Către încheierea vieţii lui Daniel, au avut loc schimbări mari în ţara în care, cu peste șaizeci de ani înainte, el și tovarășii lui evrei fuseseră aduși robi. Nabucodonosor, conducătorul celui „mai asupritor dintre popoare” (Ezechiel 28,7), murise, iar Babilonul, „cel a cărui slavă umplea tot pământul” (Ieremia 51,41), trecuse sub conducerea neînţeleaptă a urmașilor lui, și treptat, dar sigur, urmarea a fost destrămarea.

Datorită nebuniei și slăbiciunii lui Belșaţar, nepotul lui Nabucodonosor, Babilonul cel îngâmfat avea să cadă în curând. Având acces, în tinereţe, la o parte din autoritatea imperială, Belșaţar s-a proslăvit în puterea lui și și-a înălţat inima împotriva Dumnezeului cerului. A avut multe ocazii să cunoască voinţa divină și să înţeleagă răspunderea de a-i da ascultare. Avusese cunoștinţă de alungarea bunicului său, prin hotărârea lui Dumnezeu, din societatea oamenilor și era la curent cu pocăinţa lui Nabucodonosor și cu vindecarea lui supranaturală. Dar Belșaţar a lăsat ca iubirea de plăceri și proslăvirea de sine să șteargă lecţiile pe care nu trebuia să le uite niciodată. A risipit ocaziile date lui cu atâta îndurare și a neglijat să folosească mijloacele pe care le avea la îndemână pentru cunoașterea mai deplină a adevărului. Belșaţar a trecut cu indiferenţă pe lângă ceea ce Nabucodonosor câștigase până la urmă cu preţul unei umilinţe și suferinţe nespuse.

N-a trecut mult și a venit lovitura. Babilonul a fost asediat de Cirus, nepotul lui Darius Medul și comandantul-șef al armatelor unite ale mezilor și perșilor. Dar înăuntrul fortăreţei de aramă, în aparenţă de neînvins, cu zidurile ei masive și cu porţile de aramă, ocrotită de fluviul Eufrat și asigurată cu hrană din belșug, monarhul îngâmfat se simţea în siguranţă și-și petrecea timpul în veselie și petreceri.

În mândria și în aroganţa lui, cu un simţământ înșelător de siguranţă, Belșaţar „a făcut un ospăţ mare celor o mie de mai-mari ai săi și a băut vin înaintea lor”. Toate atracţiile pe care bogăţia și puterea le pot inspira au adăugat la strălucirea priveliștii. Femei frumoase, cu farmecele lor, erau printre invitaţii prezenţi la ospăţul împărătesc. Bărbaţi de geniu și de cultură se găseau acolo. Prinţi și bărbaţi de stat au băut vinul ca apa și s-au îmbătat sub influenţa lui înnebunitoare.

Cu raţiunea detronată prin îmbătare, fără rușine și stăpânit de pasiuni josnice, însuși împăratul a luat conducerea acestei ocazii zgomotoase. În cursul petrecerii, „a poruncit să aducă vasele de aur și de argint pe care Nabucodonosor le luase din Templul de la Ierusalim ca să bea cu ele împăratul și mai-marii lui, nevestele și ţiitoarele lui”. Împăratul dorea să dovedească că nimic nu era prea sfânt ca să nu fie atins de mâna lui. „S-au adus îndată vasele de aur… și au băut din ele împăratul și mai-marii lui, nevestele și ţiitoarele lui. Au băut vin și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint de aramă și de fier, de lemn și de piatră.”

Departe de Belșaţar gândul că un Martor ceresc era de faţă la petrecerea lui idolatră, că un Observator divin, necunoscut, privea la scena profanării, auzea petrecerea hulitoare și vedea idolatria. Dar, în curând, Oaspetele neinvitat Şi-a făcut simţită prezenţa. Când petrecerea era în toi, a apărut o mână și a scris pe zidurile palatului litere care străluceau ca focul – cuvinte care, deși necunoscute marii mulţimi, erau o prevestire de nenorocire pentru conștiinţa acum trezită a împăratului și a invitaţilor lui.

Petrecerea îngâmfată s-a potolit îndată, când bărbaţii și femeile, cuprinși de o groază de nedescris, priveau mâna care scria încet literele misterioase. Pe dinaintea lor treceau, ca într-o priveliște panoramică, faptele lor nelegiuite; aveau simţământul că erau aduși înaintea barei de judecată a veșnicului Dumnezeu, a cărui putere tocmai o sfidaseră. Acolo unde, cu câteva clipe înainte, fuseseră râsete și vorbe de duh hulitoare, erau feţe palide și strigăte de spaimă. Când Dumnezeu îi face pe oameni să se teamă, ei nu-și pot ascunde intensitatea groazei.

Belșaţar era cel mai îngrozit dintre toţi. El fusese acela care, mai presus de toţi ceilalţi, era răspunzător pentru răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, care, în noaptea aceea, ajunsese la culme în Imperiul Babilonian, în prezenţa Veghetorului nevăzut, reprezentantul Aceluia a cărui putere fusese sfidată și al cărui Nume fusese hulit, împăratul era paralizat de frică. Conștiinţa i-a fost trezită. „Încheieturile șoldurilor și genunchii i s-au lovit unul de altul.” Belșaţar se ridicase în mod nelegiuit împotriva Dumnezeului cerului și se încrezuse în propria putere, fără să gândească că cineva ar fi putut îndrăzni să-i spună: „De ce te porţi astfel?”; dar acum și-a dat seama că trebuia să dea socoteală pentru isprăvnicia încredinţată și că pentru ocaziile pierdute și pentru atitudinea sfidătoare nu putea aduce nicio scuză.

Zadarnic a încercat împăratul să citească literele înflăcărate. Acolo se ascundea un secret pe care nu-l putea pătrunde, o putere pe care n-o putea înţelege și nici nega. Disperat, s-a îndreptat pentru ajutor către înţelepţii din împărăţia lui. Strigătul său înnebunit a răsunat în acea adunare, chemându-i pe astrologi, pe haldei și pe vrăjitori să citească scrierea. „Oricine va citi scrisoarea aceasta”, a făgăduit el, „și mi-o va tâlcui, va fi îmbrăcat cu purpură, va purta un lănţișor de aur la gât și va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei.” Dar apelul lui cu oferta de recompensă bogată nu a avut niciun ecou în rândul sfătuitorilor săi de încredere. Înţelepciunea cerească nu poate fi nici cumpărată și nici vândută. „Toţi înţelepţii… n-au putut nici să citească scrierea și nici să o tâlcuiască împăratului.” Ei n-au fost mai capabili să citească literele misterioase decât fuseseră înţelepţii unei generaţii anterioare să tâlcuiască visurile lui Nabucodonosor.

Atunci, împărăteasa-mamă și-a adus aminte de Daniel, care, cu jumătate de veac mai înainte, îi făcuse cunoscut împăratului Nabucodonosor visul cu chipul cel mare și tâlcuirea lui. „Să trăiești veșnic, împărate!” a zis ea. „Să nu ţi se tulbure gândurile tale și să nu ţi se îngălbenească faţa! În împărăţia ta este un om, care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi; și, pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere și o înţelepciune dumnezeiască. De aceea, împăratul Nabucodonosor… l-a pus mai-mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldei, ghicitori, și anume, pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltșaţar, un duh înalt, știinţă și pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele și să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel, și el îţi va da tâlcuirea!”

„Atunci, Daniel a fost adus înaintea împăratului.” Făcând efort să-și recâștige sângele rece, Belșaţar i-a spus prorocului: „Tu ești Daniel acela, unul din prinșii de război ai lui Iuda, pe care i-a adus aici din Iuda tatăl meu împăratul? Am aflat despre tine că ai duhul dumnezeilor, și că în tine se găsesc lumini, pricepere și o înţelepciune nemaipomenită. Au adus înaintea mea pe înţelepţi și pe cititorii în stele, ca să citească aceste cuvinte. Am aflat că tu poţi să tâlcuiești și să dezlegi întrebări grele; acum, dacă vei putea să citești scrierea aceasta și să mi-o tâlcuiești, vei fi îmbrăcat cu purpură, vei purta un lănţișor de aur la gât și vei avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei.”

Înaintea acelei gloate, Daniel, fără să fie impresionat de făgăduinţele împăratului, a stat într-o demnitate liniștită, ca slujitor al Celui Preaînalt, nu ca să spună cuvinte lingușitoare, ci ca să interpreteze solia nenorocirii. „Ţine-ţi darurile”, a zis el, „și dă altuia răsplătirile tale! Totuși voi citi împăratului scrierea și i-o voi tâlcui.”

Mai întâi, prorocul i-a reamintit lui Belșaţar lucrurile pe care el le cunoștea, dar care nu-l învăţaseră lecţia umilinţei care l-ar fi putut salva. A vorbit despre păcatul lui Nabucodonosor și despre căderea lui, precum și despre procedeele lui Dumnezeu cu el – stăpânirea și slava date lui, judecata divină pentru mândria sa și, ca urmare, recunoașterea milei și puterii Dumnezeului lui Israel; iar după aceea, prin cuvinte curajoase și apăsate, l-a mustrat pe Belșaţar pentru marea lui nelegiuire. El i-a pus împăratului înainte păcatul, arătându-i lecţiile pe care ar fi trebuit să le înveţe, dar nu le-a învăţat. Belșaţar nu învăţase din experienţa bunicului său și nici nu luase aminte la avertismentele cu privire la evenimentele atât de semnificative pentru el. Ocazia cunoașterii și ascultării de Dumnezeul cel adevărat îi fusese dată, dar nu pusese la inimă și era pe punctul de a recolta urmările răzvrătirii lui.

„Dar tu, Belșaţare”, a declarat prorocul, „nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri. Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele de aur din casa Lui au fost aduse înaintea ta și aţi băut cu ele, tu și mai-marii tăi, nevestele și ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint și de aur, de aramă, de fier și de piatră, care nici nu văd, nici nu aud și nici nu pricep nimic, și n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta și toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână, care a scris scrierea aceasta.”

Îndreptându-se către solia trimisă de Cer pe zid, prorocul a citit: „Mene, mene, tekel, upfarsin” („Numărat, numărat, cântărit și împărţit”). Mâna care scrisese literele nu se mai vedea, dar aceste cuvinte străluceau cu o claritate teribilă; iar acum, cu respiraţia întretăiată, poporul asculta în timp ce bătrânul proroc declara: „Iată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat, înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei și i-a pus capăt. Cântărit, înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor! Împărţit, înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită și dată mezilor și perșilor!”

În acea ultimă noapte de nebunie, Belșaţar împreună cu căpeteniile umpluseră măsura vinovăţiei lor și a vinovăţiei împărăţiei caldeene. Mâna înfrânătoare a lui Dumnezeu nu mai putea îndepărta nenorocirea care era gata să vină. Prin nenumărate providenţe, Dumnezeu căutase să-i înveţe respectul faţă de Legea Sa. „Am voit să vindecăm Babilonul”, a spus El despre aceia a căror judecată ajungea acum până la cer; „dar nu s-a vindecat!” (Ieremia 51,9). Datorită unei pervertiri ciudate a inimii omenești, Dumnezeu a socotit, în cele din urmă, necesar să dea sentinţa irevocabilă. Belșaţar avea să cadă, iar împărăţia lui urma să treacă în alte mâini.

Când prorocul a încetat să mai vorbească, împăratul a poruncit să i se aducă onorurile făgăduite; și „l-au îmbrăcat pe Daniel cu purpură și i-au dat un lănţișor de aur la gât și au dat de știre că avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei”.

Cu mai mult de un veac înainte, Inspiraţia prevestise că „noaptea… plăcerii”, în timpul căreia împăratul și sfetnicii lui se întreceau în hulă împotriva lui Dumnezeu, avea să fie schimbată în groază și distrugere. Iar acum, într-o succesiune rapidă, evenimentele importante veneau unul după altul, exact așa cum fusese descrise în Scripturile profetice, cu mulţi ani înainte ca personajele principale ale dramei să se fi născut.

Pe când era încă în sala de petrecere, înconjurat de aceia a căror soartă fusese sigilată, împăratul a fost informat de un sol că „cetatea este luată” de vrăjmaș, deși el se simţise așa se sigur în faţa planurilor acestuia; „că trecătorile sunt luate…, iar oamenii de război îngroziţi” (vers. 31.32). Chiar în timpul când el și nobilii săi beau din vasele sfinte ale lui Iehova și îi lăudau pe zeii lor de argint și de aur, mezii și perșii, care abătuseră Eufratul de pe albia lui, înaintau în inima cetăţii nepăzite. Armata lui Cirus era acum sub zidurile palatului; cetatea era plină de soldaţi ai vrăjmașului „ca niște lăcuste” (vers. 14), și strigătele lor triumfătoare puteau fi auzite mai presus de strigătele disperate ale petrecăreţilor îngroziţi.

„Dar chiar în noaptea aceea, Belșaţar, împăratul haldeilor, a fost omorât”, și un monarh străin s-a așezat pe tron.

Prorocii evrei vorbiseră lămurit cu privire la felul în care avea să cadă Babilonul. Când Dumnezeu le descoperise în vedenie evenimentele viitorului, ei exclamaseră; „Cum s-a luat Şeșacul! Cum a fost cucerit acela a cărui slavă umplea tot pământul! Cum s-a rupt și s-a sfărâmat ciocanul întregului pământ! Babilonul este nimicit în mijlocul neamurilor!… De strigătul luării Babilonului se cutremură pământul, și se aude un strigăt de durere printre neamuri.”

„Deodată cade Babilonul și este zdrobit!… Pustiitorul aruncă asupra lui, asupra Babilonului, vitejii Babilonului sunt prinși și li se sfărâmă arcurile. Căci Domnul este un Dumnezeu care răsplătește! El va da negreșit fiecăruia plata cuvenită lui! Şi anume, voi îmbăta pe voievozii și înţelepţii lui, pe cârmuitorii, pe căpeteniile și pe vitejii lui; vor adormi somnul cel de veci și nu se vor mai trezi, zice Împăratul, al cărui Nume era Domnul oștirilor.”

„Ţi-am întins o cursă și ai fost prins, Babilonule, fără să te aștepţi. Ai fost ajuns, apucat, pentru că au luptat împotriva Domnului. Domnul Şi-a deschis casa de arme și au scos din ea armele mâniei Lui; căci aceasta este lucrarea Domnului Dumnezeului oștirilor, în ţara haldeilor.”

„Așa vorbește Domnul oștirilor: «Copiii lui Israel și copiii lui Iuda sunt apăsaţi împreună; toţi cei ce i-au dus robi îi opresc și nu vor să le mai dea drumul. Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Domnul oștirilor. El le va apăra pricina, ca să se dea odihnă ţării și să-i facă pe locuitorii Babilonului să tremure»” (Ieremia 51,41; 50,23.16; 51,8.56.57; 50,24.25.33.34).

În felul acesta, „zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate, și porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc”. „Voi face să înceteze mândria celor trufași”, zice Domnul, „și voi doborî semeţia celor asupritori… Şi astfel, Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora”, un loc blestemat pe veci. „El nu va mai fi locuit”, a declarat Inspiraţia, „nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo și păstorii nu-și vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei își vor face culcușul acolo, bufniţele îi vor umple casele, struţii vor locui acolo și stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici în casele lui de petrecere…” „Voi face din ei un culcuș de arici și o mlaștină și îl voi mătura cu mătura nimicirii, zice Domnul oștirilor” (Ieremia 51,58; Is. 13,11. 19-22; 14,23). Către ultimul conducător la Babilonului, așa cum fusese și către primul, venise sentinţa Veghetorului divin: „Află împărate… că ţi s-a luat împărăţia” (Daniel 4,31).

„Pogoară-te și șezi în ţărână, fecioară, fiica Babilonului; șezi pe pământ, fără scaun de domnie… Şezi într-un colţ și taci, fata haldeilor! căci nu te vor mai numi împărăteasa împăraţilor. Mă mâniasem pe poporul Meu, Îmi pângărisem moștenirea și-i dădusem în mâinile tale; dar tu n-ai avut milă de ei… Tu ziceai: «În veci voi fi împărăteasă!» și nu te-ai gândit, nici nu ai visat că lucrul acesta are să se sfârșească. Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor, care stai fără grijă și zici în inima ta: «Eu și numai eu, nu voi fi niciodată văduvă și nici lipsită de copii!» Şi totuși aceste două lucruri ţi se vor întâmpla deodată, în aceeași zi: și pierderea copiilor și văduvia; vor cădea asupra ta cu putere mare, în ciuda vrăjitoriilor tale și multelor tale descântece. Căci te încredeai în răutatea ta și ziceai: «Nimeni nu mă vede!» Înţelepciunea și știinţa ta te-au amăgit, tu ziceai în inima ta: «Eu și numai eu». De aceea, nenorocirea va veni peste tine fără să-i vezi zorile; urgia va cădea peste tine fără să o poţi împăca; și, deodată, va veni peste tine prăpădul, pe neașteptate. Vino dar cu descântecele tale și cu mulţi-mea vrăjitoriilor tale, cărora ţi-ai închinat munca ta din tinereţe; poate că vei putea să tragi vreun folos din ele, poate că vei izbuti. Te-ai obosit tot întrebând: să se scoale dar și să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc, după lunile noi, ce are să ţi se întâmple! Iată-i, au ajuns ca miriștea… și nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor” (Isaia 47,1-15).

Fiecărui popor, care a apărut pe scena lumii, i s-a îngăduit să-și ocupe locul pe pământ pentru ca să vadă dacă va împlini planurile Străjerului și ale Celui Sfânt. Prorocia a trasat ridicarea și crește-rea marilor imperii ale lumii: Babilonian, Medo-Persan, Grec și Roman. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea și cu alte po-poare mai puţin puternice. Fiecare și-a avut perioada lui de încercare; fiecare a căzut, slava s-a stins, iar puterea l-a părăsit.

În timp ce popoarele au respins principiile lui Dumnezeu și prin această respingere și-au atras ruina, un plan divin, mai presus de ele, a fost la lucru în mod lămurit de-a lungul veacurilor. Acest lucru l-a văzut prorocul Ezechiel în tabloul minunat descoperit lui în timpul robiei în ţara caldeilor, când, înaintea privirii lui uluite, s-au perindat simbolurile care descopereau o Putere Atotstăpânitoare, care are de-a face cu acţiunile conducătorilor pământești.

Pe malurile pârâului Chebar, Ezechiel a văzut o furtună care părea că vine de la miazănoapte, „un nor gros și un snop de foc care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare ca o aramă lustruită”. Un număr de roţi, intersectându-se una cu alta, erau mișcate de patru fiinţe vii. Deasupra tuturor acestora, „era ceva ca o piatră de safir în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om care ședea pe el”. „La heruvimi, se vedea ceva ca o mână de om sub aripile lor” (Ezechiel 1,4.26; 10,8). Aranjamentul roţilor era atât de complicat, încât, la prima vedere, păreau a fi în confuzie; cu toate acestea, se mișcau într-o armonie desăvârșită. Fiinţele cerești, susţinute și conduse de mâna aflată sub aripile heruvimului, împingeau acele roţi; deasupra lor, pe un scaun de domnie de safir, stătea Cel Veșnic; iar în jurul tronului era un curcubeu, emblema îndurării divine.

După cum acele roţi complicate erau sub călăuzirea mâinii de sub aripile heruvimului, tot așa complicata desfășurare a evenimentelor omenești este sub controlul divin. În mijlocul frământărilor și tumultului popoarelor, El, care stă deasupra heruvimilor, călăuzește încă problemele acestui pământ.

Istoria naţiunilor ne vorbește astăzi. Fiecărei naţiuni și fiecăruia personal, Dumnezeu le-a desemnat un loc în marele Său plan. Astăzi, indivizi și popoare sunt puși la încercare cu ajutorul balanţei din mâna Acelui care nu face nicio greșeală. Toţi își hotărăsc soarta prin propria alegere, iar Dumnezeu dirijează totul pentru împlinirea planurilor Sale.

Prorociile pe care Marele EU SUNT le-a dat în Cuvântul Său, unind o verigă cu alta în lanţul evenimentelor, de la veșnicia trecută la veșnicia viitorului, ne spun unde ne găsim astăzi în desfășurarea veacurilor și ce se poate aștepta în timpul care vine. Tot ce prorocia a prevestit că se va împlini, până în vremea de astăzi, a fost înregistrat pe paginile istoriei și putem fi siguri că tot ce trebuie să vină se va împlini la vreme. Astăzi, semnele vremurilor declară că ne găsim în pragul unor evenimente mari și solemne. Totul în lumea noastră este în mișcare. Înaintea ochilor noștri se împlinește prorocia Mântuitorului cu privire la evenimentele ce vor precede venirea Sa: „Veţi auzi de războaie și vești de războaie… Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăţie împotriva altei împărăţii, și, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi” (Matei 24,6.7).

Timpul este de un interes copleșitor pentru toţi cei vii. Conducătorii și oamenii de stat, bărbaţi care ocupă poziţii de încredere și autoritate, bărbaţi și femei din toate clasele sociale au atenţia îndreptată asupra evenimentelor care au loc în jurul nostru. Ei sunt atenţi la relaţiile care există între popoare. Ei observă intensitatea care pune stăpânire pe orice element al naturii și recunosc că un eveniment de amploare și hotărâtor este gata să se producă – că lumea este în pragul unei crize uluitoare.

Biblia și numai Biblia ne dă o vedere corectă a acestor lucruri. Aici sunt descoperite scenele marelui final în istoria lumii noastre, evenimentele care își aruncă deja umbrele înainte, sunetul apropierii lor făcând pământul să tremure, iar inimile oamenilor să se topească de groază.

„Iată, Domnul deșartă ţara și o pustiește, îi răstoarnă faţa și risipește locuitorii…, ei călcau legile, nu ţineau poruncile și rupeau legământul cel veșnic! De aceea, mănâncă blestemul ţara și suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor” (Isaia 24,1-6).

„Vai! Ce zi! Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic… S-au uscat seminţele sub bulgări; grânarele erau goale, hambarele sunt stricate, căci s-a stricat semănătura! Cum gem vitele! Cirezile de boi umblă buimace, căci nu mai au pășune; chiar și turmele de oi suferă!” „Via este prăpădită, smochinul este veștejit, rodiul, finicul, mărul toţi pomii de pe câmp s-au uscat… Şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!” (Ioel 1,15-18.12)

„Cum mă doare înăuntrul inimii mele!… Nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei și strigătul de război! Se vestește dărâmare peste dărâmare, căci toată ţara este pustiită” (Ieremia 4,19.20). „Vai! căci ziua aceea este mare; niciuna nu a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ieremia 30,7). „Pentru că zici: Domnul este locul meu de adăpost! și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău” (Psalmi 91,9.10).

„Fiica Sionului… acolo te va răscumpăra Domnul din mâna vrăjmașilor tăi. Căci acum multe neamuri s-au strâns împotriva ta și zic: Să fie pângărită, ca să ne vadă ochii împlinindu-ni-se dorinţa faţă de Sion! Dar ei nu cunosc gândurile Domnului, și nu-I înţeleg planurile” (Mica 4,10-12). Dumnezeu nu va părăsi biserica Sa în ceasul celei mai mari primejdii. El a făgăduit izbăvirea: „Iată, aduc înapoi pe prinșii de război ai corturilor lui Iacov”, a zis El, „și Mi-e milă de locașurile lui” (Ieremia 30,18).

Atunci, planul lui Dumnezeu va fi împlinit; principiile Împărăţiei Sale vor fi onorate de toţi care locuiesc sub soare.