De-a lungul secolelor de „necaz și negură neagră” și de întuneric beznă (Isaia 8,22), care au marcat istoria omenească din ziua când primii noștri părinţi au pierdut căminul din Eden până în ziua când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca Mântuitor al păcătoșilor, nădejdea neamului omenesc căzut s-a concentrat asupra venirii unui Răscumpărător care să-i elibereze pe toţi oamenii din robia păcatului și din mormânt.

Prima veste cu privire la o astfel de speranţă le-a fost dată lui Adam și Evei în sentinţa pronunţată asupra șarpelui în Eden, când Domnul i-a declarat lui Satana în auzul lor: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânţa ta și sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3,15).

Când perechea vinovată a auzit aceste cuvinte, ei au fost inspiraţi de nădejde, căci în prorocia cu privire la zdrobirea puterii lui Satana au văzut o făgăduinţă de eliberare din ruina adusă prin neascultare. Cu toate că avea să sufere din cauza puterii vrăjmașului lor, deoarece căzuseră sub influenţa lui seducătore și aleseseră să nu asculte de porunca lămurită a lui Iehova, nu fuseseră totuși lăsaţi în disperare. Fiul lui Dumnezeu Se oferea să ispășească neascultarea lor cu sângele Său. Avea să li se ofere o perioadă de încercare, în care, prin credinţa în puterea lui Hristos de a mântui, puteau deveni iarăși copii ai lui Dumnezeu.

Reușind să-l îndepărteze pe om de pe calea ascultării, Satana a devenit „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4,4). Stăpânirea care odinioară îi aparţinuse lui Adam a trecut la uzurpator. Dar Fiul lui Dumnezeu Şi-a propus să vină pe pământ pentru a plăti pedeapsa păcatului și în felul acesta nu numai să-l răscumpere pe om, ci și să recâștige stăpânirea pierdută. Despre această restatornicire prorocea Mica atunci când zicea: „Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni și la tine va ajunge vechea stăpânire” (Mica 4,8). Apostolul Pavel se referea la ea ca la „răscumpărarea celor câștigaţi” (Efeseni 1,14). Iar psalmistul avea în minte aceeași restatornicire finală a moștenirii originale a omului, când declara: „Cei neprihăniţi vor moșteni ţara și vor locui în ea pe vecie” (Psalmi 37,29).

Această nădejde a răscumpărării prin venirea Fiului lui Dumnezeu ca Mântuitor și Împărat nu s-a stins niciodată în inimile oamenilor. De la început, au fost unii a căror credinţă a trecut dincolo de umbrele prezentului la realităţile viitorului. Adam, Set, Enoh, Metusalah, Noe, Sem, Avraam, Isaac și Iacov – prin aceștia și prin alţi bărbaţi venerabili, Domnul a păstrat descoperirile preţioase ale voinţei Sale, Şi, în felul acesta, copiilor lui Israel, po-porului ales prin care urma să fie dat lumii Mesia cel făgăduit, Dumnezeu le-a dat cunoașterea cerinţelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie realizată prin jertfa ispășitoare a Fiului Său iubit.

Nădejdea lui Israel era întrupată în făgăduinţa făcută la vremea chemării lui Avraam și după aceea repetată iar și iar urmașilor lui: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12,3). Când planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc a fost făcut cunoscut lui Avraam, Soarele neprihănirii a strălucit în inima lui și întunericul a fost risipit. Şi când, în cele din urmă, Mântuitorul Însuși a umblat și a vorbit printre fiii oamenilor, El le-a dat iudeilor mărturie despre nădejdea strălucită a patriarhului în eliberarea prin venirea unui Răscumpărător. „Tatăl vostru, Avraam, a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea”, spunea Iisus, „a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8,56).

Aceeași nădejde binecuvântată a fost prefigurată în binecuvântarea rostită de patriarhul muribund Iacov, asupra fiului său Iuda:

Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi;

mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmașii tăi.

Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta…

Toiagul de domniei nu se va depărta din Iuda,

nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,

până va veni Şilo,

și de El vor asculta popoarele (Geneza 49,8-10).

Din nou la hotarele ţării făgăduite, venirea Răscumpărătorului lumii a fost profetizată în prorocia rostită de Balaam:

Îl văd, dar nu acum,

Îl privesc, dar nu de aproape.

O stea răsare din Iacov,

un toiag de cârmuire se ridică din Israel.

El străpunge laturile Moabului,

Şi prăpădește pe toţi copiii lui Set (Numeri 24,17).

Prin Moise, planul lui Dumnezeu de a-L trimite pe Fiul Său ca Răscumpărător al neamului omenesc a fost păstrat înaintea lui Israel. Într-o împrejurare, cu puţin timp înainte de moartea sa, Moise a zis: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un proroc ca mine: să ascultaţi de el!” Moise fusese îndrumat clar pentru Israel cu privire la lucrarea lui Mesia care avea să vină. „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un proroc ca tine”, au fost cuvintele lui Iehova către slujitorul Său, „voi pune cuvintele Mele în gura lui și le va spune tot ce-i voi porunci Eu” (Deuteronomul 18,15.18).

În timpurile patriarhale, jertfele legate de închinare constituiau o amintirea permanentă a venirii Mântuitorului și tot așa a fost cu întregul ritual al slujbelor sanctuarului, în istoria lui Israel. În slujirea de la tabernacul și de la templu, care ulterior i-a luat locul, poporul era învăţat în fiecare zi, prin mijlocirea tipurilor și a umbrelor, marile adevăruri cu privire la venirea lui Hristos, ca Răscumpărător, Preot și Împărat. Şi, o dată pe an, mintea lor era purtată înainte, la evenimentele de la încheierea luptei celei mari dintre Hristos și Satana, curăţarea finală a Universului de păcat și de păcătoși. Jertfele și darurile ritualului mozaic arătau mereu către o slujbă mai bună, una chiar cerească. Sanctuarul pământesc era „o asemănare pentru veacurile de acum”, în care erau aduse daruri și jertfe, cele două încăperi ale lui erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”, căci Hristos, Marele nostru Preot, este astăzi „slujitor al Locului Preasfânt și a adevăratului cort care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 9,9.23; 8,2).

Din ziua în care Domnul i-a spus șarpelui în Eden: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânţa ta și sămânţa ei…” (Geneza 3,15), Satana a fost convins că nu va putea niciodată să pună stăpânire absolută pe locuitorii acestei lumi. Când Adam și fiii lui au început să aducă jertfele ceremoniale poruncite de Dumnezeu ca tip al Răscumpărătorului care avea să vină, Satana a văzut în aceasta un simbol al comunicării dintre pământ și cer. De-a lungul secolelor care au urmat, străduinţa lui continuă a fost să întrerupă această comunicare. A căutat în mod deosebit să-L reprezinte greșit pe Dumnezeu și să interpreteze în mod tendenţios riturile care arătau către Mântuitorul; și pentru marea majoritate a membrilor familiei omenești, el a avut succes deplin.

În timp ce Dumnezeu a dorit să-i înveţe pe oameni că Darul care îi împacă cu Sine vine din dragostea Lui, vrăjmașul omenirii s-a străduit să-L prezinte pe Dumnezeu ca unul care are plăcere în distrugerea lor. În felul acesta, jertfele și rânduielile plănuite de Cer, ca să arate dragostea divină, au fost pervertite să slujească drept mijloace prin care păcătoșii au nădăjduit zadarnic să îmblânzească cu daruri și fapte bune, mânia unui Dumnezeu ofensat. În același timp, Satana a căutat să trezească și să întărească patimile oamenilor, pentru ca, printr-o călcare repetată, mulţimile să fie depărtate din ce în ce mai mult de Dumnezeu și legat fără nădejde cu lanţurile păcatului.

Când Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat prin prorocii evrei, Satana a studiat cu stăruinţă soliile cu privire la Mesia. El a subliniat cu grijă cuvintele care accentuau cu o claritate neîndoielnică lucrarea lui Hristos printre oameni, ca jertfă suferindă și ca împărat care biruiește. În sulurile pergamentelor Scripturilor Vechiului Testament, el a citit că Acela care avea să vină urma să fie adus „ca miel pe care-l duci la măcelărie”. „Atât de schimonosită Îi era faţa și atât de mult se deosebea de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferinţa… lovit de Dumnezeu și smerit.” Totuși El avea să-Şi folosească puterea Sa să facă „dreptate nenorociţilor poporului” (Isaia 53,3,4; Psalmi 72,4). Aceste prorocii au făcut ca Satana să tremure și să se teamă; totuși el nu și-a părăsit planul de a zădărnicii, dacă se poate, măsurile pline de milă ale lui Iehova, pentru răscumpărarea neamului omenesc pierdut. S-a hotărât să orbească ochii oamenilor atât cât va fi posibil, faţă de însemnătatea reală a prorociilor mesianice în cedarea pregătirii căii pentru renegarea lui Hristos la venirea Sa.

De-a lungul secolelor care au fost imediat înainte de potop, eforturile lui Satana a de a realiza o răscoală universală împotriva lui Dumnezeu fuseseră încununate cu succes. Şi chiar lecţiile lui Dumnezeu nu au fost păstrate multă vreme în amintire. Cu insinuări măiestrite, Satana i-a condus din nou pe fiii oamenilor, pas cu pas, în răzvrătire îndrăzneaţă. Din nou se părea că va birui, dar planul lui Dumnezeu pentru omul căzut n-a fost în felul acesta înlăturat. Prin urmașii credinciosului Avraam, pe linia lui Sem, avea să fie păstrată o cunoaștere a planurilor pline de binecuvântare ale lui Iehova pentru binele generaţiilor viitoare. Din timp în timp, soli ai adevărului rânduiţi de Dumnezeu, au fost ridicaţi pentru a atrage atenţia la însemnătatea jertfelor ceremoniale și îndeosebi la făgăduinţa lui Iehova cu privire la venirea Aceluia către care arătau toate rânduielile sistemului jertfelor. În felul acesta, lumea avea să fie ferită de apostazia generală.

Nu fără cea mai hotărâtă împotrivire a fost adus la îndeplinire planul divin. Pe orice cale posibilă, vrăjmașul adevărului și al dreptăţii s-a străduit să-i determine pe urmașii lui Avraam să uite chemarea lor înaltă și să se abată către o închinare la dumnezei falși. Şi deseori, străduinţele lui au avut reușită. Timp de secole înainte de prima venire a lui Hristos, întunericul acoperea pământul și negură mare popoarele. Satana arunca umbra lui infernală de-a lungul căii oamenilor ca să-i împiedice de la câștigarea unei cunoștinţe de Dumnezeu și despre lumea viitoare. Mulţimi se găseau în umbra morţii. Singura lor nădejde era ca această întunecime să fie ridicată pentru ca Dumnezeu să se poată descoperi.

Cu o viziune profetică, David, unsul lui Dumnezeu, prevăzuse că venirea lui Hristos avea să fie „ca lumina dimineţii când răsare soarele în dimineaţa fără nori” (2 Samuel 23,4). Iar Osea mărturisea că „El se ivește ca zorile dimineţii” (Osea 6,3). În liniște și pe neobservate, lumina zilei cuprindea pământul, împrăștiind umbra și întunericul și trezind pământul la viaţă. Tot astfel, urma să Se arate și Soarele Neprihănirii cu „vindecarea sub aripile Sale” (Maleahi 4,2). Mulţimile care „locuiau în ţara umbrei morţii”, aveau să vadă „o mare lumină” (Isaia 9,2).

Prorocul Isaia, privind extaziat la această glorioasă eliberare, exclama:

Căci un Copil ni s-a născut,

un Fiu ni s-a dat,

Şi domnia va fi pe umărul Lui;

Îl vor numi:

„Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare,

Părintele veșniciilor, Domn al păcii”.

El va face ca domnia Lui să crească,

și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David

și împărăţiei lui,

o va întări și o va sprijini

prin judecată și neprihănire,

de acum și-n veci de veci:

iată ce va face râvna Domnului oștirilor (Isaia 9,6.7).

În secolele de mai târziu ale istoriei lui Israel, înaintea primei veniri, se înţelegea, în general, că în profeţie se făcea referire la venirea lui Mesia: „Este prea puţin lucru să fi robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov și să aduci înapoi rămășiţele lui Israel. De aceea, te pun să fii lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului. Atunci se va descoperi slava Domnului”, profetiza prorocul, „și în clipa aceea orice făptură o va vedea” (Isaia 49,6; 40,5). Despre această lumină a oamenilor mărturisea Ioan Botezătorul cu atâta îndrăzneală mai apoi când vestea: „Eu… sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», cum a zis prorocul Isaia” (Ioan 1,23).

Hristos fusese Acela căruia I Se dăduse făgăduinţa profetică: „Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de popor…” „Așa vorbește mai departe Domnul… «Te voi păzi și Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara și să împarţi moștenirile pustiite și să spui prinșilor de război: Ieșiţi! și celor ce sunt în întuneric: Arătaţi-vă!… Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete, nu-i va bate arșiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoarele de ape»” (Isaia 49,7-10).

Cei statornici din poporul iudeu, urmașii acelei linii sfinte, prin care fusese păstrată cunoașterea lui Dumnezeu, întăreau credinţa lor zăbovind asupra acestor pasaje și a altora asemănătoare. Cu o bucurie de nedescris, ei citeau cum Domnul Îl va unge pe Acela care va aduce „vești bune celor nenorociţi”, îi va vindeca „pe cei cu inima zdrobită”, va vesti îndurarea Domnului” (Isaia 61,1.2). Cu toate acestea, inimile lor erau pline de amărăciune când se gândeau la suferinţele pe care trebuiau să le îndure pentru a împlini planul divin. Cu profundă umilire a sufletului, ei urmăreau cuvintele în sulul profetic:

Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?

Cine a cunoscut braţul Domnului?

El a crescut ca o odraslă slabă,

ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat.

N-avea nici frumuseţe,

nici strălucire ca să ne atragă privirile,

și înfăţișarea Lui nu avea nimic care să ne placă.

Dispreţuit și părăsit de oameni,

Om al durerii și obișnuit cu suferinţa,

era așa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El,

și noi nu L-am băgat în seamă.

Totuși El suferinţele noastre le-a purtat,

Şi durerile noastre le-a luat asupra Lui.

Şi noi am crezut că este pedepsit,

lovit de Dumnezeu și smerit.

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,

zdrobit pentru fărădelegile noastre.

Pedeapsa, care ne dă pacea,

a căzut peste El,

și prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca niște oi,

fiecare își vedea de drumul lui;

dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui

nelegiuirea noastră, a tuturor.

Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc,

ca un miel pe care-l duci la măcelărie,

și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund:

n-a deschis gura.

El a fost luat prin apăsare și judecată;

dar cine din cei de pe vremea Lui

a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii

și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?

Groapa Lui a fost pusă între cei răi,

și mormântul Lui la un loc cu cel bogat,

măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire

și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui (Isaia 53,1-9).

Despre Mântuitorul suferind, Însuși Iehova declarase prin Zaharia: „Scoală-te sabie asupra păstorului Meu și asupra omului care îmi este tovarăș!” (Zaharia 13,7). Ca Înlocuitor și Garant pentru omul păcătos, Hristos avea să sufere sub dreptatea divină. El avea să înţeleagă ce înseamnă dreptatea. Urma să cunoască ce înseamnă pentru cei păcătoși să stea înaintea lui Dumnezeu fără mijlocitor.

Prin psalmist, Răscumpărătorul profetizase despre Sine:

Ocara îmi rupe inima și sunt bolnav;

aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba;

aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul.

Ei îmi pun fiere în mâncare, și când mi-e sete îmi dau să beau oţet (Psalmi 69,20.21).

Cu privire la tratamentul pe care avea să-L primească, El prorocise: „Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele; toate oasele aș putea să mi le număr. Ei însă pândesc și mă privesc; își împart hainele mele între ei și trag la sorţi pentru cămașa mea” (Psalmi 22,16-18).

Aceste descrieri cu privire la suferinţele amare și la moartea crudă a Celui Făgăduit, cu toate că erau atât de triste, erau bogate în făgăduinţe, căci despre Acela pe care „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească” și să-L facă să sufere pentru ca să poată deveni „o jertfă pentru păcat”, Iehova declara:

Va… vedea o sămânţă de urmași,

va trăi multe zile,

și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui.

Va vedea rodul muncii sufletului Lui

și se va înviora.

Prin cunoștinţa Lui,

Robul Meu cel neprihănit

va pune pe mulţi oameni într-o stare

după voia lui Dumnezeu,

și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

De aceea, Îi voi da partea Lui

la un loc cu cei mari,

și va împărţi prada cu cei puternici,

pentru că S-a dat pe Sine la moarte,

și a fost pus în numărul celor fărădelege,

pentru că a purtat păcatele multora

și S-a rugat pentru cei vinovaţi (Isaia 53,10-12).

Dragostea pentru păcătoși a fost cea care L-a determinat pe Hristos să plătească preţul răscumpărării. „El vede că nu este niciun om și se miră că nimeni nu mijlocește.” Nimeni altul nu-i putea răscumpăra pe oameni din puterea vrăjmașului. „Atunci braţul Lui vine în ajutor și neprihănirea Lui Îl sprijină” (Isaia 59,16).

Iată Robul Meu, pe care-L sprijin,

Alesul Meu în care Își găsește plăcere sufletul Meu.

Am pus Duhul Meu peste El;

El va vesti neamurilor judecata (Isaia 42,1).

În viaţa Sa n-a fost amestecată nicio pretenţie egoistă. Omagiul pe care lumea îl dă poziţiei, bogăţiei și talentului avea să-I fie străin Fiului lui Dumnezeu. Niciunul dintre mijloacele pe care oamenii le folosesc pentru a câștiga atașamentul sau care să impună omagiul nu urma să fie folosit de Mesia. Renunţarea Lui totală la eu era prefigurată prin cuvintele:

El nu va striga,

nu-Şi va ridica glasul

și nu-l va face să se audă pe uliţe.

Trestia frântă n-o va zdrobi,

și mucul care arde încă,

nu-l va stinge.

Va vesti judecata după adevăr (Isaia 42,2.3).

Mântuitorul avea să Se comporte între oameni în contrast izbitor cu învăţătorii din zilele Sale. În viaţa Lui nu aveau să se vadă vreodată cearta zgomotoasă, închinarea ostentativă sau fapte care să câștige lauda. Mesia trebuia să fie ascuns în Dumnezeu, iar Dumnezeu urma să fie descoperit în caracterul Fiului Său. Fără o cunoaștere a lui Dumnezeu omenirea ar fi pierdută pe veci. Fără ajutor divin, bărbaţii și femeile ar aluneca din ce în ce mai jos. Viaţa și puterea trebuie să fie date de Acela care a creat lumea. Cele necesare omului nu ar putea fi împlinite pe nicio altă cale.

Despre Mesia s-a prorocit: „El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va așeza dreptatea pe pământ; și ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui”. Fiul lui Dumnezeu avea să „vestească o lege mare și minunată” (Isaia 42,4.21). El nu urma să-i slăbească importanţa și nici pretenţiile ei obligatorii. Dimpotrivă, avea s-o înalţe. În același timp, urma să elibereze principiile divine de pretenţiile împovărătoare așezate de om, prin care mulţi erau aduși la descurajare în străduinţele lor de a-L sluji pe Dumnezeu în mod acceptabil.

Despre misiunea Mântuitorului, cuvântul lui Iehova spune: „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric. Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; și slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor. Iată că cele dintâi lucruri s-au împlinit și vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întâmple” (Isaia 42,6-9). Prin sămânţa făgăduită, Dumnezeul lui Israel avea să aducă eliberare Sionului: „Apoi, o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un vlăstar va da din rădăcinile lui”. „Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu, și-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână și miere, până va ști să lepede răul și să aleagă binele” (Isaia 11,1; 7,14.15).

„Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștinţă și de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate și va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, și cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, și credincioșia brâul mijlocul Său. În ziua ceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El și slava va fi locuinţa Lui” (Isaia 11,2-5.10).

„Iată că un om, al cărui nume este Odrasla; El va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va ședea și va stăpâni pe scaunul de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6,12.13).

A fost deschis un izvor „pentru păcat și necurăţie” (Zaharia 13,1). Fiii oamenilor aveau să audă invitaţia binecuvântată:

Voi toţi cei însetaţi,

veniţi la ape,

chiar și cel ce n-are bani!

Veniţi și cumpăraţi bucate,

veniţi și cumpăraţi vin și lapte,

fără bani și fără plată!

De ce cântăriţi argintul

pentru un lucru care nu hrănește?

De ce daţi câștigul muncii

pentru ceva care nu satură?

Ascultaţi-Mă dar,

și veţi mânca ce este bun,

și sufletul vostru

se va desfăta cu bucate gustoase.

Luaţi aminte

și veniţi la Mine,

ascultaţi, și sufletul vostru va trăi:

Căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic,

Ca să întăresc îndurările Mele faţă de David (Isaia 55,1-3).

Lui Israel i-a fost făcută făgăduinţa: „Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap și stăpânitor al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoști și popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Israel care te proslăvește” (Isaia 55,4.5).

„Eu Îmi apropii neprihănirea: nu este departe; și mântuirea Mea nu va zăbovi. Eu voi pune mântuirea Mea în Sion și slava Mea peste Israel” (Isaia 46,13).

În timpul lucrării Sale pământești, Mesia avea să descopere omenirii, prin cuvânt și prin faptă, slava lui Dumnezeu Tatăl. Fiecare faptă din viaţa Lui, fiecare cuvânt rostit, fiecare minune săvârșită aveau să dezvăluie omenirii căzute dragostea nemărginită a lui Dumnezeu.

Suie-te pe un munte înalt,

ca să vestești Sionului vestea cea bună;

înalţă-ţi glasul cu putere,

ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună;

înalţă-ţi glasul, nu te teme,

și spune cetăţilor lui Iuda:

„Iată Dumnezeul vostru!”

Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere

și poruncește cu braţul Lui.

Iată că plata este cu El,

și răsplătirile vin înaintea Lui.

El își va paște turma ca un Păstor,

va lua mieii în braţe,

îi va duce la sânul Lui

și va călăuzi blând oile care alăptează (Isaia 40,9-11).

În ziua aceea,

surzii vor auzi cuvintele cărţii,

și ochii orbilor,

izbăviţi de negură și întuneric,

vor vedea.

Cei nenorociţi se vor bucura tot mai mult în Domnul,

și săracii se vor veseli de Sfântul lui Israel.

Cei rătăciţi cu duhul vor căpăta pricepere,

și cei ce cârteau vor lua învăţătură (Isaia 29,18.19.24).

În felul aceasta, prin patriarhi și prin profeţi ca și prin tipuri și simboluri, Dumnezeu a vorbit lumii cu privire la venirea unui Eliberator din păcat. Un șir lung de profeţii inspirate arăta către venirea „Dorinţei tuturor popoarelor” (Hagai 2,7, Versiunea King James). Chiar locul nașterii Sale și timpul arătării Sale erau specificate în amănunt.

Fiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea prorocul, „Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,2).

Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda,

nu ești nicidecum cea mai neînsemnată

dintre căpeteniile lui Iuda;

căci din tine va ieși o Căpetenie,

care va fi păstorul poporului Meu Israel (Matei 2,6).

Timpul primei veniri și al unora dintre evenimentele principale legate de lucrarea Mântuitorului, i-a fost făcut cunoscut lui Daniel de îngerul Gabriel: „Şaptezeci de săptămâni”, a zis îngerul, „au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirilor veșnice, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și prorociei și până la ungerea Sfântului sfinţilor” (Daniel 9,24). O zi în profeţie este egală cu un an (vezi Ezechiel 4,6; Numeri 14,34). Cele șaptezeci de săptămâni sau patru sute nouă zeci de zile reprezintă patru sute nouăzeci de ani. Este dat și punctul de plecare pentru această perioadă: „Să știi dar și să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni; apoi… șaizeci și două de săptămâni” (Daniel 9,25), șaizeci și nouă de săptămâni sau patru sute opt zeci și trei de ani. Porunca pentru rezidirea și clădirea Ierusalimului, așa cum a fost completată prin decretul lui Artaxerxe Longimanul (Ezra 7,19), a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr. (vezi Ezra 6,14). De la această dată, patru sute optzeci și trei de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. Conform profeţiei, această perioadă urma să ajungă până la Mesia, Cel Uns. În anul 27 d.Hr., Iisus a primit la botez ungerea cu Duhul Sfânt și, la scurt timp după aceea, Şi-a început slujirea. Apoi a fost vestită solia: „S-a împlinit vremea” (Marcu 1,15).

Apoi, îngerul a zis: „El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână” (adică șapte ani). Timp de șapte ani, după ce Mântuitorul Şi-a început lucrarea, Evanghelia avea să fie predicată îndeosebi iudeilor, timp de trei ani și jumătate de Hristos Însuși și, după aceea, de apostoli. „La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare” (Daniel 9,27). În primăvara anului 31 d. Hr., Hristos, adevărata jertfă, a fost oferită pe Calvar. Atunci, perdeaua templului s-a sfâșiat în două, arătând că însemnătatea și caracterul sacru al serviciului jertfelor trecuseră. Venise timpul ca jertfa și darul pământesc să înceteze.

O săptămână – șapte ani – s-a încheiat în anul 34 d. Hr. Atunci, prin uciderea lui Ştefan cu pietre, iudeii au pecetluit până la urmă respingerea din partea lor a Evangheliei; ucenicii care au fost împrăștiaţi din cauza prigoanei „mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul” (Fapte 8,4) și, la scurtă vreme după aceea, Saul, prigonitorul, a fost convertit și a devenit Pavel – apostolul neamurilor.

Numeroasele prorocii cu privire la venirea Mântuitorului i-au condus pe evrei să trăiască într-o atitudine de continuă așteptare. Mulţi au murit în credinţă fără să primească făgăduinţele. Doar le-au văzut de departe, au crezut și au mărturisit că erau străini și călători pe pământ. Din zilele lui Enoh, făgăduinţele repetate prin patriarhi și profeţi păstraseră vie nădejdea arătării Sale.

Dumnezeu n-a descoperit de la început timpul precis al primei veniri și chiar atunci profeţia lui Daniel a descoperit lucrul acesta, nu toţi au interpretat corect solia.

Veac după veac a trecut, în cele din urmă, glasul prorocilor a amuţit. Mâna asupritorului apăsa greu asupra lui Israel. Pe măsură ce iudeii s-au îndepărtat de Dumnezeu, credinţa a slăbit și nădejdea aproape că a încetat să mai lumineze viitorul. Cuvintele prorocilor erau neînţelese de mulţi, și aceia a căror credinţă a trebuit să rămână tare erau gata să exclame: „Zilele se lungesc și vedeniile rămân neîmplinite” (Ezechiel 12,22).

Dar, în sfatul cerului, ceasul venirii lui Hristos fusese hotărât și, când „a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său… ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4,4.5).

Învăţăturile trebuiau date oamenilor în limbajul omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul Lui trebuia să fie auzit în templul Său. El, Autorul adevărului, trebuia să despartă adevărul de neghina rostirii omenești care-l făcuse fără putere. Principiile guvernării lui Dumnezeu și Planul de Mântuire trebuiau explicate lămurit. Lecţiile din Vechiul Testament trebuiau prezentate în mod cuprinzător oamenilor.

Când Mântuitorul a venit în cele din urmă, „ca un om” (Filipeni 2,7) și Şi-a început lucrarea harului, Satana putea doar să-I împungă călcâiul, în timp ce, prin fiecare faptă de umilinţă și de suferinţă, Hristos zdrobea capul vrăjmașului Său. Groaza pe care a adus-o păcatul a fost turnată în inima Celui fără păcat, dar în timp ce Hristos suferea împotrivirea păcătoșilor, El plătea datoria pentru omul păcătos și zdrobea robia în care fusese ţinută omenirea. Fiecare chin îngrozitor, fiecare insultă contribuie la elibera-rea neamului omenesc.

Dacă Satana L-ar fi putut amăgi pe Hristos să Se supună unei singure ispite, dacă, L-ar fi putut determina să păteze curăţia Sa desăvârșită printr-o singură faptă sau printr-un singur gând, prinţul întunericului ar fi triumfat asupra Garantului omului și ar fi câștigat de partea sa întreaga familie omenească. Dar, dacă Satana putea întrista, el nu putea corupe. El putea provoca agonie, dar nu putea pângări. El a făcut din viaţa lui Hristos o scenă de luptă neîntreruptă în încercare, dar cu fiecare atac pierdea stăpânirea asupra omenirii.

În pustia ispitirii, în Grădina Ghetsemani și pe cruce, Mântuitorul nostru Şi-a măsurat armele cu prinţul întunericului. Rănile Sale au devenit trofee ale biruinţei în favoarea neamului omenesc. Când Hristos, în agonie, atârna pe cruce, în timp ce duhurile rele se bucurau, iar oamenii păcătoși tresăltau, atunci, fără îndoială, călcâiul Său a fost zdrobit de Satana. Dar însuși faptul acela zdrobea capul șarpelui. Prin moarte, El a nimicit pe „cel ce avea puterea morţii, adică pe Diavolul” (Evrei 2,14). Acest fapt a hotărât destinul căpeteniei răzvrătite și a asigurat pentru veșnicie Planul de Mântuire. Prin moarte, El a câștigat biruinţa asupra puterii ei; în înviere, El a deschis porţile mormântului pentru toţi urmașii Lui. În acea ultimă mare luptă, vedem împlinită prorocia: „El îţi va zdrobi capul; iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3,15).

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3,2). Răscumpărătorul nostru a deschis calea, așa ca cel mai păcătos, cel mai nevoiaș, cel mai apăsat și mai dispreţuit să poată găsi intrare la Tatăl.

Doamne, Tu ești Dumnezeul meu;

pe Tine Te voi înălţa!

Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate;

planurile Tale făcute mai dinainte

s-au împlinit cu credincioșie (Isaia 25,1).