După sfințirea cortului întâlnirii, preoții au fost consacrați în slujbele lor sfinte. Aceste servicii de consacrare au ținut șapte zile, fiecare zi fiind marcată de ceremonii deosebite. În cea de-a opta zi, preoții și-au început slujba. Asistat de fiii săi, Aaron a adus jertfele cerute de Dumnezeu, apoi și-a înălțat mâinile și a binecuvântat poporul. Toate au fost făcute așa cum poruncise Dumnezeu, și El a primit jertfa și Și-a descoperit slava într-un chip deosebit: a venit foc de la Dumnezeu și a mistuit jertfa de pe altar. Poporul a privit la această minunată manifestare a puterii divine cu frică și cu mult interes. În ea, israeliții au văzut un semn al slavei și al bunăvoinței lui Dumnezeu, au scos cu toții un strigăt de laudă și adorare și au căzut cu fețele la pământ, ca și cum s-ar fi aflat chiar în prezența lui Dumnezeu.

Dar nu mult după aceea, o neașteptată și teribilă nenorocire a lovit familia marelui preot. La ceasul închinării, în timp ce rugăciunile și laudele poporului se înălțau la Dumnezeu, doi dintre fiii lui Aaron și-au luat cădelnițele și au ars în ele tămâie, ca să se înalțe ca un miros bine plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dar au nesocotit porunca Sa, folosind „foc străin”. Ei au folosit foc obișnuit pentru arderea tămâii, în loc să folosească focul sfânt, pe care-l aprinsese Însuși Dumnezeu, poruncind să fie folosit în scopul acesta. Pentru acest păcat, un foc a ieșit de la Domnul și i-a mistuit acolo, în fața poporului.

După Moise și Aaron, Nadab și Abihu erau în pozițiile cele mai înalte în Israel. Ei fuseseră onorați de Dumnezeu în mod deosebit, îngăduindu-li-se ca, împreună cu cei șaptezeci de bătrâni, să privească slava Sa pe munte. Dar, pentru aceasta, abaterea lor nu trebuia să fie nici scuzată, nici trecută cu vederea. Toate acestea făceau ca păcatul lor să fie și mai grav. Când, asemenea părinților lui Israel, s-au urcat pe munte și au primit multă lumină, oamenii aceștia au avut privilegiul de a avea comuniune cu Dumnezeu și au locuit în lumina slavei Sale. Ei nu trebuiau să se mângâie cu gândul că, după aceea, pot păcătui fără să fie pedepsiți și că, întrucât au fost astfel onorați, Dumnezeu nu va fi atât de strict încât să pedepsească nelegiuirea lor. Aceasta este o înșelăciune fatală. Lumina cea mare și marile privilegii acordate cer să se aducă roade ale virtuții și ale sfințeniei pe măsura luminii primite. Dumnezeu nu poate primi mai puțin. Marile binecuvântări și privilegii n-ar trebui niciodată să-l adoarmă pe vreun om, să-l facă să se simtă în siguranță sau să fie nepăsător. Ele n-ar trebui niciodată să dea libertatea de a păcătui sau de a-i face pe cei care le primesc să creadă că Dumnezeu nu va fi strict cu ei. Toate avantajele pe care le dă Dumnezeu sunt mijloace ale Sale, ca să pună foc în spirit, zel în eforturi și putere în aducerea la îndeplinire a sfintei Sale voi.

Nadab și Abihu nu fuseseră deprinși în tinerețea lor cu stăpânirea de sine. Tendința tatălui de a fi prea îngăduitor și lipsa lui de fermitate atunci când era vorba de ce este drept îl făcuseră să neglijeze disciplinarea copiilor. Fiilor săi li se îngăduise să umble cum le plăcea. Deprinderea de a-și satisface poftele, cultivată vreme îndelungată, ajunsese să pună stăpânire pe ei în așa fel, încât nici chiar răspunderea pentru slujba cea mai sfântă pe care o îndeplineau nu avusese putere să-i scape de ea. Ei nu fuseseră învățați să respecte autoritatea tatălui lor și, de aceea, nu erau în stare să-și dea seama de nevoia unei ascultări stricte față de cerințele lui Dumnezeu. Îngăduința greșită a lui Aaron față de fiii săi i-a făcut să ajungă obiectul judecății divine.

Dumnezeu voia să învețe poporul că trebuie să se apropie de El cu respect și cu teamă și în felul stabilit de El. Dumnezeu nu poate accepta o ascultare numai în parte. Nu era de ajuns ca, la acea oră solemnă de închinare, aproape totul să fie făcut după îndrumările Lui. Dumnezeu a rostit un blestem asupra acelora care se depărtează de poruncile Lui și care nu fac nicio deosebire între ce este profan și ce este sfânt. El declară prin profet: „Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău, care spun că întunericul este lumină și lumina întuneric… Vai de cei ce se socotesc înțelepți și se cred pricepuți… care scot cu fața curată pe cel vinovat pentru mită și iau drepturile celor nevinovați… Au nesocotit Legea lui Dumnezeu și au disprețuit Cuvântul Sfântului lui Israel” (Is. 5,20-24). Nimeni să nu se înșele pe sine cu gândul că o parte dintre poruncile lui Dumnezeu ar fi fără însemnătate sau că El va accepta altceva decât ce a cerut. Profetul Ieremia zice: „Cine a spus și s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” (Plângeri 3,37). Dumnezeu n-a așezat în Cuvântul Său nicio poruncă pe care oamenii să o poată asculta sau nu, după buna lor plăcere, și să nu suporte consecințele. Dacă aleg orice alte căi, în afară de aceea a unei stricte ascultări, oamenii vor ajunge să vadă că acele căi până „la urmă duc la moarte” (Prov. 14,12).

„Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar și lui Itamar, fiii lui Aaron: ’Să nu vă descoperiți capetele și să nu vă rupeți hainele, ca nu cumva să muriți; …căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi’” (Lev. 10,6.7). Marele conducător i-a amintit fratelui său cuvintele lui Dumnezeu: „Voi fi sfințit de cei ce se apropie de Mine și voi fi proslăvit în fața întregului popor” (Lev. 10,3). Aaron a tăcut. Moartea fiilor săi, secerați fără vreo avertizare, pentru un păcat atât de îngrozitor – un păcat pe care el îl vedea acum ca fiind rezultatul propriei neglijențe de a-și face datoria – a sfâșiat de durere inima tatălui, dar el n-a dat glas simțămintelor lui. Nu trebuia să lase să se înțeleagă, prin niciun fel de manifestare a durerii, că ar simpatiza cu păcatul. Adunarea nu trebuia să fie făcută să cârtească împotriva lui Dumnezeu.

Domnul voia să-l învețe pe poporul Său să recunoască justețea pedepselor Sale, pentru ca și alții să se teamă. Se aflau unii în mij-locul lui Israel pe care avertismentul acestei pedepse teribile îi putea salva, făcându-i să nu abuzeze de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu până acolo încât și ei să-și sigileze propriul destin. Mustrarea divină se află asupra acelei false simpatii pentru păcătosul care caută să-și scuze păcatul. Ca efect al păcatului, simțurile morale amorțesc până acolo încât cel care săvârșește răul nu-și dă seama de enormitatea abaterilor lui și, fără puterea convingătoare a Duhului Sfânt, rămâne într-o orbire parțială față de păcatul său. Este de datoria slujitorilor lui Dumnezeu de a le arăta celor care greșesc pericolul în care se află. Aceia care nimicesc efectul avertizărilor, orbind ochii păcătoșilor pentru a nu vedea caracterul real și urmările păcatului, se mângâie adesea cu gândul că dau dovadă, în felul acesta, de multă iubire; dar, în realitate, ei lucrează în mod direct pentru a se opune și a împiedica lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu; ei îl leagănă pe păcătos, ca să adoarmă pe marginea prăpastiei. În acest fel, se fac părtași de vinovăția lui și se fac vrednici de o teribilă răspundere pentru atitudinea lui de nepocăință. Mulți, foarte mulți, merg spre ruină, ca rezultat al acestei false și înșelătoare simpatii.

Nadab și Abihu n-ar fi săvârșit niciodată păcatul acela fatal dacă n-ar fi fost beți din pricina folosirii vinului. Ei au înțeles că era nevoie de o atentă și solemnă pregătire înainte de a se prezenta la sanctuar, unde se manifesta prezența divină; dar, din cauza necumpătării, au fost descalificați pentru sfânta lor slujbă. Mintea li s-a tulburat, iar simțurile lor morale s-au întunecat, astfel că n-au mai putut să deosebească între cele sfinte și cele profane. Lui Aaron și fiilor săi rămași în viață le-a fost dată avertizarea: „Tu și fiii tăi, împreună cu tine, să nu beți vin, nici băuturi amețitoare, când veți intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriți; aceasta va fi o lege veșnică între urmașii voștri, ca să puteți deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat și să puteți învăța pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul” (Lev. 10,9-11). Folosirea băuturilor alcoolice are ca efect slăbirea corpului, tulburarea minții și pervertirea obiceiurilor. Ea îi împiedică pe oameni să-și dea seama de sfințenia lucrurilor sfinte sau de forța imperativă a cerințelor lui Dumnezeu. Toți aceia care ocupă poziții de sfântă răspundere trebuie să fie oameni de o strictă cumpătare, mintea lor trebuie să fie clară, ca să poată face deosebire între bine și rău, ca să poată avea tăria de a sta la principii și înțelepciunea de a împărți dreptatea și de a da dovadă de milă.

Aceeași obligație îi revine fiecărui urmaș al lui Hristos. Apostolul declară: „Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor deosebit” (1 Petru 2,9). Dumnezeu ne cere să păstrăm fiecare putere în starea cea mai bună cu putință, ca să-I putem aduce Creatorului nostru un serviciu bine primit. Când sunt folosite băuturile alcoolice, se va ajunge la aceleași efecte ca și în cazul preoților lui Israel. Conștiința își va pierde sensibilitatea față de păcat și va avea loc, mai mult ca sigur, un proces de împietrire, până când se va pierde orice deosebire a ceea ce este sfânt de ceea ce este profan. Cum vom putea ajunge atunci la măsura cerințelor divine? „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6,19.20). „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31). Bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile îi este adresată solemna și înfricoșata avertizare: „Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu. Căci Templul lui Dumnezeu este sfânt; și așa sunteți voi” (1 Cor. 3,17).