Amenințat cu moartea de mânia lui Esau, Iacov plecă din casa tatălui său ca fugar, dar luă cu el binecuvântarea tatălui. Isaac înnoise față de el făgăduința legământului și îl îndemnase, ca moștenitor al acestui legământ, să-și caute o nevastă din familia mamei sale din Mesopotamia. Cu toate acestea, Iacov porni la drum singuratic și cu inima adânc îngrijorată. Numai cu un toiag în mâinile sale, el trebuia să călătorească sute de kilometri printr-o țară locuită de triburi sălbatice, nomade. Cuprins de remușcare și teamă, el căută să-i evite pe oameni, ca nu cumva fratele său mânios să-i afle urma. El se temea de faptul că pierduse pentru totdeauna binecuvântarea pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea; și Satana era acolo, prezent, ca să-l copleșească cu ispite. Seara celei de a doua zile îl găsi departe de corturile tatălui său. Avea simțământul că era un alungat dintre oameni și era conștient de faptul că tot necazul acela fusese adus asupra sa numai de comportarea sa greșită. Întunericul disperării apăsa greu asupra sufletului său și aproape că nici nu îndrăznea să se roage. Dar el era atât de singur, încât simțea nevoia unei protecții din partea lui Dumnezeu, așa cum nu simțise niciodată până atunci. Cu lacrimi și profundă umilință, el își mărturisi păcatul și ceru stăruitor o dovadă a faptului că nu era cu totul părăsit. Cu toate acestea, nu simți nicio ușurare de povara inimii sale. El pierduse orice încredere în sine și se temea că Dumnezeul părinților săi îl lepădase.

Dar Dumnezeu nu îl părăsise pe Iacov. Harul său era încă întins asupra servului său greșit și lipsit de încredere. Plin de milă, Domnul i-a descoperit exact lucrul de care Iacov avea nevoie – UN MÂNTUITOR. El păcătuise, dar inima sa era plină de recunoștință, când a văzut descoperindu-i-se o cale prin care el putea fi readus în grația lui Dumnezeu.

Obosit de drum, fugarul se culcă pe pământul gol, având drept căpătâi o piatră. În timp ce dormea, a văzut o scară strălucitoare și luminoasă, al cărei capăt se sprijinea pe pământ, iar vârful atingea cerul. Pe această scară urcau și coborau îngeri; deasupra ei era Domnul slavei, și din ceruri s-a auzit glasul Său zicând: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam și Dumnezeul lui Isaac.” Pământul pe care era culcat ca un exilat și fugar i-a fost făgăduit lui și urmașilor săi, cu asigurarea: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta.” Această făgăduință le fusese dată lui Avraam și lui Isaac, iar acum îi era reînnoită lui Iacov. Apoi, în mod special, au fost rostite cuvinte de mângâiere și de încurajare pentru singurătatea și durerea în care se găsea: „Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ți spun” (Gen. 28,15).

Dumnezeu cunoștea influențele rele care aveau să-l înconjoare pe Iacov, precum și primejdiile la care avea să se expună. În mila Sa, El descoperi viitorul înaintea fugarului pocăit, pentru ca el să poată înțelege planul divin cu privire la el și să fie pregătit să reziste ispitelor care, cu siguranță, aveau să vină asupra lui atunci când urma să se afle singur printre oameni idolatri și porniți spre rele. El trebuia să aibă totdeauna înaintea sa înaltul ideal la care să țintească; iar cunoașterea faptului că, prin el, planurile lui Dumnezeu ajungeau să se împlinească trebuia să-l îndemne mereu să fie credincios.

În această viziune, lui Iacov i-a fost prezentat Planul de Mântuire, dar nu pe deplin, ci acele părți ale lui care erau esențiale pentru el, pentru vremea aceea. Scara tainică care i-a fost descoperită în vis era aceeași la care S-a referit Hristos în convorbirea cu Natanael. El a zis: „Veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul omului” (Ioan 1,51). Până la data răzvrătirii omului împotriva guvernării lui Dumnezeu, fusese o legătură deschisă între Dumnezeu și om. Dar păcatul lui Adam și al Evei a despărțit pământul de cer, astfel încât omul nu a mai avut nicio legătură cu Făcătorul său. Cu toate acestea, lumea n-a fost lăsată într-o singurătate dezolantă. Scara Îl reprezintă pe Isus, mijlocul de legătură rânduit. Dacă n-ar fi făcut din meritele Sale un pod peste prăpastia pe care o făcuse păcatul, îngerii slujitori n-ar fi putut avea vreo legătură cu omul căzut. Hristos îl leagă pe om, în slăbiciunea și neajutorarea sa, de izvorul Puterii nemărginite.

Toate acestea i s-au descoperit lui Iacov în visul său. Deși mintea lui a înțeles imediat o parte a descoperirii, adevărurile ei mari și tainice au constituit studiul vieții sale și s-au deschis din ce în ce mai mult înțelegerii sale.

Iacov s-a trezit din somn în tăcerea adâncă a nopții. Înfățișările strălucitoare din viziunea sa au dispărut. Doar contururile neclare ale dealurilor singuratice și, deasupra lor, cerul înstelat, strălucitor, întâmpinau acum privirea lui. Dar avea sentimentul solemn că Dumnezeu era cu el. O prezență nevăzută umplea singurătatea. „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta”, zise el, „și eu n-am știut… Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului” (Gen. 28,16-22).

„Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere-aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei.” În armonie cu obiceiul privind comemorarea unor evenimente importante, Iacov a ridicat un monument al îndurării lui Dumnezeu, pentru ca, ori de câte ori el avea să treacă pe acolo, să se oprească în acel loc sfânt pentru a se închina lui Dumnezeu. El a numit locul acela Betel, sau „Casa lui Dumnezeu”. Cu profundă recunoștință, el a repetat făgăduința: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac și dacă mă voi întoarce cu bine în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere-aminte, va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da” (Gen. 28,20-22).

În acest caz, Iacov nu căuta să Îi pună condiții lui Dumnezeu. Domnul îi făgăduise deja prosperitate, și acest vot a fost revărsarea unei inimi pline de recunoștință pentru asigurarea iubirii și a îndurării Sale. Iacov înțelegea că Dumnezeu are asupra lui drepturi pe care trebuie să le recunoască și că dovezile speciale ale bunătății divine acordate lui cer un răspuns.

Tot astfel, orice binecuvântare revărsată asupra noastră cere un răspuns pe care trebuie să-l dăm Autorului tuturor îndurărilor. Creștinul trebuie să-și cerceteze adesea trecutul și să-și amintească plin de recunoștință prețioasele izbăviri ale lui Dumnezeu care l-au susținut în încercări, deschizând căi înaintea lui atunci când totul pare întunecos și potrivnic și înviorându-l atunci când totul pare să se prăbușească. El ar trebui să recunoască toate aceste dovezi ale grijii ocrotitoare a îngerilor cerești. Având în vedere aceste nenumărate binecuvântări, el ar trebui să întrebe adesea cu o inimă supusă și recunoscătoare: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine?” (Ps. 116,12).

Timpul nostru, talentele noastre, avutul nostru, toate trebuie să fie consacrate cu sfințenie Lui, Aceluia care ne-a încredințat spre administrare aceste binecuvântări. Ori de câte ori se săvârșește o lucrare de salvare pentru noi sau ni se acordă favoruri noi și nesperate, trebuie să recunoaștem bunătatea lui Dumnezeu, nu doar exprimându-ne recunoștința prin cuvinte, ci, asemenea lui Iacov, prin daruri și jertfe aduse cauzei Sale. Așa după cum primim continuu binecuvântările lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să și dăm fără încetare.

„Îți voi da a zecea parte”, zise Iacov, „din tot ce-mi vei da” (Gen. 28,22). Oare noi, care ne bucurăm de lumină deplină și de privilegiile Evangheliei, să fim mulțumiți a-I da lui Dumnezeu mai puțin decât au dat aceia care au trăit în vechea și mai puțin favorizata dispensațiune? Nu, ci, întrucât binecuvântările de care ne bucurăm sunt mai mari, nu avem și noi obligații tot atât de mari? Dar cât de mică este prețuirea, cât de zadarnică strădania de a măsura, cu reguli matematice, timpul, banii și iubirea, în schimbul unei iubiri atât de cu neputință de măsurat și al unui dar de o valoare atât de inimaginabilă! Zecime pentru Hristos! O, neînsemnată ofrandă, ce recompensă vrednică de ocară pentru ceea ce a costat atât de mult! De pe crucea Golgotei, Hristos cheamă la o consacrare fără rezerve. Tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem trebuie să fie devotat lui Dumnezeu.

Cu o credință nouă și statornică în făgăduințele divine și asigurat de prezența și ocrotirea îngerilor cerești, Iacov și-a continuat călătoria spre „țara celor ce locuiesc în răsărit” (Gen. 29,1). Dar cât de deosebită a fost sosirea lui față de aceea a trimisului lui Avraam cu aproape o sută de ani mai înainte! Slujitorul venise cu o suită de slugi călare pe cămile, cu daruri bogate de aur și argint; fiul, însă, era un călător singuratic, cu picioarele rănite de drum, neavând altă bogăție decât toiagul său. Asemenea slujitorului lui Avraam, Iacov s-a oprit lângă o fântână și aici a întâlnit-o pe Rahela, fiica cea mai mică a lui Laban. De data aceasta, Iacov a fost acela care a făcut un serviciu, dând la o parte piatra de la gura fântânii și adăpând turmele. Făcându-și cunoscută legătura de rudenie, el a fost bine primit în casa lui Laban. Cu toate că venise fără avere și neînsoțit, în timp de câteva săptămâni, el a dat dovadă de hărnicie și pricepere și a fost rugat să rămână acolo mai departe. S-a făcut înțelegerea ca el să-i slujească șapte ani lui Laban pentru mâna Rahelei.

În vremurile de demult, obiceiul cerea ca mirele, înainte de definitivarea unei înțelegeri de căsătorie, să plătească tatălui viitoarei soții o cantitate de bani sau echivalentul ei în bunuri, după starea economică a mirelui. Aceasta era considerată ca o garanție a căsătoriei. Părinții nu socoteau că este bine să încredințeze fericirea fiicelor lor unor bărbați care nu s-ar fi îngrijit de cele necesare întreținerii familiei lor. Dacă nu aveau destul spirit de economie și energia necesară ca să conducă bine treburile vieții, să aibă vite sau pământ, exista temerea că viața lor se va dovedi lipsită de orice valoare. Dar exista soluția pentru cei care nu aveau cu ce plăti pentru o soție să poată fi puși la probă. Unui astfel de pretendent i se îngăduia să muncească pentru tatăl a cărui fiică o iubea, durata timpului fiind hotărâtă în funcție de suma cerută. Dacă era credincios în slujirea sa și se dovedea vrednic și în alte privințe, pretendentul primea fata de soție; și, de obicei, banii primiți de tatăl erau dați fetei la căsătorie. În cazul Rahelei și al Leii, Laban, în mod egoist, a oprit totuși zestrea care trebuia să li se dea; ele s-au referit la acest lucru chiar înainte de a pleca din Mesopotamia, când au spus: „Ne-a vândut și ne-a mâncat banii” (Gen. 31,15).

Obiceiul acesta vechi, deși uneori folosit în mod abuziv, ca și în cazul lui Laban, avea urmări bune. Atunci când i se cerea pretendentului să slujească pentru obținerea miresei sale, se evita astfel o căsătorie pripită și i se oferea ocazia de a demonstra cât de profunde erau sentimentele sale, precum și iscusința sa în a se îngriji de familie. În vremea noastră, multe rele rezultă din folosirea unei căi opuse acesteia. Se întâmplă adesea că, înainte de căsătorie, unele persoane au puține ocazii să cunoască obiceiurile și felul de a fi al celuilalt, iar în ceea ce privește viața de fiecare zi, ei sunt cu totul străini atunci când își unesc viața și interesele la altar. Mulți descoperă, prea târziu însă, că nu sunt potriviți unul pentru altul, iar rezultatul unirii lor este o viață întreagă de mizerie. Adesea, soția și copiii suferă din cauza indolenței și a nepriceperii sau din cauza obiceiurilor vicioase ale soțului/tatălui. Dacă s-ar fi cercetat mai înainte de căsătorie caracterul pretendentului, după vechiul obicei, s-ar fi evitat multă nefericire.

Șapte ani a slujit cu credincioșie Iacov pentru Rahela și anii pe care i-a slujit „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Gen. 29,20). Dar zgârcitul și apucătorul Laban, dorind să păstreze un ajutor atât de valoros, a săvârșit o crudă înșelăciune, schimbând-o pe Rahela cu Lea. Faptul că Lea însăși s-a învoit la această înșelăciune l-a făcut pe Iacov să simtă că nu o poate iubi. La mustrarea sa plină de indignare adresată lui Laban, acesta i-a oferit-o pe Rahela pentru alți șapte ani de slujire. Dar tatăl a insistat ca Lea să nu fie alungată, căci acest lucru ar fi adus ocară asupra familiei. Astfel, Iacov a fost pus în cea mai dureroasă și mai grea situație; în cele din urmă, el s-a hotărât să o păstreze pe Lea și să se căsătorească și cu Rahela. Rahela a fost întotdeauna cea mai iubită; dar preferința lui pentru ea a dat naștere la invidie și gelozie, și viața i-a fost amărâtă de rivalitatea dintre cele două surori, soții ale sale.

Timp de douăzeci de ani, Iacov a rămas în Mesopotamia, lucrând în slujba lui Laban, care, neținând seama de legăturile de rudenie, căuta să strângă pentru sine toate binefacerile de pe urma acestor legături. Pentru cele două fiice ale sale, el a pretins paisprezece ani de muncă grea; iar în restul timpului care a mai rămas, simbria lui Iacov a fost schimbată de zece ori. Cu toate acestea, Iacov și-a îndeplinit slujba cu hărnicie și credincioșie. Cuvintele adresate lui Laban la ultima lor întâlnire descriu în mod viu grija neobosită pe care o acordase intereselor pretențiosului său stăpân: „Am stat la tine douăzeci de ani; oile și caprele nu ți s-au stârpit și n-am mâncat berbeci din turma ta. Nu ți-am adus acasă vite sfâșiate de fiare; eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig și-mi fugea somnul de pe ochi” (Gen. 31,38-40).

Era nevoie ca păstorul să vegheze asupra turmelor sale zi și noapte. Ele erau în primejdie atât din cauza tâlharilor, cât și a fiarelor sălbatice, care erau foarte numeroase și feroce, pricinuind adesea mare prăpăd în turmele care nu erau bine păzite. Iacov avea multe ajutoare în îngrijirea întinselor turme pe care le avea Laban, dar el era răspunzător pentru toate. În unele părți ale anului, era necesar ca el personal să fie permanent cu turmele, să le ferească în sezonul secetos ca nu cumva să piară de sete, iar în timpul lunilor mai reci, ca să nu înghețe din cauza frigului mare din timpul nopții. Iacov era păstorul principal; slujitorii care erau în slujba lui erau ajutoarele lui. Dacă lipsea cumva vreo oaie, paguba o suporta păstorul principal; de aceea el le cerea celor cărora le-a încredințat grija turmei o strictă socoteală dacă turma nu era găsită într-o stare înfloritoare.

Viața de muncă sârguincioasă și de purtare de grijă a păstorului și mila sa duioasă pentru creaturile neajutorate date în seama sa au fost folosite de către scriitorii inspirați ca să ilustreze unele dintre cele mai prețioase adevăruri ale Evangheliei. Hristos, în legătura Sa cu poporul Său, este asemănat cu un păstor. După cădere, El a văzut oile Sale condamnate la pieire pe căile întunecoase ale păcatului. Pentru a-i mântui pe acești rătăciți, El a părăsit onorurile și slava din casa Tatălui Său. El spune: „Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită și voi întări pe cea slabă”. „Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf… nu le vor mai mânca fiarele din țară” (Ezech. 34,16.22.28).

Glasul său este auzit chemându-le la staulul Său, „umbrar împotriva căldurii zilei și… loc de adăpost și de ocrotire împotriva furtunii și ploii” (Is. 4,6). Grija Sa pentru turmă este neobosită. El întărește oaia slabă, alină suferințele, strânge mieii în brațele Sale și-i poartă la sânul Său. Oile Sale Îl iubesc. „Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10,5).

Hristos spune: „Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; și lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10,11-14).
Hristos, Marele Păstor, le-a încredințat slujitorilor Săi, ca ajutoare ale Sale, grija turmei Sale. El le poruncește să aibă același interes pe care l-a avut El și să simtă importanța sfântă a însărcinării pe care le-a dat-o. El le-a poruncit solemn să fie credincioși, să hrănească turma, să întărească oaia slabă, să o învioreze pe cea care este gata să cadă și să o ocrotească de lupii răpitori.

Pentru a salva oile Sale, Hristos Și-a dat propria viață. El le atrage atenția slujitorilor Săi la o astfel de manifestare a dragostei, care să fie un exemplu pentru ei. Dar „cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui”, nu are un interes adevărat pentru turmă. El lucrează numai pentru câștig și nu se îngrijește decât de sine. El urmărește numai interesul său, în loc să îngrijească de ceea ce i-a fost încredințat; iar, în timp de primejdie, el va fugi, părăsind turma.

Apostolul Petru îi îndeamnă astfel pe cei care sunt păstori-ucenici: „Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pildă turmei” (1 Petru 5,2.3). Pavel spune: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt priveghetori, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său. Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma” (Fapte 20,28.29).

Toți aceia care consideră grija și povara care îi revin păstorului credincios ca o sarcină care nu le convine sunt mustrați astfel de către apostol: „Nu de silă, ci de bunăvoie; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine” (1 Petru 5,2). Pe toți acești servi necredincioși marele Păstor îi înlătură fără multă vorbă. Biserica lui Hristos a fost răscumpărată cu sângele Său și fiecare păstor ar trebui să-și dea seama că oile care se află în grija sa costă un sacrificiu nemărginit. El ar trebui să le socotească, pe fiecare, ca fiind de o valoare neprețuită și ar trebui să fie neobosit în eforturile lui de a le păstra într-o stare sănătoasă și înfloritoare. Păstorul care este pătruns de duhul lui Hristos va imita pilda Sa de lepădare de sine, lucrând neîncetat pentru binele celor dați în grija sa; iar turma va propăși ca urmare a grijii sale.

Toți vor fi chemați să-I dea socoteală amănunțită lui Dumnezeu pentru lucrarea lor. Stăpânul îl va întreba pe fiecare păstor: „Unde este turma care-ți fusese dată, turma de care erai așa de mândru?” (Ier. 13,20). Cel care va fi găsit credincios va primi o bogată răsplătire. „Și când se va arăta Păstorul cel mare”, zice apostolul, „veți căpăta cununa, care nu se poate veșteji, a slavei” (1 Petru 5,4).

Când Iacov, obosit să-i mai slujească lui Laban, a făcut planul să se întoarcă în Canaan, i-a spus socrului său: „Lasă-mă să plec, ca să mă duc acasă, în țara mea. Dă-mi nevestele și copiii, pentru care ți-am slujit, și voi pleca; fiindcă știi ce slujbă ți-am făcut.” Dar Laban stărui de el să rămână, spunând: „Văd bine că Domnul m-a binecuvântat din pricina ta” (Gen. 30,25-27). El a văzut că avutul lui a crescut sub purtarea de grijă a ginerelui său.

Iacov spuse: „Puținul pe care-l aveai înainte de venirea mea a crescut mult și Domnul te-a binecuvântat oriîncotro am mers eu.” Dar, cu trecerea timpului, Laban a devenit invidios din cauza prosperității lui Iacov, care creștea tot mai mult: „S-a îmbogățit din ce în ce mai mult; a avut multe turme, robi și roabe, cămile și măgari” (Gen. 30,30.43). Fiii lui Laban au împărtășit gelozia tatălui lor, și cuvintele lor răutăcioase au ajuns la urechile lui Iacov: el „a luat tot ce era al tatălui nostru și cu averea tatălui nostru și-a agonisit el toată bogăția aceasta. Iacov s-a uitat și la fața lui Laban; și iată că ea nu mai era ca înainte” (Gen. 31,1.2).

Iacov și-ar fi părăsit rudeniile cele viclene cu mult mai înainte, dacă nu s-ar fi temut să se întâlnească cu Esau. Acum își dădea seama că era în primejdie din partea fiilor lui Laban, care, socotind că averea lui era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forța. El se afla într-o mare încurcătură, într-un mare necaz, neștiind încotro s-o ia. Dar, amintindu-și de făgăduința plină de har de la Betel, el a înfățișat cazul său lui Dumnezeu, căutând îndrumare de la El. Într-un vis, El i-a răspuns la rugăciune: „Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul tău de naștere, și Eu voi fi cu tine.”

Lipsa lui Laban de acasă a oferit ocazia de plecare. Turmele și cirezile au fost adunate în grabă și trimise înainte, iar el cu soțiile sale, cu copiii, cu slujitorii au trecut Eufratul, grăbindu-se spre Galaad, la hotarele Canaanului. După trei zile, Laban a aflat de fuga lor și a pornit să-i urmărească, ajungând grupul în a șaptea zi a călătoriei lor. Era aprins de mânie și hotărât să-i forțeze să se reîntoarcă, lucru de care nu se îndoia că-l putea face, deoarece ceata lui era cu mult mai puternică. Într-adevăr, fugarii erau într-o mare primejdie.

Faptul că nu și-a adus la îndeplinire planurile sale vrăjmașe s-a datorat lui Dumnezeu Însuși, care a intervenit pentru apărarea slujitorului Său. „Mâna mea este destul de tare, ca să vă fac rău”, spuse Laban, „dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: ’Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov’” (Gen. 31,29), adică să nu-l constrângă să se întoarcă și nici să nu-l determine prin făgăduințe amăgitoare.

Laban reținuse zestrea cuvenită fiicelor la căsătorie și se comportase totdeauna față de Iacov cu viclenie și asprime; dar, cu obișnuita lui fățărnicie, îi reproșa acum plecarea lui pe ascuns, care nu-i oferise tatălui ocazia să dea o masă de despărțire și nici măcar să-și ia rămas bun de la fiicele sale și de la copiii acestora.
Ca răspuns, Iacov i-a arătat clar lui Laban purtarea lui egoistă și acaparatoare și i-a cerut să fie chiar el martor pentru credincioșia și cinstea sa. „Dacă n-aș fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se temea Isaac”, spuse Iacov, „mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferința mea și osteneala mâinilor mele, și ieri noapte a rostit judecata” (Gen. 31,42).

Laban nu putea nega nimic din ceea ce spusese Iacov și veni cu propunerea să încheie un legământ de pace între ei. Iacov a fost de acord cu propunerea și au ridicat o movilă de pietre ca semn al încheierii legământului. Acestei movile Laban i-a dat numele de Mițpa, „veghere”, spunând: „Domnul să vegheze asupra mea și asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe altul” (Gen. 31,49).

„Laban a zis lui Iacov: ’Iată movila aceasta și iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine și tine. Movila aceasta să fie martoră și stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta și nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta și peste stâlpul acesta, ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam și al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi.’ Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac” (Gen. 31,51-53). Pentru întărirea tratatului, părțile contractante au dat o masă. Noaptea a fost petrecută într-o comuniune prietenească; iar în zorii zilei, Laban și cei ce-l însoțeau au plecat. Odată cu această despărțire a încetat orice urmă de legătură între copiii lui Avraam și locuitorii Mesopotamiei.