea copiilor săi să respecte autoritatea părintească, viața sa zilnică dădea mărturie că acea autoritate nu însemna o stăpânire egoistă sau arbitrară, ci era întemeiată pe dragoste și avea în vedere binele și fericirea lor.

Tații și mamele ar trebui să socotească ca o datorie a lor să îndrume sentimentele copiilor lor ajunși la vârsta căsătoriei, pentru ca ele să fie legate de persoane care le pot fi parteneri de viață corespunzători. Ei trebuie să-și dea seama că au datoria ca, prin învățătura și exemplul lor, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să modeleze într-atât caracterul copiilor lor, chiar din cea mai fragedă vârstă, încât ei să fie curați și nobili și să fie atrași de ceea ce este bun și adevărat. Cei ce se aseamănă se adună; cei ce se aseamănă se prețuiesc între ei. Fie deci ca dragostea pentru adevăr, curăție și bunătate să fie sădită de timpuriu în suflet și tinerii să caute compania acelora care posedă aceste caracteristici.

Părinții să caute, în propriul caracter și în viața căminului lor, să exemplifice iubirea și bunăvoința Tatălui ceresc. Căminul să fie plin de lumina soarelui. Aceasta va fi de o mai mare valoare pentru copiii noștri decât pământul sau banii. Iubirea pentru cămin să fie păstrată vie în inimile lor, ca ei să privească înapoi la căminul copilăriei lor ca la un loc al păcii și al fericirii, vecin cu cerul. Membrii familiei nu au toți aceleași trăsături de caracter și vor fi ocazii frecvente pentru exercitarea răbdării și a îngăduinței, dar, prin iubire și stăpânire de sine, toți pot fi legați laolaltă într-o strânsă unire.

Adevărata iubire este un principiu înalt și sfânt, cu totul deosebit în caracter de acea iubire care se naște din impuls, dar care moare de îndată ce este greu încercată. Prin credincioșia față de datorie în casa părintească tinerii se pregătesc pentru propriile cămine. Aici trebuie să se practice renunțarea de sine și să se dea pe față bunătatea, curtoazia și simpatia creștină. În acest fel, iubirea va fi păstrată caldă în inimă și acela care iese dintr-un astfel de cămin ca să stea în fruntea propriei familii va ști cum să sporească fericirea aceleia pe care o va alege ca tovarășă a sa de viață. Căsătoria, în loc de a fi sfârșitul iubirii, va fi numai începutul ei.